Parerea mea este ca putem foarte bine sa schimbam idei fara sa se simta nimeni ofuscat sau jignit. Asa ca va invit pe toti sa cititi si alte articole pe care le voi scrie. Urmatorul articol incheie aceasta mica serie, dar vor urma altele care, cred eu, vor fi si mai interesante prin tematica lor (voi atinge si unele subiecte niciodata discutate pe acest site).

Numai de bine
cristi

2. Nemultumirea mea este legata de directia spre care merge acum societatea romaneasca. Nu am nimic cu cei care cred intr-un dumnezeu sau altul, dar cred ca inlocuirea stiintei cu religia este o mare greseala. Si in comunism a existat un asemenea fenomen, la alt nivel, fenomen care totusi a disparut odata cu stalinismul.

Insa acum am asistat la o cadere si mai mare in obscurantism la nivel social decat atunci. Societatea romaneasca seamana mult cu societatile islamice: de exemplu in Iran sub dictatura ultimului sah, societatea a facut progrese, dar imedicat dupa ce dictatura “sahului” a fost inlaturata, populatia a revenit la “broboade”.

In Romania, imediat dupa ce dictatura comunista a fost inlaturata, s-a revenit la “imbrobodirea” spirituala. In loc sa facem un pas inainte, s-a facut un pas urias inapoi. Din acest motiv cred ca ar fi foarte utila revenirea la discutarea stiintei, nu a religiei.

3. Daca esti elev de liceu ai nevoie sa-ti insusesti mai bine gramatica (vezi “murii”).

<>

Nu esti primul care spune asta, asta e unul dintre motivele pentru care nu mai scriu… Sensul insa este, dupa mine, sa lamuresc doar situatia, ca la clasa, fara a da vreo solutie magica, sa inteleg doar in ce directie curge apa raului, cum se rostogolesc pietrele, fara sa spun daca e bine sau nu….

<>
De acord. Adevarul la care m-am referit este cel din manuale si verificat de mine cu creionul, hartia si aparatul de masura. Desigur, este relativ si are viata scurta.

Eu nu resping adevarul rece al faptelor, nici nu propun nimic in schimb. Doar remarc cum ne auto-inselam toti crezand ca noi cautam Adevarul, cand de fapt noi cautam traierea data de momentul descoperii… Este doar o constatare, atunci cand am sa descoper ceva nou care pot face cu aceasta constatare, am sa ma ridic si am sa strig in gura mare…

Remarc atacurile tale asupra crestinilor si asocierea lor cu problemele societatii romanesti, asociere care nu cred ca este corecta. Eu zic asa, unu, daca mi-ar murii copiii in incendiu, sa nu ma injuri ca fac o rugaciune pentru ei. Doi, hotii din Romania sunt si crestini si atei, cred ca trebuie luptat impotriva tuturor, fara discriminare.

numai de bine
cristi

In primul rand nu exista adevar absolut. Ceea ce se poate face este numai…cautarea adevarului. “Gasirea lui” este un non-sens si nu vreau sa explic aici de ce.

Pe de alta parte nu inteleg ce propui dta cand respingi “adevarul rece al faptelor”.

Preferi in locul lui “minciunile calde ale imaginatiei necritice”?

Tocmai asta este problema acum in Romania, ca aceasta cautare a adevarului, in buna credinta, a fost inclocuita cu “venerarea moastelor sfantului Pavel”.

Nu mi-a venit sa cred cand am vazut la Patriarhie cozi enorme pe zece randuri de oameni cu copii in brate care stateau ca sa vada ciolane ale acestui “sfant” aduse de …greci! Contra cost! Asta sa fie oare alternativa cautarii adevarului?

In primul rand acea multime de ignoranti nu a citit nici macar cele cateva randuri scrise de si despre acest personaj, in “scripturi”! Ca altfel ar cunoaste faptul ca nimeni nu stie unde a murit el! Cu atat mai putin unde a fost…ingropat, in caz ca a fost ingropat!

Si atunci ce cadavru au adus grecii?

De, isi mai dreg si ei venitul national cu ajutorul prostimii de la nord de Dunare!

Societatea romaneasca are mare nevoie de o trezire la realitate. Desi poate ca aceasta trezire nu se poate face fara ca societatea romaneasca sa treaca prin cea mai mare mizerie. Nu sunt cinic, sunt numai frustrat de directia in care se misca acum societatea romaneasca.

Care nu are nevoie de minciuni, ci numai de un efort facut in buna credinta ca sa fie eliminate minciunile.

Cat despre robotii extraterestrii, sa-i lasam deocamdata in pace.

numai de bine
cristi

Al doilea raspuns al tau imi place mult: “nu este subiectul, nu este modul de a scrie, este pozitionarea fata de necunoscut si sinceritatea impartasirii,” Necunoscut aici implica deja o alegere a subiectului, una este necunoscutul mecanismului supraconductorilor de temperatura critica si alta necunoscutul din fata roverului Curiosity de pe Marte, al doilea ne “vorbeste” mai mult. Raportarea la acest necunoscut cred ca trebuie sa fie noua si suprinzatoare pentru orice autor: daca cel ce scrie gandeste ca mine, la ce sa il mai citesc? Imi place un citat din Ravelli (teoria gravitatiei cuantice, traducere aproximativa): “Fizica este despre evadarea din inchisoarea gandurilor primite si cautarea unor noi cai de a gandi Universul”. Cu alte cuvinte, gandurile pe care le credeam ale noastre sunt “primite”, din educatie, discutii, televizor, etc. Gandul nostru poate insa deveni altul! Vorbim insa intre noi, cei interesati, oare cum i-as putea povesti mamei despre roverul Curiosity si aterizarea sa pe Marte? Cum as putea “pozitiona” povestea asta in asa fel incat pentru cateva momente sa uite de problemele ei cu inima? Sa spun, iata mama, pe pietrele alea de acolo n-a calcat niciodata picior de Pamantean sau roata de masina? Pietrele alea stau acolo de milenii, fara ca ele sa stie ceva de durerea matale, insensibile la razboaiele de pe Pamant si schimbarile regilor… De cate ori simti ca iti creste tensiunea lasa gandul si priveste pozele cu acele pietre, spune-ti ca Universul de pe Marte este insensibil la durerea ta si ca atare va merge mai departe? Oare acesta ii va micsora eu-l care o macina zi de zi, va distruge pentru o secunda gandul ca orasul ei este tot Universul, si in felul acesta vor inceta luptele ce se dau in ea, macar pentru o secunda? In esenta ai dreptate, raportarea la subiect este tot atat de importanta (sau mai importanta) ca si alegerea subiectului insusi si maniera de prezentare…

Anton, am crezut si eu odata ca si tine ca eu caut Adevarul… Acum insa cred ca m-am inselat, nici unul dintre noi nu cauta adevarul, ci tremurul acela sufletesc in apropierea marilor intrebari ale vietii: ce e spatiul, cum de exista ceva, cum de putem simti durerea? Cumva, creierul nostru este surprins de imposibilitatea imaginarii unor raspunsuri, blocat si fara iesire din gandire, intr-o stare asemanatoare poeziei ce cuprinde versul neasteptat, muzicii care canta o suita de note tot atat de neasteptate… Este creierul cel care ne pacaleste, crezand ca noi cautam Adevarul cand noi de fapt cautam emotia unor intalniri cu necunoscutul. La mine s-a vazut asta cand, ateu fiind, citeam cu infrigurare despre crestinismul primitiv, pentru a intelege cum s-a intamplat totul. De fapt, citeam pentru a fi in apropierea celui pe care il negasem, dar care poarta in el atingerea intrebarilor ultime….

numai de bine
cristi

Am mentionat aici cartea lui Marcus Aurelius “Catre sine”, pe care am apreciat-o foarte mult. Intr-adevar, ca sa-mi traiesc viata cum vreau, sau sa o optimizez, consider ca este foarte util sa raspund cat mai corect la intrebarea lui Marcus Aurelius: “din ce fel de univers sunt o parte?”.

Intrebarea ta mi-a fost pusa si de o fosta colega de liceu, credincioasa din calcul, care in esenta mi-a spus: “si la ce te ajuta faptul ca nu crezi in Adam si Eva daca alegerea ta nu te face …fericit?”

Raspunsul meu este: ma ajuta enorm sa stiu ca tot ce am fost invatat in copilarie despre dumnezeul iudeo-crestin este minciuna.

Stiu ca a incerca sa cunosc adevarul despre efemeritatea oamenilor si mai ales …a mea este un lucru frustrant. Daca te gandesti bine, nu ramane mare lucru din existenta noastra. Mai precis, corect spus este ca nu ramane chiar nimic.

Cultura egipteana, care era de tip liniar (in sensul credintei ca tot ce a fost va fi la fel si in viitor) are o opera exceptionala: “Cantecul Harpistului”, care m-a impresionat la vremea cand l-am citit. Acolo autorul necunoscut scrie poetic: “ce usor trec oamenii; mai intai ei mor, apoi moare amintirea lor, dupa care ei sunt ca si cand nu ar fi existat niciodata”.

Aceasta este interpretarea minimala a vietii noastre.

Lumea este foarte diversa: unii sunt in genul lui Dostoievski, care a spus: “daca ar fi sa aleg intre Isus Cristos, si adevar, l-as alege cu siguranta pe…Isus Cristos”!

Eu sunt la polul opus: oricat de dezolant ar fi adevarul, as alege intotdeauna doar adevarul. Nu am nevoie de pansamente sufletesti, care probabil ca sunt foarte bune pentru ceilalti, dar care pe mine ma scarbesc!

Soljenitin in cartea sa de capetenie a descris cazul unui om care, evadand dintr-un lagar, a primit un cadou de la cel mai bun prieten al sau din lagar o bucata de paine invelita in ziare. Acesta i-a spus: te rog sa-mi promiti ca te vei atinge de ea numai in situatia cand disperarea ta este totala”.

Conform cartii lui Soljenitin, respectivul om si-a atins tinta, ajungand la libertatea visata, si numai atunci a desfacut pachetul si a vazut ca nu era o paine, ci o piatra!

Soljenitin era multumit de faptul ca o credinta fictiva, falsa, l-a sprijinit moral pe acest om. Eu sunt la polul opus: nu vreau pietre pentru “sustinerea morala”! Vreau sa stiu exact, precis, pe ce contez! Fara minciuni!

Adaug faptul ca stiu ca nu toti oamenii fac aceeasi alegere ca mine.

Anul trecut s-a publicat cazul unui calugar din Romania care, citind pentru a suta oara evangheliile unde a gasit pasajul in care Isus Cristos cere credinciosilor “care au pacatuit” sa-si taie mai degraba organul cu care au pacatuit, pentru ca “mai bine este sa intre in imparatia cerurilor fara organ decat cu el in iad”, si-a taiat penisul.

Aceasta prostie a unui rabin incult cum a fost acest Yehoshua (Isus) l-a convins pe acest calugar sa faca ce a facut, adica un act de nebunie.

Cand eram copil toate mesajele negative ale bibliei m-am afectat profund si am decis sa-mi petrec viata fara minciuni. Altii au alte idei.