@Alexandru Grosu

> Este foarte importanta parerea specialistilor cu renume, dar uneori, si opinia unor simpli muritori lasa de gandit

Nu v-am înţeles… Care este, după dv., opinia exprimată în citat şi în ce privinţă este ea opusă opiniilor exprimate în articol?

Va rog sa acceptati sincerele mele felicitari pentru interventia Dumneavoastra cat se poate de oportuna.

In unilaterala mea opine, nimic nu caracterizeaza acest subiect mai bine decat celebra opera a lui Hasek

“- Care va să zică, ni l-au ucis pe Ferdinand, i se adresă menajera domnului Švejk care — după ce părăsise cu ani în urmă serviciul militar, fiind declarat tîmpit iremediabil de către comisia medicală militară — trăia acum din negoţul de cîini, nişte pocitanii de cotarle vagabonde, cărora le ticluia pedigriuri false. În afară de această ocupaţie, suferea de reumatism şi tocmai îşi ungea genunchii cu alifie camforată.

– Pe care Ferdinand, doamnă Mullerova? întrebă Švejk continuînd să-şi maseze genunchiul. Eu cunosc doi. Unul, servitor la droghistul Prusa, care a băut odată, din greşeală, o sticlă cu ulei de păr, celălalt, Ferdinand Kokoska, care adună căcăţei de cîine. Nu-i nici o pagubă, nici de unul, nici de altul.

– Dar, conaşule, e vorba de domnul Ferdinand, arhiducele de la Konopiste, ăla gras şi cucernic!

– Maica ta Cristoase, strigă Švejk, asta-i bună! Şi unde i s-a întîmplat asta, mă rog, domnului arhiduce?

– La Sarajevo, conaşule, ştiţi, cu revolverul: Trecea pe acolo cu arhiducesa lui, în automobil…”

Pe tema revoluţiei din 1956 – http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/1/2269/17100.html

In caz ca s-ar intreba cineva, mentionez ca nici Kuhn Bella si nici Stronfeld nu erau, de fapt, evrei. Aceasta deoarece mama lui K.B. nu era evreica, da deloc, iar datorita conceptului ca ‘pater semper incertus’, nici Bella bacsi nu era evreu, iar Stronfeld nu era deloc evreu.

Al 3-lea conducator at acestei revoluti – Lukacs Gyorgy – era evreu, insa botezat cu vreo 2 generatii in urma si cu bunici inobilati, da bine de tot.

Lukacs a fost, de fapt, cel care a initial si dus la capat ‘teroarea alba’, decizand executia sumara al oricarui individ suspect de atitudine anti-revolutionara.

Longevitatea politica a lui Lukacs a fost atat de formidabila, incat el a foacut parte si din guvernul Nagy Imre – cel cu revolutia de la 1956.

Arestat de catre armata soverica impreuna cu Nagy Imre, dupa inabusirea revolutiei magiare de la 1956, ambii au fost transportati in Romania unde au fost ‘cazati’ comfortabil la Snagov. Asa a inceput procesul de ‘munca de convingere’ al acestor personae, proces la care au participat in mod exclusiv personalitati politice din Romania cu limba maternal maghiara, in frunte cu Victor Vezendeanu – seful sectiei internationale de la PMR, Iosif Ardeleanu, seful cenzuri, Valter Roman, Sencovici, Fazekas, Gavril Gabor si inca cateva personae cu functi ceva mai minore. Aceste personae au dus munca de lamurire cu ‘musafiri’ lor unguri, munca care s-a soldat, dupa cum se stie, cu executia lui Nagy Imre – nu insa in Romania – si cu eliberarea lui Lukacs, bine mersi.

Kuhn Bella fusese ‘deja’ executat de catre Stalin cam pe la 1938 – stie el dece!!!!

D-l. Ionescu se refera, bineinteles, la interventia armatei Romane pentru inabusirea Sovietelor Ungare, luptand, dupa cum se stie, impotriva armatelor maghiare conduse de Aurel.

Totodata doresc sa asigur, daca este nevoe, ca nu sunt un apologetic al istorie ungare, mai ales a istoriei moderne, unde Ungaria a dat dovada de crime nu numai impotriva a sute de mii de evrei insa si impotriva romanilor ardeleni din nordul Ardealului in perioada 1940-1944.

Mentionez, ca fapt interesant, ca in cursul campaniei de la cotul Donului s-a tinut cont de realitatile istorice ale relatiilor romano-ungare si ca atare trupele Romane erau despartite de trupele ungare prin plasarea truelor italiene intre aceste doua tari ‘aliate’ (ambele pentru un scop la fel de criminal).

“Drept dovadă a caracterului relativ al acestui tip de poziţionări, României învinse i s-au restituit teritoriile pierdute prin Arbitrajul (Dictatul) de la Viena.”

Teritorii pierdute in favoarea unei altei tari invinsa. Adica nu exista alta solutie aici decat ca una din ele sa devina “castigatoare” a razboiului pierdut de amandoua. Conform memoriilor lui Molotov deciza a fost luata de Stalin pe motiv ca “Ungaria trebuie pedepsita” pentru angjarea in razboiul impotriva URSS. Spre deosebire de Romania care, in vizunea lui Stalin, avea o justificare (dorinta de a recupera teritoriile anexate de URSS in 1940), nu acelasi lucru se putea spune despre Ungaria.

“tratatele de pace din 1919-1920.. recunoaşterea noilor frontiere ale României a fost o consecinţă a legitimării principiului de naţionalitate, fără a nega prin aceasta semnificaţiile sacrificiilor soldaţilor şi civililor”

Incercati sa ii spuneti asta unui ungur sa vedeti cum sare in tavan. Una din temele favorite ale istoriografiei ungare e ca “nu s-a aplicat principiul wilsonian si ungurilor” si deci ca regiuni cu majoritati compacte maghiare au ajuns in Austria, Cehoslovacia, Serbia si Romania.
Un alt exemplu e Cadrilaterul care era majoritar bulgar (romanii doar 2.4% in 1910) dar care a ramas in Romania dupa 1920 in ciuda protestelor Bulgariei (tara invinsa).

“faptul că statele care au recuperat teritorii locuite de propriile naţiuni pe seama fostelor imperii şi-au încetat existenţa (Cehoslovacia, Iugoslavia) sau se confruntă cu dificultăţi majore în planul dezvoltării economice şi a asimilării standardelor statului modern, nu este dovada unei vitoria mutilata clamate de revizioniştii italieni, sau de o înfrângere în victorie, ca să adoptăm termenii folosiţi de un autor maghiar pentru a rezuma trecutul ţării sale ?”

Nu. Aceasta e doar teza-interpretarea dvs. Destramarea Cehoslovaciei si Iugoslaviei reafirma validitatea fortelor ce au dus atunci la destramarea imperiilor (multi-nationale). Confirma suprematia etno-politicului/nationalismului si respectiv afirma esecul incercarii de a construi artificial identitati din motive statale – “imperiale”. Procesul continua si in prezent in razboiul Ruso-Ucrainian, in ciuda afirmatiilor lui Putin ca “rusii si ucrainienii sunt de fapt acelasi popor”. E doar aroganta imperiala desigur pentru cine cunoaste istoria nationalismului ucrainian.

Adica interpretarea ar trebuie sa fie ca “traim intr-un prim razboi mondial perpetuu de fapt”. Nu s-a incheiat de fapt si deci aici va dau dreptate, ajungem pana la urma la concluzii asemanatoare, invingatorii si invinsii acestui “prim” razboi au un caracter permanent temporar-relativ.

Dupa cum zicea Faulkner : “Trecutul nu e mort, nu e nici macar trecut”.

Stimate domnule Ionescu,

Fără a face un exerciţiu de ipocrizie, precizez că interesul pe care-l arătaţi provocării mele la reflecţie asupra evenimentelor trecutului relativ recent mă onorează. Pentru a demonstra temeinicia precizării anterioare, aduc o serie de precizări necesare coerenţei acestei discuţii. Aşa cum dumneavoastră înşivă aţi constatat, avem de-a face cu un eseu, cu o invitaţie la analize proprii în legătură cu fapte care au avut, într-un fel sau altul, urmări indirecte asupra destinului fiecăruia dintre noi. Structura eseistică a textului a evitat deliberat insistenţa asupra evenimenţialului sau a sensurilor juridice ale datelor, binecunoscute tuturor din manuale sau sinteze de specialitate.

Spre a găsi măcar un punct de vedere comun, precizez că nu împărtăşesc opiniile domnului Boia în legătură cu expedierea naţiunii în zona miturilor şi simbolurilor sau cu abandonarea necritică a unor concluzii ale istoriografiei româneşti antebelice. O analiză onestă a unor momente ale trecutului nostru mai puţin încadrabile într-o grilă maniheistă serveşte în primul rând interesului naţional, al cărui inamic ireductibil nu este concurenţa alterităţii, ci ignoranţa.

Revenind la chestiunea învinşilor şi învingătorilor, aşa cum am precizat în primul articol pe această temă, consider că războiul a fost o manifestare a crizei prin care trecea lumea modernă la finele secolului al XIX-lea şi, spre deosebire de următoarea conflagraţie mondială, în 1914-1918 nu s-au confruntat valori sau civilizaţii, ci mai curând omenirea s-a confruntat cu sacrificarea acestora pe altarul egoismelor de tot felul.

Dincolo de rigoarea terminologică pe care cu dreptate o reclamaţi, faptul că statele care au recuperat teritorii locuite de propriile naţiuni pe seama fostelor imperii şi-au încetat existenţa (Cehoslovacia, Iugoslavia) sau se confruntă cu dificultăţi majore în planul dezvoltării economice şi a asimilării standardelor statului modern, nu este dovada unei vitoria mutilata clamate de revizioniştii italieni, sau de o înfrângere în victorie, ca să adoptăm termenii folosiţi de un autor maghiar pentru a rezuma trecutul ţării sale? Evident că, din punctul de vedere al relaţiilor internaţionale, am avut învinşi şi învingători, aşa cum în 1945 statutul României de ţară învinsă nu a fost dictat de realitatea militară a ultimelor luni de război, ci de opţiunile de politică regională ale Uniunii Sovietice.

Drept dovadă a caracterului relativ al acestui tip de poziţionări, României învinse i s-au restituit teritoriile pierdute prin Arbitrajul (Dictatul) de la Viena. Chiar dacă tratatele de pace din 1919-1920 au recunoscut României statutul de ţară învingătoare, oscilaţiile guvernelor româneşti nu au fost ignorate de aliaţi, iar recunoaşterea noilor frontiere ale României a fost o consecinţă a legitimării principiului de naţionalitate, fără a nega prin aceasta semnificaţiile sacrificiilor soldaţilor şi civililor, victime ale inamicilor de circumstanţă, dar mai ales ale propriilor conducători. În această ordine de idei, va reamintesc de relatările lui Constantin Argetoianu, participant direct la evenimente, sau de unele articole ale lui Octavian Goga.

O analiza critica a evenimentelor cu unele concluzi cateodata greu de ‘digerat’ nu trebue sa dea nastere la sentimante ostile din partea unora.

Cate pagini de critica çonstructiva la adresa poporului respectiv se pot gasi intr-un manual curent sau mai vechi de istorie? Foarte putine. Criticile sunt deseori aduse ‘veneticilor’ – in cazul Romaniei sunt criticate sau analizate in mod ‘obiectiv’ mai ales actele istorice a le vecinilor – rusi, unguri, bulgari si bineinteles turci.

Cum se pot accpta, de exemplu, actele de-a dreptul criminale a le comandamentului armatei Romane in perioada premergatoare inrarii Romaniei in primul razboi mondial – ma refer la inzestrarea dezastruoasa a armatei Romane cu echipamnt militar modern – au rezultat in infrangeri dureroase, retragerea intregului sistem de guvernare a Romaniei, pierderea celor mai importante comori nationale cat si o mare parte din rezervele de aur ale Romaniei.

Unul dintre faptele, probabil minore, care insa a lasat o cicatrice adanca in inima multor Romani a fost si ‘recuperarea’ de catre unitatile armatei turcesti care impreuna cu armata germana si bulgara au stationat in Bucuresti in anii 1916-1917, a celor doua tunuri turcesti capturate la 1877 si plasate in jurul statui lui Mihai Viteazu de la Bucuresti.

A analiza asemenea momente din istoria unui popor nu denota, in opinia mea, o lipsa de mandrie nationala ci mai degraba un realism istoric potrivit caruia paginile mai putin eroice a le unui popor trebuesc private cu acelasi respect ca si marile sale realizari.

Nu, domnule Soporan. Conventia de armistitiu semnata un septembrie 1944 de Romania cu Puterile Aliate (si apoi din nou Tratatul de Pace de la Paris 1949) afirma statulul Romaniei de tara invinsa, de tara membra a coalitiei/Axei ce a fost invinsa, de tara care pierdut razboiul.

NU ASTA e situatia Romaniei in Primul Razboi Mondial cand Romania s-a aflat in pozitia diametral opusa, de tara castigatoare a razboiului (parte din coalitia ce iesit invingatoare).

Dvs. in general, de-a lungul intregului eseu, mereu confundati literalul cu metaforicul. Discursul dvs. “aluneca” mereu de la sensul literal al unui cuvant la un sens figurativ, practic redefiniti implicit termenii pe care ii folositi pe parcursul aceluiasi text. Lucru nepermis intr-un text ce se vrea o argumentarea rationala, obiectiva. In felul asta puteti demonstra orice : ca, de exemplu, Washingtonul e capitala Frantei pentru ca, nu-i asa, Statele Unite sunt superputerea globala sau, cel putin, singura forta credibila/reala a “Vestului” din care face parte si Franta.

Dvs. prezentati interpretari (tendentionase, stil Lucian Boia) ca FAPTE (facts) mizand [?! / Mod.] pe neatentia cititorului (sau poate dvs. insiva nu reusiti sa faceti diferenta intre ele).

Dvs. discutati despre ‘cine a castigat razboioul’ pentru ca sa aflam apoi pe masura ce citim mai mult ca dvs. redefiniti sensul cuvintelor castigat/pierdut in “performanţele militare sau administrative” in timpul razboiului. Nu exista niciun dubiu ca URSS a castigat al Doilea Razboi Mondial dar intradevar l-a castigat cu costuri enorme : 21 (sau 27, nu e clar) de milioane de morti, cu uriase distrugeri si cu enorme de multe gafe militare si administrative pe parcursul razboiului.

In partea a doua a razboiului URSS a inceput sa perfomeze mai bine militar si administrativ, sa aiba succese tactice-strategice si sa isi foloseasca mai bine resursele. E ceva normal, la fel se poate spune si de Romania dupa vara lui 1917 (Marasti, Marasesti – au murit 47 000 de soldati Germani intr-o singura zi la Marasesti intr-un asalt nefericit (pentru ei) impotriva armatei Romaniei).. Ba chiar in campania din Ungaria din vara lui 1919 ajunge si da dovada de excelenta in materie de performate militare castigand aparent cu usurinta (prin manevere rapide-dinamice de destructurare, izolare, si incercuire a armatei adverse) impotriva unei armate a Ungariei material si numeric egale cu cea a Romaniei.

La fel si Antanta in general, treptat Franta si Anglia au invatat ca sarjele de infaterie impotriva mitralierelor Germane doar duc la zeci, sute de mii de morti si au schimbat tacticile. Dar prima parte a razboiului poate fi considerata o catastrofa “militara si administrativa” pentru Franta si Anglia ce doar si-au macelarit populatia tanara cu zecile de mii in asalturi sterile impotriva unor transee aparate de mitraliere si sarma ghimpata.