>… în care matematica să dezvolte abilităţile de a face calcule şi mai puţin însuşirea de formule lipsite de aplicabilitate practică.

“Abilităţile de a face calcule” se învaţă până în clasa a 7-a de şcoală elementară şi medie. Matematică într-un sens mai larg începe după aceea, la liceu, şi nu constă în “însuşirea de formule”. Nu aş şti cum să evaluez aplicabilitatea practică generală a unor formule, deşi am o pregătire peste medie în matematică.

Sfârşit de digresiune

> În aceeaşi ordine de idei, ponderea orelor de economie ar putea fi sporită prin introducerea de cursuri opţionale, implicând şi participarea unor angajaţi ai băncilor sau ai firmelor de brokeraj.

M-ar mira ca acei angajaţi să aibă interesul, timpul, talentele pedagogice şi, în special, găurile largi din buzunare, necesare pentru ca ei să ajungă să lucreze pentru învăţământul şcolar de stat.

>Nu ştiu de ce participanţii la diversele competiţii interşcolare sau olimpice nu sunt premiaţi cu pachete la acţiuni la companiile de utilităţi ale statului sau ale regiilor locale …

Mă tem că dacă ar afla ce primesc nu mai participă 🙂

>În legătură cu relaţia dintre educaţia financiară şi securitatea naţională, cred că aceasta din urmă trebuie privită în înţeles extins, …

De acord, cât mai extins posibil, aceasta pornind şi de la spusele unui economist prizat că pe termen lung vom fi cu toţii morţi. Până atunci probabil că se poate ignora această ameninţare ignorată la adresa securităţii naţionale.

Din păcate, aveţi dreptate în privinţa mentalităţii unei bune părţi a corpului didactic şi în calitate de specialist în Evul Mediu recunosc că în rândurile celor investiţi cu responsabilităţi în privinţa formării profesionale se manifestă atitudini mai conservatoare decât cele care dominau mentalitatea întemeietorilor universităţilor medievale. Totuşi, educaţia cu toate limitele sale este singurul mijloc prin care societatea poate veni în sprijinul deciziei inspirate şi a succesului individual, un mijloc necesar, dar nu suficient.

Deşi umanist prin formaţie, cred că educaţia publică ar trebui să facă mai mult loc ştiinţelor exacte, predate într-o manieră mai puţin teoretică, în care matematica să dezvolte abilităţile de a face calcule şi mai puţin însuşirea de formule lipsite de aplicabilitate practică. În aceeaşi ordine de idei, ponderea orelor de economie ar putea fi sporită prin introducerea de cursuri opţionale, implicând şi participarea unor angajaţi ai băncilor sau ai firmelor de brokeraj. Chiar şi aceştia din urmă ar avea de câştigat din relaţia cu potenţialii viitori clienţi. În plus, educaţia financiară trebuie privită dintr-o perspectivă mai largă, implicând şi stimularea unor preocupări prin beneficii concrete. Nu ştiu de ce participanţii la diversele competiţii interşcolare sau olimpice nu sunt premiaţi cu pachete la acţiuni la companiile de utilităţi ale statului sau ale regiilor locale, care le-ar activa interesul în privinţa pieţei de capital şi a mecanismelor financiare.

În legătură cu relaţia dintre educaţia financiară şi securitatea naţională, cred că aceasta din urmă trebuie privită în înţeles extins, mai puţin legat de frontiere, goarne, imperii ori conspiraţii. Faptul că numărul investitorilor pe piaţa locală de capital nu a crescut în ultimul deceniu, iar companiile private ignoră această sursă de finanţare, mai ieftină şi mai eficientă decât împrumuturile bancare, generează un risc mai ridicat decât opţiunea unora pentru împrumuturi în franci elveţieni. Problema creditelor era doar pretextul notaţiilor pe care vi le-am propus. Investiţiile financiare pot considera clasa de mijloc şi implicit stabilitatea social-politică în mult mai mare măsură decât investiţiile publice în armament sau afilierea la alianţe militare mai mult sau mai puţin eficiente.

Din luarea dv. de poziţie în favoarea educaţiei financiare nu se vede cum priviţi această educaţie, de exemplu cine, unde şi cât timp trebuie să fie educat, şi la ce vârstă a celor educaţi. Se pune şi întrebarea ce pregătire trebuie să aibă educatorii şi unde, si de la cine ar căpăta ei înşişi această educaţie?

Aş nota că experienţa mea de părinte al unui elev educat în şcolile publice din lumea liberă (!) m-a învăţat că profesorii de şcoală medie şi liceu, în marea lor majoritate adepţi ai unor filosofii statist-colectiviste, nu-i educă pe elevi în spiritul asumării unor responsabilităţi individuale.

Aş mai observa că însuşi titlul articolului dv., “Deficitul de educaţie financiară: o ameninţare ignorată la adresa securităţii naţionale”, necesită precizări cu privire la pericolele imediate de _securitate_ care i-ar ameninţă pe cetăţenii României din cauza faptului că unii dintre ei, de altfel nu foarte mulţi, s-au bazat pe stabilitatea pe termen lung a cursului francului elveţian şi s-au înşelat.

Deoarece constat că există încă elemente în cele scrise de dv. care ar trebui elucidate, rămân la părerea că este necesar să nu ne dispersăm, menţinând discuţia pe linia subiectelor articolului dv.

În opinia mea, sursele acestor pledoarii pentru protejarea excesivă a clienţilor sau pentru compensarea unor pierderi suferite ca urmare unor decizii proprii sunt trei.

Sunt de căutat în lipsa unei experienţe în relaţia client-bancă, care a afectat conduita ambelor părţi şi din acest motiv insistam asupra necesităţii factorului educaţional, de natură să-l facă pe debitor mai responsabil şi pe bancher mai conştient de relaţia dintre câştigurile sale şi prosperitatea clientului. Problema reconfigurării standardelor etice după care funcţionează băncile este de actualitate şi în state avansate precum Marea Britanie, iar in acest sens pot fi citate declaraţiile lui James Staley la instalarea sa la conducerea Barclays.

O altă circumstanţă, de sorginte locală de această dată, constă în postura de captivi în care se plasează destui compatrioţi care nu asociază libertatea personală cu responsabilitate. Toate falimentele din deceniul trecut au fost urmate de apeluri la intervenţia protectivă a statului, toate privatizările însoţite de ajustări fireşti ale costurilor şi resurselor de producţie continuă să fie blamate pentru aceia că au deposedat statul de capacităţile de intervenţie, iar virajele brutale intre consum excesiv şi austeritate generează o presiune greu de suportat pentru cei mai mulţi.

Nu caut scuze pentru astfel de atitudini şi constat cu plăcere că suntem de acord în privinţa responsabilităţii ambelor părţi în succesul sau eşecul unui parteneriat vizând economisirea, investiţia sau creditul. Acesta era de altfel şi sensul notaţiilor care au prilejuit această discuţie şi al insistenţei pentru educaţie ca soluţie pe termen lung.

Conştiinţa unor vulnerabilităţi interne am avut în vedere şi proiectul european, sau ce a mai rămas din el, chiar cu riscul unei anume incoerenţe şi a posibilităţii de a mă înşela în privinţa perspectivelor sale.

Vă mulţumesc pentru explicaţiile dv. Pentru a nu ne împrăştia, nu mă voi referi de această dată la lucrurile care s-au adăugat la discuţia iniţială.

Există cel puţin un lucru pe care nu îl înţeleg, şi anume de unde vine insistenţa unei mari părţi a lui mass media, a multor politicieni şi a clienţilor băncilor, că cei din urmă ar trebui să fie despăgubiţi de bănci.

Acest lucru nu mi se pare evident în măsura în care, conform şi cu informaţiile furnizate de dv., atât clienţii, cât şi băncile, au încercat să economisească / câştige bani, dar pe ansamblu ambele părţi au eşuat, în bună măsură pentru cauze externe, care nu le pot fi imputate direct.

Va mulţumesc pentru amabilele consideraţii şi voi încerca sa nu vă dezamăgesc. Totuşi, cred că simţul umorului nu este doar o expresie a inteligenţei (in cantităţi moderate, ca şi apetitul pentru risc), dar şi un mijloc de a elibera schimbul de idei de riscul unor abordări prea docte sau rigide, iar dacă v-am făcut să vă abateţi pentru un moment de la subiectul principal, cred că toată lumea a avut de câştigat.

Acest subiect era tocmai maniera în care ne raportăm la pieţele financiare ca vector de dezvoltare al unei economii funcţionale şi la riscurile dereglementării sau a excesului de reglementare a mecanismelor acestora. În legătură cu erorile băncilor din România, aproape că nu este nevoie de argumente, bilanţurile lor pe anii 2009-2013 sunt edificatoare. Mai adăugaţi la aceasta rechizitoriile redactate de angajaţi ai Parchetului General.

Dintr-un punct de vedere strict personal şi afectat de subiectivitate şi de experienţele pe care sistemul bancar le-a cunoscut după 2007, dificil de anticipat, principalele erori au constat în opţiunile prociclice după care şi-au condus afacerile, constând în stimularea agresivă a creşterii volumului de credite, oferta unilaterală de servicii destinate aproape exclusiv consumului şi mai puţin investiţiilor, erori în estimarea efectelor crizei economice materializate în practici de cosmetizare a bilanţurilor, politici de personal care condiţionau ascensiunea cadrelor mai curând de practici de persuasiune decât de competenţă. Drept dovadă, topul firmelor care tranzacţionau la BVB a fost ani la rând dominat de entităţi nonbancare, iar oferte de servicii de investiţii financiare în străinătate au fost puse la dispoziţia clienţilor abia după 2010.

Există totuşi şi circumstanţe atenuante, băncile au venit în întâmpinarea cererii unei economii mai puţin sofisticate, dar interesul propriu şi cel al clienţilor ar fi fost mai bine servit dacă expansiunea ar fi fost dublată de o viziune proactivă sau de preocuparea pentru normele de prudenţialitate, chiar în absenţa unor reglementări mai stricte din partea Băncii Naţionale. Poate că băncile nu au obligaţia de a-şi educa sau proteja clienţii, dar sunt datoare să genereze profituri pentru acţionari, iar, cu excepţia anului trecut, sistemul a funcţionat mai mult în pierdere.

În legătură cu amestecul macabru de idei pe care l-aţi blamat, dacă nici actualitatea unor catastrofe naturale, nici planurile destinate combaterii schimbărilor climatice, nici milioanele de refugiaţi, alterarea constantă a climatului de securitate cu efecte pentru viaţa cotidiană a marilor metropole inspiră o viziune optimistă, nu sunt prea multe de spus. Oricum, admit că puteţi avea dreptate în legătură cu caracterul speculativ al riscului alimentar, dar numai viitorul ne va oferi certitudini în acest sens.

În beneficiul unei abordări ceva mai stenice a acestor chestiuni, va reamintesc de controversele care-i opuneau pe puritani partizanilor regelui Charles I, pe durata Războiului Civil. La acuzele puritanilor legate de erorile bisericii catolice şi de conduita regaliştilor, un reprezentant al acestora recunoştea toate aceste abateri, dar preciza că ai săi nu comit păcatul vanităţii, cel mai grav din toate.

Salut revenirea la lucruri serioase, care vor face discuţia mai utilă. De altfel moneda europeană nu este succesoarea celorlalte, ci un nou mijloc financiar, gestionat într-un mod diferit.

Amintesc că termenul de „exotic” pentru francul elveţian vă aparţine. Îl pot refolosi însă afirmând că

exotică este moneda europeană, una creată perfect artificial. Pentru menţinerea ei a fost nevoie să se renunţe la principiul fundamental pe care se baza, şi anume eliminarea manipulării ei politice, în special prin inflaţia cantităţii.

>… francul elvețian este puțin utilizat în tranzacții imobiliare și chiar ca mijloc de protejare a capitalurilor de către companiile românești…

Perfect. Atunci, de vreme ce este utilizat „puţin”, unde este problema, despre ce vorbim? De altfel deja în august 2015 presa românească scria că francul elveţian „se apropie treptat de nivelul” de dinainte, a se vedea:

http://www.zf.ro/banci-si-asigurari/francul-elvetian-se-aproprie-treptat-de-nivelul-de-dinaintea-exploziei-din-ianuarie-14672323

>Variația monedei elvețiene s-a accentuat în ultimii ani, iar cauzele nu țin doar de datele economiei Elveției sau de opțiunile politicienilor.

Variaţiile ţin şi de evoluţiile nefavorabilă ale economiei altor (!) ţări, mult mai mari, francul elveţian jucând rolul său clasic, de moderator, ca monedă de refugiu. La fel este şi cu aurul. Acele variaţii ţin tot de deciziile politicienilor.

>… companiile românești, prea puțin interesate de practicile de acoperire a riscului valutar.

Aici ar fi util să ne arătaţi cu ce au greşit băncile româneşti (sau din România?), în comparaţie cu practica băncilor din alte ţări.

>Fără a intenționa un exercițiu de patetism, lumea nu poate face față provocărilor precum riscul climatic, inegalitățile de dezvoltare și viitoarele crize alimentare decât prin parteneriate și soluții general-acceptate, chiar dacă acestea vor părea un triumf postum al lui Lenin sau o demonstrație a temeiniciei teoriilor despre guverne mondiale.

Un amestec, aş zice macabru, de idei. Pe scurt despre lucrurile cu care încercaţi să ne speriaţi.

„Riscul climatic” nu a fost demonstrat ştiinţific, rămânând o ipoteză atâta vreme cât, de exemplu, nu există o explicaţie pentru stagnarea temperaturilor globale medii anuale ale atmosferei în ultimii 16 ani. Trucul cu integrarea temperaturii oceanelor în temperaturile atmosferei, pentru ca să se ajungă din nou la rezultatul de creştere, dorit de politicieni, îi păcăleşte pe mulţi, dar nu chiar pe toţi. Este un subiect mai larg, la care mă pricep ceva mai bine decât la erorile presupuse ale băncilor româneşti (motiv pentru care v-am cerut concursul), care poate că ar merita o discuţie separată.

Cât despre „viitoarele crize alimentare”, ele nu sunt decât nişte speculaţii. Crizele menţionate au fost în trecut consecinţe directe ale introducerii brutale a socialismului în economii care funcţionau în mod diferit. Din fericire omenirea merge din ce în ce mai puţin pe această direcţie de pierzanie.

Nu putem vorbi despre vreun „triumf postum al lui Lenin”, în condiţiile în care oribilul său regim a fost măturat de pe faţa globului de însăşi cetăţenii imperiului său falimentar, iar ideile sale criminale au devenit din ce în ce mai puţin atractive după ce lumea a văzut din ce în ce mai bine unde duc ele.

În fine, aţi reuşit să mă abateţi de la subiectul iniţial, felicitări!

Vă împărtășesc părerea în legătură cu impactul negativ al intervențiilor statului în economie și cu responsabilitatea unor politici publice în activarea crizei economice începute în 2007 și care nu și-a spus ultimul cuvânt, ca și în ceea ce privește răspunderea personală pentru o decizie de a investi sau de a contracta un credit.

Tocmai din acest motiv consider că o decizie inspirată este favorizată de capacitatea de a opera cu informația, ori această capacitate se dezvoltă numai prin educație. Din păcate, în prea multe cazuri economiștii s-au dovedit la fel de inspirați ca și specialiștii în comunicare, iar faptul că avem câteva zeci de universități (de două ori mai multe decât băncile) nu ne-a ajutat prea mult.

Caracterul exotic al francului elvețian nu este dat de vechimea monedei, dar să nu uităm că moneda europeană pe care nu o apreciați prea mult este succesoarea celorlalte, inclusiv a drahmei grecești, iar această moștenire o transformă în părintele celorlalte. Revenind la chestiuni serioase, francul elvețian este puțin utilizat în tranzacții imobiliare și chiar ca mijloc de protejare a capitalurilor de către companiile românești, prea puțin interesate de practicile de acoperire a riscului valutar. Variația monedei elvețiene s-a accentuat în ultimii ani, iar cauzele nu țin doar de datele economiei Elveției sau de opțiunile politicienilor.

Nu în cele din urmă, nu cred că putem face o comparație între Marea Britanie cu relațiile sale cu fostele componente ale Imperiului, între Norvegia care utilizează cu remarcabilă eficiență resursele mării și Europa Centru-Orientală, Franța sau Germania, a căror dezvoltare s-a bazat pe funcționalitatea pieței unice.

Cu permisiunea dumneavoastra, voi trece în revistă câteva argumente în favoarea importanței integrării europene pentru economia românească, cu convingerea că vă sunt pe deplin familiare: ponderea exporturilor către țări ale Uniunii în balanța noastră comercială, forța de muncă românească aflată în aceleași țări și care alimentează indirect bugetul public și rezervele valutare, gradul sporit de securitate pe care interesele comune îl generează între statele vecine.

Din păcate, orice criză mai veche ori mai recentă favorizează iluzia că fiecare se poate descurca mai bine pe cont propriu, eventual pe seama celorlalți, iar astfel de curse solitare amplifică dificultățile. Fără a intenționa un exercițiu de patetism, lumea nu poate face față provocărilor precum riscul climatic, inegalitățile de dezvoltare și viitoarele crize alimentare decât prin parteneriate și soluții general-acceptate, chiar dacă acestea vor părea un triumf postum al lui Lenin sau o demonstrație a temeiniciei teoriilor despre guverne mondiale.

Nimic nu înlocuieşte capul propriu şi răspunderea de a îţi asuma deciziile care s-au dovedit eronate. Nimeni nu şi-a pus problema să îi compenseze pe toţi cei din Occident care au pierdut sute de miliarde din economiile / investiţiile lor în urma recentei crize financiare. Cauzele pierderilor sunt complexe şi au de-a face cel mai des cu intervenţia statelor în economie.

Nu îmi dau seama despre ce cetăţeni este vorba, mă refer la cei care ar fi contractat credite “in monede exotice”. Eu sunt la curent doar cu situaţia unor români care au contractat credite în franci elveţieni, o monedă care nu numai că nu este câtuşi de puţin exotică, ba chiar dimpotrivă, ea fiind mult mai veche decât de exemplu euro-ul pe care şi-l visează atâţia politicieni.

Aş menţiona în treacăt că variaţia bruscă a cursului francului elveţian s-a datorat susţinerii îndelungate şi riscante a cursului monedei euro de către majoritatea politicienilor elveţieni, prin Banca Naţională a Elveţiei, a cărei politică o controlează în bună parte, susţinere făcută la cererea colegilor lor din zona euro.

Cu privire la partea din comentariu care conţine “renuntarea la acesta (proiectul UE – VM)ar limita si mai mult posibilitatile de dezvoltare ale regiunii”, constat că autorul nu prezinţă argumente pentru această afirmaţie. Trecutul european nu pare să confirme nici el această ipoteză.

Există ţări europene avansate care nu fac parte din UE, şi care nu o duc rău, iar cel puţin una importantă, Regatul Unit, este un membru care îşi pune întrebări grele dacă merită să continue să participe la acest proiect. Aici nu este vorba despre un “exercitiu intellectual”, ci de o evaluare realistă a şanselor, a avantajelor şi a adaptărilor necesare ce trebuiesc aduse acestui proiect. Evaluările vor fi făcute de către fiecare ţară în parte şi de toate împreună, şi vom vedea ce va rezulta pentru fiecare ţară în parte.

In legatura cu relatia intre educatie si intelegerea corecta a notiunilor incluse in contractile bancare, necesitatile locale sunt substantial diferite in raport cu tarile care nu au cunoscut trecerea de la o economie etatista la piata libera, dar cu o functionalitate partial, afectata de lipsa unei competitii effective. Consumatorul European, si cu atat mai mult cel nord-american, este familiarizat cu banca si cu succesul sau esecul investitional din primii ani de viata, prin intermediul experientelor familiale, mai eficiente decat orice clauza sau disclaimer.

O anumita suficienta in educatia financiara s-a manifestat si in tarile mai avansate sau cu o traditii capitaliste mai solida, iar efectele acestei atitudini se traduc in puseele crizei din ultimii 8 ani, de la criza datoriilor suverane la actuala criza a marfurilor sau la sperantele iluzorii pe care prea multi le-au investit in performantele economiei chineze.

In ceea ce priveste Uniunea Europeana si revirimentul atitudinilor eurosceptice, acestea din urma raman cantonate in limitele unei dezbateri utile ca exercitiu intellectual, dar pot incorpora riscuri impredictibile in conditiile in care fuzioneaza cu dileme ale vietii cotidiene precum cele ale cetatenilor care au contractat credite in monede exotice si care tind sa ignore propria responsabilitate a deciziei, plasata in seama bancilor sau a sistemului.

Chiar daca proiectul European este criticabil, iar performantele sale sunt departe de a-i multumi pe cetatenii statelor implicate, renuntarea la acesta ar limita si mai mult posibilitatile de dezvoltare ale regiunii in raport cu Statele Unite, Extremul Orient sau tarile emergente.