Poziţia partizană a ziaristei Fati apare şi din alegerea cuvintelor. De ce să scrie “pretextul” acolo unde ar trebui să apară “motivul”? CCR a constatat un lucru grav în activitatea DNA, pe care l-a criticat cu claritate. De ce ar fi atunci reacţia celui responsabil pentru activitatea DNA, şi anume Ministrul Justiţiei T. Toader, un “pretext”?

> Criticile ministrului Justiției reflectă disprețul majorității parlamentare față de procurori în general și față de procurorii anticorupție în particular.

Acuzaţia de “dispreţul” etc. nu este în nici un fel motivată, ci luată ca o axiomă, dezvăluind astfel modul de gândire a autoarei articolului, care parcă crează motive pentru a demonstra apoi concluziile la care doreşte să ajungă.

> Cu toate că întrega evaluare a ministrului Justiției este negativă, concluzia raportului său este pozitivă. Altfel spus, Tudorel Toader nu a cerut demisiile procurorului general și șefei DNA, deși s-a căznit să scoată în evidență că lucrurile nu merg de loc bine sub cei doi.

S-a “căznit”? Pentru ce, atunci când CCR a spus clar şi răspicat cu ce a greşit d-na Kovesi şi cei din subordinea ei? Iar ceea ce consideră d-na Fati că ar fi “pozitiv” nu arată la fel în cele spuse de dl. Toader:

“Eu am făcut acea evaluare, pe care articolul 132 din Constituţie mi-o permitea, că si eu consideram că e un derapaj, dar nu am uitat că legea 303 permite evaluarea procurorilor pe fond şi voi dispune un audit extern care să verifice nu DNA şi Parchetul General, ci şi DIICOT, pentru că procurorii din România, cei 2 650 procurori, funcţionează în structurile de bază”.

Aflăm din diferitele declaraţii ale d-lui Toader că el nu a putut analiza cazuri concrete, particulare, din activitatea DNA, ci s-a limitat la o privire de ansamblu. Ce a constatat a fost că o analiză mai fină se impune, iar metoda potrivită pentru aceasta ar fi auditul. Realizarea auditului nu intră în sarcinile şi competenţele ministrului justiţiei, datoria lui fiind să-l lanseze la nevoie, iar apoi să analizeze concluziile acestuia şi să ia măsurile corespunzătoare.

> Frica liderilor români de reacțiile venite din afară salvează și de data aceasta Justiția autohtonă, care tinde să devină o redută împotriva căreia se dau tot mai multe bătălii.

“Bătăliile” legate de justiţie nu sunt ceva neapărat negativ sau neobişnuit. Un exemplu este lupta prezentă din cadrul parlamentului SUA, care se dă pentru completarea unui loc rămas vacant din Curtea Supremă, adică pentru poziţia doar unuia dintre cei 9 judecători prevăzuţi de legislaţie.

Cât despre “frica” politicienilor români faţă de “reacţiile” externe, această idee dă apă la moară multor naţionalişti şi xenofobi care susţin că de fapt România este condusă din afara ţării. Aşa să fie oare şi este în acest caz vorba de o frică salvatoare a justiţiei române, sau de riscul unor blocaje instituţionale viitoare?