Va inteleg perfect durerea in legatura cu boala lui Iustin si simt empatie pentru dvs si pentru el si familia lui. Din nefericire informatiile in legatura cu natura acestei boli (fulgeratoare, se pare) nu prea aduc sperante, chiar daca veti avea toti banii din lume.

Dar daca intelegerea mea pentru durerea pe care o simtiti dvs si familia lui sunt totale, in schimb gradul de aprobare pe care il am pentru dvs si meseria dvs ca si a lui Justin este aproape zero. Cu alte cuvinte, cum puteti vedea pe de o parte realitatea iar pe de alta parte sa predicati in continuare ceea ce nici dvs nu credeti?

Daca Iustin a vazut ca rugaciunile si credinta lui nu au rezolvat nimic, mai precis ca au ajutat “ca o frectie la un picior de lemn”, cum a putut el sa predice (si cum puteti dvs sa predicati in continuare) lucruri in care evident ca nici el si nici dvs nu mai credeti?
Ma refer chiar la increderea rolul rugaciunilor in rezolvarea problemelor.

Atatea rugaciuni si slujbe cate ati facut pana acum pentru el nu v-au convins inca de faptul ca nu exista lucruri supranaturale? Sau poate aveti strategia deja stabilita: daca Iustin scapa de moarte, veti spune: “Vezi, dumnezeu a ascultat rugaciunile noastre si l-a vindecat; sa-l preamarim pe dumnezeu”, iar daca moare veti spune cu siguranta: “vezi, dumnezeu l-a chemat la el, spre binele lui; sa-l preamarim pe dumnezeu”. Deci ce sa inteleg? Ca indiferent ce se va intampla cu viata lui Iustin, tot preotii castiga?

Stiu ca este asa cum zic, dar am o rugaminte: sa incercati sa fiti sincer de data asta. Daca indiferent de rezultat, totul e spre binele lui, fie ca moare, fie ca supravietuieste, atunci ce sens are sa va mai framantati?

Cineva mi-a povestit cazul unui profesor care promitea ca va ajuta candidatii la un concurs, facand asta contra cost. El s-a justificat in felul urmator: “daca candidatul este bun, el va trece la examen si toti vor spune: sa multumim profesorului X ca l-a ajutat”. Iar daca va pica, toti vor spune:”vezi, nici macar profesorul X nu a putut sa-l ajute! Sa-i multumim ca a incercat!”

Si atunci, domnule preot, de ce oare sa continue Iustin (si dvs) sa-i invete pe altii ca dumnezeu ajuta? Da ce sa nu-i faca sa inteleaga ca ei trebuie sa se ajute singuri, sa aiba incredere in ei si sa infrunte viata fara idei preconcepute? Numai adevarul poate ajuta in viata! Si atunci care este binele facut de religie?

Sau sa minta altfel, ca americanii? Care spun: “ajuta-te si dumnezeu te va ajuta”?. Adica, cu alte cuvinte, ajutorul lui “dumnezeu” este dat in realitate numai de…efortul personal al fiecaruia?

De ce sa invatam noua generatie cum sa nu gandeasca in mod corect si sa nu minta?
Nu de alta, dar credintele false au un rol extrem de nociv in viata omului.

Dar, în cazul de fata, mi se pare ca dati cu bâta-n balta si cum nu prea este apa-n balta, va cam stropiti cu noroi.

La ce a servit interventia de acum ? Cam rar pentru un preot sa ceara sa se treaca la fapte. Nici cel putin nu ne-a cerut sa ne rugam pentru el.

Pacat … (nu în sensul teologic)

Stiu ca exista o parere dupa care trebuie sa acordam un respect neconditionat religiei si slujitorilor ei. Eu nu sunt de acord cu acest lucru!

Sunt de acord ca domnul preot vrea sa faca o fapta buna, chiar si in acest caz extrem, cand stim ca prognoza e sumbra de tot. Dar nu sunt de acord deloc cu dvs!

Am impartit raspunsul meu in doua parti: pe de o parte am spus ca respect interventia d-sale ca om. Dar nu respect deloc duplicitatea.

Cand religia predicata de dansul si altii spune clar ca “daca ai credinta cat un graunte de mustar, poti muta un munte”, cand spune ca “dumnezeu-tatal” iti da daca ii ceri, ca doar noi suntem “copiii lui”, cand spune ca cei care cred vor putea face chiar si “minuni mai mari” decat cele “facute” de Isus, atunci de ce depind cei care predica aceste lucruri de…necredinciosi (cum sunt medicii)?

Deci, cum ramane domnule Cramar? Considerati ca religia trebuie respectata in toate cazurile? Chiar si in cazul cand vedem ca una predicam si alta facem? Sa faci ce spune popa dar sa nu faci ce face popa?

De curand am vazut descris in Revista AS cazul unui baiat al carui tata si sora au murit intr-un accident de masina. Baiatul era profund deprimat, spunand ca daca si mama lui (bolnava de inima) va muri, el se va sinucide si punea intrebarea daca sa mearga la preoti “sa-i citeasca” rugaciuni.

In loc sa i se raspunda: “mergi de urgenta la psihoterapie”, raspunsul a fost sa-l lase sa mearga “sa-i ceteasca popa”.

Cand vedem ca nici chiar preotii nu iau in considerare ce spune biblia, si merg la doctor cand au probleme, de ce sa perpetuam miturile ancestrale?
Nu facem mai multe victime astfel, domnule Cramar? Nu inseamna tocmai acest lucru, bagarea capului in nisip, domnule Cramar?

In alta ordine de idei: traind in America am vazut ca sunt foarte multi medici pe care numai banii ii intereseaza. Il sfatuiesc pe dl preot sa se intereseze din mai multe surse in privinta unui eventual tratament. O oarecare clinica din Irlanda nu are mai multe sanse de rezolvare a problemei decat cei mai informati medici din Romania. Chiar daca ar avea acesti bani (enorm de multi) tot nu as da sfatul sa mearga intr-o tara ca Irlanda sa incerce sa rezolve problema.

Faptul ca e vorba de un apel uman semnat de un preot, nu va da automat dreptul sa va aruncati asupra religiei ca asupra unui hoit, punându-va la adapostul “empatiei”.

Nu e vorba de ce credem sau nu, daca respectam sau nu religia si slujitorii ei (daca va dati putina osteneala, puteti sa vedeti ce parere am într-unul din ecouri – dar a fost scris la locul potrivit si de aceea nu-mi permit sa fac copy-paste aici !).

Nu combat ceea ce spuneti, afirm doar ca nu era nici momentul, nici locul !

Daca “bagarea capului în nisip” înseamna a astepta locul si momentul potrivit, da, sunt vinovat.

Daca spunerea adevarului cu orice pret, în orice moment, este crezul d-voastra, atunci va recomand sa scoateti capul din nisip, sa priviti în jur si poate va dati seama ca nimic nu e alb si negru, bun sau rau.

Va felicit, domnule Cramar, ca de data asta ati sesizat esentialul!

Intr-adevar, domnul preot, a carui meserie este sa predice zi de zi Biblia, a demonstart mult bun-simtz aici, si multa judecata, cand s-a adresat medicilor si nu popilor ca sa incerce sa rezolve o problema (grava) de sanatate a unui alt preot tanar (sau student la preotie).

Numai ca pe mine acest caz particular nu ma incanta. Daca dansul crede ca este adevarat ceea ce predica zi de zi in biserica, atunci de ce sa nu se adreseze direct lui Dumnezeu? Sau altor preoti, sa faca rugaciuni?

Stiu raspunsul, evident. Intrebarea mea a fost, cum era de asteptat, doar retorica. Stiu si apreciez faptul ca domnul preot vrea binele acestui student-preot si nu crede ca prin rugaciuni ar putea schimba o iota. Dar cum ramane cu milioanele de credinciosi din Romania care cred nu in ce face domnul preot, ci in ceea ce aud zi de zi la liturghie de la toti preotii?

Sa stiti ca si eu sunt dispus sa trimit un ajutor, chiar daca sunt ateu, chiar daca nu cred in minuni sau in vindecari in Irlanda sau Cochinchina si chiar daca nu astept recompensa de la zei pentru o fapta buna, cum asteapta crestinii. Cu o singura conditie: ca dl preot (si altii ca el) sa intervina sa faca bine acolo unde se poate. De exemplu daca dl Preot promite sa indrepte situatia prezentata de revista “Formula AS” si sa o roage pe dna Sanziana Pop sa-l indrume pe baiatul deprimat la doctor pentru tratarea depresiunii psihice si nu la popi pentru miracole in care nici dl preot nu crede (cum se intelege din acel articol), atunci sunt gata sa fac si eu un gest “crestinesc”.