Fără îndoială, Liviu Dragnea are ceva din Ceaușescu sau din Stalin – chiar dacă împrejurările, din fericire, nu-i permit să se manifeste pe deplin ca atare. Are o mare capacitate de manipulare a oamenilor din partid, prin care reușește să lichideze opoziția internă și apoi să-i excludă pe opozanți unul câte unul. (Ce s-a întâmplat după CEx e o dovadă. „Răsculații“ au tăcut, unii, precum N. Bădălău, par a se fi cumințit de-a binelea. Se pare că amenințarea de a se găsi în afara partidului – și deci și a privilegiilor pe care acesta le oferă – i-a liniștit.) Mai presus de toate însă are o viziune paranoidă sau conspiraționistă asupra lumii, care, în ochii lui, explică totul și mai ales îi justifică propriile eșecuri.

Cum se știe, formule echivalente celei de „stat paralel“ au fost utilizate de Trump, de Putin, de Erdoǧan, de Netanyahu, de Orbán. La anumiți politicieni se vede însă „barba postișă“, adaosul, jocul actoricesc bine studiat și recomandat de consilierii politici. Se vede că nu cred ei înșiși în această invenție propagandistică. Nu și d-l Dragnea. Sentimentul meu este că el e convins că „e vânat“, după cum spune. De cine? De cine nu este? – ar fi o întrebare mai potrivită. A fost întâi Kövesi. A scăpat de ea. A fost Coldea. A plecat. Au apărut în schimb substituți: Augustin Lazăr, Cristina Tarcea și alți câțiva. Vor fi – pesemne – și ei înlăturați.

Mai este Iohannis. Înlăturarea lui e mai dificilă și, de fapt, a devenit aproape imposibilă. Dar, chiar dacă ar fi înlăturat, putem fi siguri că inamicul „din umbră“ ar reveni la atac din alt punct. Deocamdată sunt oricum și alții – mulți și puternici: multinaționalele, care îi plătesc pe protestatari (și cărora trebuie să li se arunce un os, adică niște redevențe consistente, când vine vorba despre Legea offshore). Acum au scos capul și funcționarii din ministere care, din scrupul profesional, teamă sau indolență, chipurile „țin legile“, întârziind executarea „programului de guvernare“.

Aici d-l Dragnea pesemne că regretă că nu-i poate direct împușca, acuzându-i de sabotaj, cum ar fi făcut Stalin, sau măcar trimite la „munca de jos“, cum ar fi făcut Ceaușescu. Dar „statul paralel“ este desigur dirijat „din extern“ – zice d-l Dragnea. De acolo au sosit protestatarii – pardon, „protestanții“, Dăncilă dixit – pe 10 august, care, vezi bine, erau drogați și aveau pregătire paramilitară, pe lângă bani ilegali. Ei au încercat să dea o lovitură de stat cu peturi și câteva pietre, anihilată oportun cu lacrimogene de jandarmii d-nei Dan. În general, străinătatea e de vină pentru toate necazurile: Uniunea Europeană, din cauza minciunilor debitate de „șobolanii“ domestici, amenință să treacă de la inocentul „urmărim cu îngrijorare“ la acțiuni contondente, numite „Articolul 7“.

Degeaba d-na Dăncilă, expediată de urgență la Bruxelles, a explicat situația în mod competent, „așa cum i s-a spus“ de către șefului ei. Se pare că uneltirile „statului paralel“ triumfă mereu la Bruxelles sau la Washington. Nu-i întâmplător: pentru conștiința paranoidă, conspirația este ori universală, ori nu este deloc. Și cum a doua alternativă e nereală, așa cum oricine ar recunoaște-o, în mod logic rămâne valabilă cea dintâi.

Dar de unde știe Dragnea de aceste uneltiri? Spre deosebire de predecesorii săi comuniști, el încă nu controlează serviciile de informații. Atunci? „I s-a spus“ ori „s-a vehiculat în spațiul public“ (asta înseamnă Antena 3 sau RTV). „A fost informat“, de exemplu, despre cei patru „turiști“ de la Hilton care voiau să-l asasineze, dar n-a făcut plângere penală de frică să nu fie trădat. În SPP și STS n-are încredere. SRI și SIE îl induc în eroare. Tăriceanu, pe care l-a salvat și l-a făcut președinte al Senatului, se târguie. Tudorel Toader, proptit de Tăriceanu, face nazuri. Cică n-ar vrea să semneze cu mâna lui OUG cu grațierea și amnistia; iar recomandările pe care i le-a făcut cu privire la rezolvarea problemei „completului de cinci“ de la Înalta Curte care urmează să-l judece sunt trageri de timp.

Pe scurt, „prietenii“ și aliații fie au trădat deja, pactizând cu dușmanul (ca d-na Firea), fie chiar în acest moment trădează, fie vor trăda cu siguranță în viitor. Până și blânda, cumintea d-nă Vasilica Viorica pare-se că ezită să semneze OUG respectivă! Răspunsul este să-i supravegheze pe actualii și pe viitorii trădători, fie și cu ajutorul unor „servicii private“, sau să se folosească intens de orice delațiune. Sau să-i dea afară, când poate.

Nu știm dacă d-l Dragnea a mai citit ceva în afara, desigur, programului de guvernare. Dar dacă l-ar fi citit pe Machiavelli, ar fi aflat (în Principele) că florentinul recomanda „principelui“ să-și lichideze toți inamicii dintr-o lovitură, nu pe rând. Acum e prea târziu pentru Dragnea și, apoi, oricum, metoda e învechită, căci pe vremea lui Machiavelli nu existau consilieri israelieni care să fi inventat „statul paralel“. De fapt, Machiavelli mai avea unele naivități: nu înțelesese că pentru conducătorii cu viziune paranoidă nu există „toți“ inamicii, din simplul motiv că numărul acestora este fără sfârșit sau el se reface continuu, precum capetele Hidrei din Lerna, oricât de multe ar fi fost tăiate.

Concluzia este una singură: spre binele său – pentru a nu mai avea coșmaruri, suspiciuni de trădare și de asasinat, spre a trăi liniștit și împăcat –, fie și pentru doar un an-doi, într-o celulă model, după care ar putea urma un autoexil prosper prin Brazilia – d-l Dragnea ar trebui să facă pasul „în lateral“ cerut în scrisoarea celebră a „dizidenților“ PSD. Ar fi, desigur, și spre binele nostru. Numai că domnia sa a declarat ferm că nu vrea „să iasă din politică și din viață ca prostu’“. Despre ieșirea din politică „ca prostu’“ nu știm multe și nici dacă, sau nu, o poate evita, având în vedere că nici mulți „deștepți“ n-au evitat-o. Însă în cealaltă privință lucrurile sunt clare și, ca atare, îi recomandăm resemnarea: fiindcă înaintea morții suntem cu toții niște proști.

Andrei Cornea, 2 octombrie 2018

Acest articol a fost preluat cu permisiunea redacţiei de pe situl Revistei 22

Îl mai poate opri ceva sau cineva pe Liviu Dragnea? Îl mai poate opri să nu distrugă complet ce a mai rămas din independența justiției, să-i facă iertați sau amnistiați pe infractori, în primul rând pe el însuși, deja condamnat în primă instanță pentru corupție? Opoziția e minoritară, lipsită de unitate și incapabilă să răstoarne actuala majoritate. Președintele a intrat, ce-i drept, într-un război total cu PSD și guvernul Dăncilă, dar prerogativele, deja tăiate, nu-i permit să se opună decisiv. Curtea Constituțională a fost preluată și nu mai poate constitui un factor de blocare a ambițiilor de putere totală ale PSD și Dragnea. Cumva s-ar putea opune Tăriceanu, partenerul de coaliție? În unele cazuri – cum ar fi suspendarea președintelui –, pesemne că se va opune în continuare. Dar de dragul supraviețuirii politice și juridice, Dragnea a ridicat deja posibilitatea unui singur candidat al coaliției la președinție – acesta fiind Tăriceanu. E suficient ca acesta să nu mai aibă obiecții în rest și, de altfel, în chestiunea îngenuncherii justiției sub pretextul luptei împotriva „statului paralel“ și a „protocoalelor“, președintele Senatului a fost întotdeauna trup și suflet alături de Dragnea.

Șansa de a-l vedea pe Dragnea stopat de propriii colegi pesediști s-a evaporat repede sâmbătă. În zadar s-a revoltat d-na Firea. Ceea ce n-au înțeles destui oponenți interni ai lui Dragnea este că opoziția în șir dispersat e ineficace: când s-a revoltat Grindeanu, Tudose a tăcut; când s-a revoltat Tudose, au tăcut Andronescu și Firea. Acum s-au revoltat cele două și alții tac intimidați. Se vor revolta, pe rând, la un moment dat și ei și vor cădea la rândul lor. Tot pe rând. Pesediștii nu se pot revolta laolaltă, căci asta se face în numele unor principii; or, ei n-au avut niciodată așa ceva. Nici nu se pot revolta în numele eficienței guvernării, căci toți au contribuit imens în trecut la lipsa ei și nici măcar în numele unei solidarități de grup, căci n-au știut s-o arate niciodată față de alții. Sunt deci o pradă ușoară pentru carnasierul Dragnea și oamenii săi.

Atunci poate societatea civilă – adică demonstrațiile – îl pot opri, susținute de proteste ale celor din justiție? Acestea au întârziat considerabil distrugerea statului de drept, dar mă îndoiesc că, în fața unei noi OUG 13 (încă și mai ticăloase, căci va încerca să demoleze însuși autoritatea lucrului judecat) ar mai conta. Poate, doar, dacă ar ieși în stradă un milion de oameni; atunci am avea însă o revoluție și ar trebui să vorbim în alți termeni. Dar mă îndoiesc că suntem acolo.

Și atunci? Îl mai poate opri ceva pe Dragnea de a face ce vrea în România? Da, Uniunea Europeană, dacă, prin intermediul Comisiei, acționează rapid și decisiv. Și fără întârziere. O spun fără nicio bucurie, dar trebuie s-o spun: sunt necesare măsuri de pedepsire politică, diplomatică și, probabil, și economică a României. Sau mai pe scurt: sancțiuni. Ele sunt posibile în baza MCV-ului și, pentru început, trebuie să lovească suficient de dur atât în prestigiul PSD-ului, cât și în cel al guvernului, urmărind să stopeze cel puțin OUG preconizată de Dragnea și destituirea procurorului general, pregătită de Tudorel Toader, chiar în momentul când ancheta privind evenimentele din 10 august e în plină desfășurare. Pentru UE ar fi un mod de a-și respecta propriile valori și de a arăta că, fie și într-o perioadă complicată pe plan internațional, ideea de a permite ca un guvern din UE să recurgă la violență nejustificată pentru a bloca proteste legitime este inacceptabilă, așa cum inacceptabilă este încercarea de a „rezolva“ răspunderile penale prin intimidarea procurorilor.

Repet: e trist să dorești ca țara ta să fie sancționată, mai ales că diferite repercusiuni vor fi simțite și la nivelul populației. Dar am ajuns în momentul când, la fel ca în 1990 după mineriadă, nu mai putem dori altceva. Ieșirea „în decor“ a României, afundarea tot mai gravă în haos politic, juridic și constituțional, conflictele interne fără putință de soluționare, afirmarea principiului „facem pentru că putem“ cer și un răspuns extern pe măsură. Formule diplomatice de tipul „urmărim cu îngrijorare“, neurmate de fapte nu numai că nu mai servesc la nimic, dar încurajează sfidarea și disprețul guvernanților noștri. Democrațiile liberale au fost puternice atâta vreme cât au știut să se facă temute și respectate de inamicii lor. Dar ca să te respecte altul e necesar să te respecți mai întâi pe tine însuți, or stima de sine și afirmarea practică și fermă a propriilor principii stau și cad împreună.

Andrei Cornea, 4 septembrie 2018

Acest articol a fost preluat cu permisiunea redacţiei de pe situl Revistei 22

Ce s-a întâmplat în după-amiaza și seara lui 10 august știm, mai mult sau mai puțin. O mare manifestație pașnică antiguvernamentală – mai mică însă decât manifestațiile din februarie 2017 – a fost deturnată de grupuri de huligani, care i-au atacat pe jandarmi. Aceștia, în loc să-i izoleze pe huligani, au răspuns cu o violență cu totul disproporționată și indiscriminată, cu nori de gaze lacrimogene, tunuri cu apă și bastoane, împotriva tuturor protestatarilor din Piața Victoriei – indiferent de vârstă și sex. Unii protestatari au răspuns violent la rândul lor, câțiva jandarmi au fost bătuți bestial, dar majoritatea civililor pașnici au fost intoxicați cu gaze, au căzut, li s-a făcut rău, au fost loviți cu brutalitate de jandarmi. Rezultatul: peste 450 de răniți, din fericire, se pare că niciunul grav. Violența jandarmeriei a fost cu totul excesivă, dar tot jandarmeria s-a dovedit incapabilă să răspundă adecvat provocărilor huliganilor, de nimeni negate. O anchetă a Parchetului Militar e în curs. Ministrul de Interne, d-na Dan, dă răspunsuri inacceptabile. Dragnea acuză opoziția și pe președintele Iohannis de a-i fi incitat pe manifestanți prin diverse declarații.

Pare plauzibil că puterea a dorit să dea o lovitură acestei manifestații și în general ideii, deja tradițională, de manifestație civică de masă împotriva puterii din Piața Victoriei, intimidându-i pe oameni și, în același timp, discreditând acest tip de protest neorganizat, fără lideri, convocat de rețelele de socializare și cu care s-a confruntat din iarna lui 2017. „Ne-am săturat de protestele voastre!“, pare a fi zis puterea. Pe de altă parte, cred că puterea s-a temut considerabil de acest mare miting „al Diasporei“, anunțat de luni bune. Nu că ar fi crezut în realitatea „milionului de participanți“, dar tot și-a închipuit că vor putea fi mai multe sute de mii. (În fapt, au fost cel puțin 100.000 în București, în pofida violențelor poliției, începute devreme de tot, plus alte 50.000 în provincie.) Pentru o putere obsedată în mod tradițional de „inamicul din afară“ și tentată de teoriile conspiraționiste, toți expații români sunt suspecți, mai ales atunci când nu votează cu candidații PSD sau când critică puterea de la București. Imaginea unei Diaspore care, chipurile, ar da năvală în timpul concediilor ca să asedieze sediile puterii și să-i alunge pe guvernanți pesemne că bântuie coșmarurile lui Dragnea și ale acoliților lui.

Înclin să cred că violența excesivă a jandarmeriei, dar și răspunsul furios al multor protestatari și transformarea Pieței Victoriei și a străzilor adiacente în câmp de bătaie a încurcat planurile puterii. Jandarmeria, aflată la ordinul guvernului, ori n-a putut, ori n-a vrut să procedeze corect și proporțional cu provocările reale. Ea s-a comportat ca o forță represivă și agresivă, amplificând ura, revolta și furia societății la adresa puterii. PSD era și așa urât de mulți români din țară și din străinătate pentru legile justiției și pentru incompetența guvernanților; va fi și mai urât, și mai disprețuit, iar comparațiile cu PCR-ul lui Ceaușescu și FSN-ul lui Iliescu nu vor fi lăsate să doarmă nici în presa liberă din țară, nici în străinătate. Mediatic, puterea a pierdut mai mult decât a câștigat. Psihologic, e în defensivă. Ca și în cazul româno-sudezului cu plăcuțele anti-PSD, un răspuns disproporționat creează neajunsuri serioase de imagine.

Marea întrebare însă este: vor continua protestele la o scară apreciabilă – în București, dar și în provincie? Oare se vor lăsa intimidați majoritatea oamenilor, preferând să protesteze numai pe rețelele de socializare? Sau, dimpotrivă, vor reveni în piață constant, vor sfida pașnic și cu tenacitate puterea, asumându-și riscul să fie iarăși brutalizați, dar obligând-o finalmente să trateze serios și responsabil protestele și revendicările lor, legate mai ales de legile justiției? Răspunsul îl știm: sâmbătă și duminică seara, manifestațiile s-au reluat pretutindeni, la scară mare, de data asta pașnice. Totul a fost normal. Între timp, apar tot mai multe imagini și mărturii cu brutalitățile gratuite ale jandarmilor din 10 august. Nu e exclus că anunțul că Parchetul Militar a început o anchetă penală să-i fi pus pe gânduri pe șefii jandarmeriei, care au urmat cu slugărnicie ordinele politice.

Ce nu știm este dacă 10 august 2018 a fost numai o zi a revoltei și a represaliilor violente sau dacă ea a marcat și un moment semnificativ într-un proces care va conduce la căderea regimului personal al infractorului Liviu Dragnea.

Andrei Cornea, 13 august 2018

Acest articol a fost preluat cu permisiune de pe situl Revistei 22

Nu știu ce are de gînd președintele Iohannis. Nu știu cît va mai reflecta asupra celebrei decizii a CCR. Știm – au spus-o mulți juriști și constituționaliști – că e o decizie partizană, politică, unilaterală: utilizînd cîteva echivocuri din textul constituțional, îl subordonează pe președinte ministrului Justiției în chestiunea revocării procurorilor șefi. Mai grav, deranjează relativul echilibrul și controlul reciproc între cele două ramuri ale executivului – guvernul și președintele, luînd din prerogativele președintelui. Avînd în vedere uriașul apetit după putere discreționară a politicienilor români, convingerea lor că sunt predestinați să conducă în orice condiții, acel echilibru și control reciproc, chiar la nivelul executivului, și nu numai între cele trei puteri – legislativă, executivă și judecătorească – era un lucru bun. Ce-i drept, făcea mai dificilă guvernarea în condiții de „coabitare”, dar abuzul de putere putea fi evitat mai ușor. Asta în termeni generali.

În particular, demiterea d-nei Kövesi, laolaltă cu ultimele achitări de la Înalta Curte – destul de suspecte – și schimbarea codurilor în parlament, va trimite un semnal limpede în țară și în străinătate: gata cu antiocorupția! De acum, politicienii și oamenii de afaceri de la putere sau bine înțeleși cu puterea vor avea impunitate, așa cum au avut-o pînă în 2005. Procurorii de la DNA vor descoperi numai „acari Păuni”, iar dacă, prin excepție, va mai fi trimis în judecată un demnitar important, justiția îl va achita probabil. Mai mult, vom vedea în perioada următoare cum sunt tracasați diverși magistrați dîrji, politicieni nesupuși, jurnaliști și oengiști incomozi. „Statul paralel” se va întruchipa și va căpăta nume. Amenințările lui Liviu Dragnea nu pot să nu fie luate în serios, cu atît mai mult cu cît Uniunea Europeană și Occidentul în general, copleșite de probleme și divizate, nu par în acest moment capabile sau doritoare să exercite presiuni comparabile cu cele din 2012.

Și totuși. Nu mi se pare îngăduit ca președintele României, șeful statului român, să nu respecte o decizie a CCR, chiar și una atît de discutabilă, precum aceasta. Trebuie spus clar acest lucru, iar confuzia în care s-au menținut deocamdată și președintele, și partidele din opoziție, ba chiar și destui jurnaliști din tabăra „noastră” a devenit penibilă. Președintele trebuie să spună repede „da” și nu „da, dar…”. Asta înseamnă și că nu trebuie să tragă de timp la nesfîrșit. „Termenul rezonabil” s-a cam scurs. E un imperativ, fie că PSD chiar va trece la suspendare, fie că va tergiversa la rîndul lui un asemenea act. (Se pare că nu-i convine deloc politic suspendarea, de unde și zvonul cu așa-numita, ilegala „suspendare fără demitere”, căci puterea se teme de un referendum care i-ar arăta deficitul de popularitate.)

Problema respectării deciziei e de principiu, mai întîi. Ea n-are legătură nici cu impopularitatea ei, nici cu mizeria ei juridică, nici cu uneltirile sinistre ale lui Dragnea, Tăriceanu & Co. Președintele trebuie să semneze decretul de revocare a procurorului-șef DNA, pur și simplu fiindcă a jurat să respecte Constituția, iar CCR e singurul interpret autorizat al acesteia. Vreți un președinte sperjur?

Pe de altă parte, există și o componentă practică pe care oricine poate s-o vadă și s-o înțeleagă: nerespectarea deciziei sau ceva echivalent creează un precedent teribil de periculos. Data viitoare – peste o lună, un an sau cinci – o altă putere, cu alte interese, avînd sau nu popularitate, va face întocmai. Și atunci unde vom fi și ce ne mai rămîne? Respectate de autorități numai atunci cînd le convine și ignorate cînd nu, Constituția și CCR își vor pierde orice autoritate reală. Vom deveni un stat neconstituțional și nelegitim. Practic, vom cădea fie în anarhie, fie în dictatură, cel mai probabil una va urma celeilalte. Timp de aproape treizeci de ani, cu toate mizeriile și schismele politice, România a evitat așa ceva. Se va declanșa acum acest teribil proces?

Și apoi, cum ar mai putea președintele Iohannis clama în țară și în străinătate aderarea la principiile statului de drept, cînd, după orice definiție, le-ar încălca – fie și printr-o nesfîrșită tergiversare? Însă – se spune – decizia CCR este rea, ba chiar împotriva spiritului Constituției. „Se spune”. Probabil așa și este. Dar s-o spună cu autoritate, repet, are dreptul numai CCR. Punct. Deci președintele trebuie să semneze decretul.

În rest, putem specula și discuta scenarii, inclusiv acela în care am separa pentru un răstimp de trei luni persoana lui Klaus Iohannis de aceea a președintelui.(Art. 97 din Constituție) Putem discuta de asemenea despre diverse referendumuri și despre diferite modalități politice de a schimba majoritatea prin moțiune de cenzură sau la vot – singurul lucru cu adevărat esențial. Putem în continuare condamna decizia CCR, considerînd-o partizană, politică și rușinoasă. Avem dreptul s-o facem, trebuie s-o facem. Dar n-avem dreptul s-o invalidăm prin faptă, dacă respectrea ei ne revine în vreun fel. De aceea există printre oameni angajamente, jurăminte și convenții cu valoare imperativă: ca să fie respectate și atunci cînd, la un moment dat, ele le apar rele și neconvenabile, iar asta chiar dacă ar putea scăpa cumva de îndeplinirea lor. Căci pentru a face numai ceea ce ne convine și ne apare avantajos pentru noi n-ar fi fost nevoie să ne luăm niciun angajament sau să fi jurat ceva.

Andrei Cornea, 18 iunie 2018

Acest articol a fost preluat cu permisiune de pe situl Revistei 22

În 2012, coaliția dominată de PSD (USL) n-a reușit să-l demită pe președintele Traian Băsescu, în mare măsură din cauza presiunilor solide exercitate de UE și SUA. Sau, poate ar trebui să adăugăm, din cauză că aceste presiuni erau credibile. Ponta și Antonescu au fost nevoiți să abandoneze ideea unui referendum fără prag de participare, iar CCR de atunci a invalidat referendumul din cauza participării insuficiente. S-a strigat atunci de către multe voci proguvernamentale că CCR acționează în mod ticălos împotriva celor șapte milioane de votanți. S-a vorbit, bineînțeles, și de tratarea României drept o colonie asupra căreia Vestul își exercită dictatul. Au fost și intelectuali care au sărit în apărarea USL și care denunțau presupusa „dictatură“ a lui Băsescu și manipulările altor intelectuali – ziși „băsiști“.

Șase ani mai târziu, situația pare să fie diferită și, din mai multe puncte de vedere, aproape opusă: CCR, așa cum am văzut din decizia de săptămâna trecută, dar și din alte decizii, e acum de partea puterii. Mai mult, ea este dispusă (cu o majoritate substanțială) să legitimize până și modificarea arhitecturii constituționale a statului, tăindu-i treptat președintelui aproape toate prerogativele importante. Căci să ne înțelegem: nu despre d-na Kövesi și demiterea ei este vorba acum în primul rând; și nici numai despre raportul procurori – ministru al Justiției, deși acest aspect rămâne foarte important. În substrat, avem dorința de a elimina „semiprezidențialismul“, lăsând toată puterea executivă în mâna partidului de guvernământ.

Dacă, până acum, puterea executivă era distribuită între președinte și prim-ministru, ceea ce împiedica monopolizarea ei din partea uneia dintre părți, încet-încet acest lucru nu se va mai întâmpla, iar PSD – cel mai mare și mai bine organizat partid – speră să capete puterea absolută pe termen nelimitat. Iar această transformare se face prin decizii pe față și sistematic partizane ale CCR (lucru nemaiîntâlnit până acum), care adaugă la Constituție; mai mult, care îi trădează spiritul. Nu ni se propune un referendum constituțional prin care națiunea să fie întrebată dacă dorește o altă distribuție a puterii executive decât cea statuată în Constituția din 2003.

Iarăși, ceea ce s-a schimbat fundamental în 2018 este poziția și credibilitatea Occidentului. Nu că ar fi lipsit criticile UEși americane la adresa încercărilor PSD de a modifica legile justiției. Problema cu aceste critici este că ele nu mai sunt luate în serios; nu mai sunt credibile.

Multe s-au întâmplat în acești șase ani pe scena lumii, dar două-trei lucruri sunt manifest în defavoarea acestei credibilități: agresivitatea Rusiei, valul de populism european care a condus la Brexit și, poate cel mai grav lucru, ruptura tot mai mare între SUA și UE după venirea la putere a lui Donald Trump.

Or, este evident că acest nou context a creat bune oportunități elitelor politice iliberale și antidemocratice, nu numai de la București, dar și de la Budapesta, Varșovia și Bratislava. Deodată s-a creat un spațiu confortabil de manevră între America și Europa. Dacă, până de curând, cine nu îmbrățișa poziția Occidentului era acuzat că ține „cu rușii“ – ceea ce putea fi inconfortabil într-o țară fost-comunistă –, de acum el poate pretinde că divergențele lui față de Comisia Europeană sunt datorate faptului că e „cu americanii“. E rău să fii „cu americanii“? Nu, în orice caz pentru majoritatea publicului Europei de Est.

Iată de ce PSD-ALDE au căpătat atâta curaj și dispreț pentru părerile opoziției, ale președintelui, dar și ale Comisiei Europene. Iată de ce se pregătesc să închidă paranteza anticorupție, deschisă prin presiunea UE în 2004. Nu le mai pasă nici de MCV, nici de amenințările cu tăierea fondurilor ori cu „opțiunea nucleară“ (suspendarea dreptului de vot din Consiliul European). Știu că UE e aproape neputincioasă, că are grave probleme cu populismul eurosceptic (de exemplu, în Italia), că divergențele cu SUA sunt tot mai preocupante (vezi războiul comercial în curs și problema iraniană), că ochiadele în direcția Rusiei devin destul de insistente în Germania, Italia și chiar Franța și, mai ales, constată că UE n-a sancționat nici Ungaria, nici Polonia în trecut pentru abateri grave de la statul de drept. La nevoie, o mișcare abilă – gen „mutarea ambasadei la Ierusalim“ – fie și numai anunțată ca posibilă, apropie România de actuala administrație americană și o îndepărtează de Uniunea Europeană. Să joci cu americanii împotriva europenilor (sau poate invers, în chestiunea taxelor vamale pentru oțel și aluminiu), ce grozavă oportunitate, la care nimeni nu s-ar fi putut nici măcar gândi în 2012!

La acest context internațional delicat ar trebui să reflecteze bine cei care îi dau sfaturi președintelui Iohannis cum să reacționeze față de decizia CCR. Am văzut destule scenarii, unele mai bune, altele de-a dreptul neghioabe. Nu-i locul aici să le discutăm. Dar, oricare ar fi scenariul, un lucru mi se pare evident: în 2018 forțele democratice și liberale nu mai pot beneficia de o susținere credibilă și eficientă din partea unui Occident unit, ca acum șase ani. În consecință, ar trebui ca ele, în mult mai mare măsură decât în trecut, să se bazeze pe ele însele, apelând mult mai mult decât până acum la inteligență, creativitate politică și acceptare a imperativului binelui comun. N-ar trebui să uite nici de precedentul pe care acțiunile lor din prezent îl vor crea pentru un viitor imprevizibil. Și oricum, cred eu, n-ar trebui să se lase antrenate în arguții interpretative ale textelor constituționale, ci să vadă lucrurile sintetic și politic. Nu profesorii de drept constituțional vor oferi aici soluția. Căci ceea ce ei văd este numai textul. Însă contextul bate textul.

Andrei Cornea, 5 iunie 2018

Acest articol a fost preluat cu permisiune de pe situl Revistei 22

Dincolo, în zona Bârladului, lucrurile încep să se ara­te într-o altă lumină: mai întâi, avem de-a face cu un amestec tot mai straniu şi, aş zice, impur de săteni speriaţi şi de militanţi ecologişti veniţi din diferite locuri, spre a „ridica conştiinţa revo­lu­ţio­nară a maselor“, dacă mi-e permis să folosesc o sin­tagmă comunistă. Apoi, obiectivul nu mai e limitat: nu se mai „salvează“ de gazele de şist o localitate şi nici măcar o zonă, ci „întreaga Românie“, aşa cum stă scris pe pancarte. Acţiunea a devenit sote­rio­lo­gică; în fapt, vrea să ne salveze pe toţi, fie că vrem, fie că nu – de unde şi scopul „iluminator“ al acti­viştilor care ştiu totul mai bine decât noi toţi, cei încă îndoctrinaţi de „sistem“.

Diferenţa dintre cele două acţiuni reiese încă şi mai clar dacă observăm că, în cazul RM, se doreşte ne­începerea exploatării, ştiindu-se deja cât aur există, dar şi care sunt riscurile şi beneficiile extragerii sa­le. Dincoace, la Pungeşti şi în celelalte localităţi, spe­cialiştii nu ştiu încă nimic precis. Există doar simple conjecturi cu privire la resursele de gaze de şist. Abia urmează, în câţiva ani, să devină clar da­că există gaze de şist, dacă exploatarea lor e ren­ta­bi­lă, care vor fi cheltuielile de mediu etc. Abia atunci se va putea discuta în termeni de costuri şi be­ne­ficii. Dar militanţii vor să ne împiedice să aflăm cum stăm. Se tem fireşte că, odată ce lucrurile vor fi cunoscute, avantajele vor întrece cu mult ris­cu­rile, aşa cum se întâmplă în SUA, şi acţiunea lor di­suasivă va deveni imposibilă, deoarece localnicii înşişi vor deveni parte la beneficii.

Scopul lor nu es­te, prin urmare, acela de a preveni împotriva unor pericole reale, căci atunci ar aştepta, ci acela de a „salva ţara“ de păcatul împotriva Mamei natură. Cu aceşti oameni orice discuţie rezonabilă este inu­tilă: nu poţi convinge credinciosul că zeul lui e doar un idol. Şi dacă preoţii îi sperie pe oameni cu chi­nurile Iadului, aceşti preoţi ai noii religii a na­turii îi sperie, şi destul de eficient, cu ameninţarea unor boli grave, a cutremurelor, a se­cătuirii solului, a otrăvirii apelor etc. Dovezile reale, în acest caz, sau în multe altele, sunt de obicei puţine, statisticile trucate, comparaţiile alese tendenţios, raţionamentele adesea so­fistice, dar ce contează?

Un singur exem­plu, bine cunoscut de altfel: mi­litanţii ecologişti continuă să afu­ri­sească organismele modificate gene­tic şi companiile americane care le produc (precum Monsanto) deşi de 15-20 de ani nici o singură dovadă nu s-a adus până acum că legumele şi cerealele modificate genetic sunt dă­unătoare pentru om, ba, dim­po­trivă, foametea în unele ţări din Afri­ca a fost restrânsă tocmai graţie cul­tivării acestor plante.

Şi de cine trebuie să „fim salvaţi“? Cel puţin, la Roşia Montană, „ina­mi­cul“ era o singură companie cana­di­ană, la drept vorbind destul de ob­s­cură, şi cam atât. În general, pro­tes­tele din Bucureşti n-au devenit nici şovine, nici anticanadiene. Dincoace, inamicul real e mult mai mult decât o mare, arhicunoscută companie, Che­vron; militanţii văd limpede, în fi­li­gran, „răul“ absolut: imperialismul ame­rican, „Corporaţia“, Sistemul, străinul, în genere. Nimeni nu poate nega faptul că în Moldova protestele conţin o combinaţie explozivă de xe­nofobie autohtonă, instigată şi de anu­miţi oameni ai bisericii, cu an­ti­americanism, stângism radical şi an­ticapitalism, importate recent din Oc­cident de militanţii ecologismului re­ligios.

Nu e chiar o coincidenţă când, pe de o parte, citim un text profund antiamerican al lui Vasile Ernu pe Cri­­ticAtac, unde protestele de la Pun­geşti devin o reluare a răscoalei din 1907 împotriva ticăloasei Americi, iar pe de alta, vedem protestatari agi­tând pancarte cu „1907-2013“. Com­paraţii şi referinţe perfect iraţionale; dar ei cred a recunoaşte, sub de­ghi­zament profan, pe Diavol, care a cu­tezat să viziteze pământul sfânt al Pungeştilor. Bine că a fost afurisit de popi şi ecologişti şi, deocamdată, a şters-o cu sondă cu tot!

Nu ştiu ce rol joacă, dacă joacă, Rusia în acest caz. Dar e limpede că mi­li­tantismul religios ecologist, importat din Vest, a găsit un sol fertil, cu sau fără ajutor rusesc: o populaţie săracă, ignorantă, îndoctrinată intens de PSD până acum un an şi jumătate îm­potriva gazelor de şist, care acum constată că a fost minţită cu ne­ru­şinare de cei pe care i-a ales la scară locală şi naţională. Evident că această populaţie e gata să asculte acum pro­paganda militanţilor, care abuzează la rândul lor, în chip neruşinat, de bie­ţii oameni. Diferenţa e că eco­lo­giştii sunt fanatici, în timp ce po­li­ticienii erau oportunişti şi duplicitari. Dar fără scrupule sunt şi unii, şi alţii.

Ce ne rămâne de făcut? Cu tot dez­gus­tul, trebuie să susţinem aici Gu­vernul Ponta, cerându-i ca, pe de o parte, să nu cedeze înaintea presiunii mili­tan­ţilor ecologişti – fie ei stân­gişti, fie ra­dicali de dreapta, cu toţii xenofobi şi antiamericani, pe de alta, să-i con­vingă pe săteni de propriile lor in­te­rese, care merg în direcţia ex­ploatării resurselor de gaze de şist, dacă aces­tea există. Tare mă tem însă că Ponta şi guvernul său sunt in­ca­pabili de ambele. Între riscul politic în numele binelui public şi nişte vo­turi căpătate demagogic, alegerea lui Victor Ponta şi alor săi a fost în­tot­deauna fără echi­voc: cu orice preţ, voturile!

Acest articol a apărut anterior în Revista 22. Îl reproducem aici cu permisiunea autorului