New York – Broadway Street 

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Era o după-amiază obișnuită de sâmbătă în zona “food court”-ului celui mai faimos mall din Toronto, Eaton Centre. Familii cu copii, cupluri, turiști, mame cu cărucioare, îndrăgostiți plimbându-se mână în mână. Sute de oameni. Dintrodată, zumzetul firesc este sfâșiat de pocnetele unei arme de foc. Un om furios, cu un pistol. Țipete. Lacrimi. Sânge vărsat. Se trage după oamenii care terorizați, aleargă și se ascund sub mese. Alții sunt călcați în picioare. Panică. Teroare.

Mintea se luptă să înţeleagă un astfel de eveniment. Cum e posibil ca acest lucru să se întâmple în inima orașului nostru paşnic? Ce fel de ființă trebuie să fii, ca să tragi cu arma într-o mulţime de oameni?

Grindina de gloanţe a ucis un tânăr de 24 de ani, rănit alte șapte persoane şi a declanşat un exod în masă frenetică a centrului comercial întins pe mai multe nivele.

Poliţia e de părere că ne aflăm în fața unui atac direcţionat şi anchetatorii încearcă să stabilească dacă acesta este legat de o anumită bandă (gang).

Atacul armat a fost comis într-un mall aglomerat, în inima oraşului, fără ca ucigasul să ţină seama de prezența populației, a turiștilor care pur și simplu petreceau o după-amiază de sfârșit de săptămână în acel loc.

Ahmed Hassan, 24, din Toronto, ucis in zona “food-court”-ului, este considerat a fi ținta atacului înarmat. Mall-ul a fost blocat imediat după atac, dar poliţia încă nu a identificat niciun suspect. Ahmed a fost împuşcat de mai multe ori şi a fost declarat mort la fața locului.

Alte şapte persoane au fost rănite în timpul acestui atac înarmat:
– O femeie de 25 de ani a fost rănită la piciorul stâng.
– Un bărbat de 22 de ani a fost, de asemenea, rănit în piciorul stâng.
– Un bărbat de 23 de ani rămâne în spital, după ce a suferit leziuni multiple provocate de gloanţe, la gât şi piept.
– Un băiat de 13 ani care se afla în vizită în Toronto din afara oraşului, cu familia sa, a fost rănit la cap şi rămâne în spital.
– O femeie de 30 de ani a suferit o rană superficială provocată de glonț, a abdomenului.
– O femeie de 22 de ani a fost rănit în mână.
– O femeie de 28 de ani însărcinată, care a fost trântită la pământ de mulțimea panicată, a intrat în contracții înainte de termen.

Mall-ul și parcările adiacente rămân în continuare închise de către poliţie pentru investigații.

În timpul conferinței de presă care a avut loc duminecă, primarul metropolei, Rob Ford și oficiali ai poliţiei au pledat în fața publicului, rugându-l să nu considere orașul Toronto ca un loc periculos, bazat pe violență. Atacul armat a speriat populația, dar acesta este un incident izolat. Ford și-a exprimat încrederea că poliţia îi va prinde pe cei responsabili pentru atac.”Noi nu vom tolera această stare de lucruri în oraşul nostru şi îi vom aresta pe cei vinovați, aducându-i în fața justiției”, a spus el. La nivel personal, Ford a declarat că a găsit violenţa “foarte supărătoare ca primar şi ca tată.”

Toronto este considerat un loc sigur, cu o rată a criminalității foarte scăzută pentru un oraş atât de mare. Acest gen de violență nu se întâmplă aproape niciodată aici.

Și totuși, gândul ne duce acum la un alt eveniment nefericit care a avut loc la câțiva pași de locul atacului prezent, la data de 26 decembrie, 2005. Jane Creba, o tânără în vârstă de 15 ani a fost atunci ucisă de un glonț aleatoriu, dezlănțuit într-un schimb de focuri între bande rivale, în același loc, Eaton Centre. Alte șase persoane au fost atunci rănite.

Dacă se dovedeşte că acest atac a fost ceva similar – un diferend între membrii unor bande, care este rezolvat în mijlocul publicului nevinovat -, atunci va trebui să reflectam mai mult asupra violenţei prezentă în rândul tinerilor, în metropola noastră. Deşi, Toronto este considerat, în general, un oraş extrem de sigur, a devenit tot mai clar în ultimii ani că o minoritate a populaţiei amestecată cu traficul de droguri şi alte infracţiuni, generează tot mai multă violenţă. Este o problemă persistentă care nu pare să fie eradicată, în ciuda eforturilor poliţiei şi ale agenţiilor sociale.

Dimineață de februarie în Toronto

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Am început studiile universitare în toamna anului 1986, la Timișoara. Intrasem a cincea în urma examenului de admitere la Facultatea de Științe Economice, a treia la secția Economia Industriei, Construcțiilor și Transporturilor. Eram fericită, dornică de noi începuturi, priveam cu optimismul tinereții spre viitorul limitat de perioada în care ne aflam, “Epoca de aur”. La vârsta de 18 ani speram ca în urma absolvirii acestei facultăți voi primi un post de economist într-una din instituțiile economice apropiate orașului în care am crescut, Aradul. Pe vremea aceea posturile se obțineau prin repartiție. Cine își putea închipui atunci, că peste câțiva ani vor avea loc schimbări fundamentale în societatea în care trăiam?

Plecam de acasă pentru prima oară, urma să locuiesc într-unul din căminele complexului studențesc. Nu cunoșteam pe nimeni, aveam câteva colege de liceu care intraseră la seral, cei mai mulți dintre foștii colegi reușiseră la medicină, politehnică, matematică, filologie. Universitatea din Timișoara deținea totuși câteva dintre căminele cele mai bune din complexul studențesc; camerele erau mici, acomodând doar două persoane.

Ne-am prezentat în fața căminelor unde urma să ne cazăm, într-o dimineață caldă de septembrie. Așteptând ore întregi repartizarea, am intrat în vorbă cu studente arădene și astfel mi-am ales prima colegă de cameră. Într-un târziu, după lungi așteptări și nenumărate frustrări, am intrat în posesia cheii. O cameră mică, destul de luminoasă, două paturi, două mese de studiu, două rafturi, două dulapuri și o chiuvetă cu oglindă. Acesta urma să fie cuibul nostru timp de patru ani de zile. Evident că în urma prieteniilor legate în primul an de facultate, mi-am schimbat colega de cameră , dar căminul era mereu același (numărul 12), camerele standard arătau la fel, indiferent de etaj.

Deși considerate “mai bune” decât în alte cămine studențești, condițiile de trai se dovediseră de timpuriu extrem de sărăcăcioase, agravându-se odată cu venirea frigului.

Paturile metalice erau atât de vechi și uzate, încât în momentul în care te întindeai, aveai impresia că te culci într-un vălău. Nu te puteai întoarce de pe o parte pe alta, la cea mai mică tentativă, alunecai înapoi, în jgheabul în care dormiseră nenumărate alte generații înaintea ta.

Masa de studiu avea o suprafață atât de mică, încât abia dacă încăpea o carte și un caiet. În plus, situată lângă geamul de sub care trăgea un curent constant, degetele îți înghețau, urechile îți vâjâiau. Așa că orele de studiu le petreceam ori la biblioteca studențească, unde temperatura era cam în jur de 10 grade, ori în patul care, deși se adâncea tot mai mult, cel puțin ne oferea căldura sacului de dormit, luându-ne gândul de la frigul sâcâitor. Iarna pijamalele rămâneau nefolosite, noaptea dormeam de multe ori în paltoane sau învelite în câteva pături sau plapume.

Pe pervazul interior al geamului păstram mâncarea pe care o aduceam de acasă. Era atât de rece de la “briză”, încât frigiderul ar fi fost de prisos.

Pe jos, un linoleum murdar și uzat, dedesubt cimentul rece și neprimitor. Pereții nu păreau să fi fost zugrăviți în ultimele cincinale, dar cui i-ai fi putut adresa o astfel de plângere pe vremea aceea?

Caloriferul format din câteva elemente era mai tot timpul rece. Prizele electrice, deși existente, nu funcționau și asta pentru a împiedica folosirea oricărei surse suplimentare de încâlzire. Se economisea electricitate în întreaga țară, pe sănătatea oamenilor, căminele studențești nu făceau excepție de la regulă! Ceaușescu încurajase poporul într-una din deplorabilele lui apariții la televizor “Tovarăși, luăm o haină în plus și trecem iarna!”

Să nu vă imaginați că era mult mai cald în sălile de lectură, în laboratoarele sau în amfiteatrele uriașe, construite la începutul Epocii de aur, concepute pentru sute de studenți, în ton cu melagomania conducătorului iubit. În secția și anul nostru, eram doar 25 de studenți. Ne pierdeam în imensitatea amfiteatrelor neîncălzite. Paltoanele, mănușile, căciulile ne erau prieteni de nedespărțit pe perioada iernii. Nici profesorii nu făceau excepție. Le era greu să își prezinte cursul, să scrie pe tablă, să păstreze interesul tinerilor studenți. Trebuia să luăm notițe, cărțile se găseau mai mult în varianta litografiată și nu pentru toate cursurile. Deci notițele erau esențiale. Noroc cu viața în cămin, unde reușeam să mai completăm din paragrafele pierdute. Și astfel, viața mergea înainte…

Dar să nu uităm de zilele în care se întrerupea curentul electric. Îmi amintesc disperarea prin care am trecut înaintea unui examen parțial, când în zilele premergătoare, rămâneam în beznă în fiecare seară, când aveam atâta nevoie de acele ore de studiu! Soluții? Lumânări, vizite la prieteni sau rude care locuiau în cartierele neafectate de decizia primăriei…Eu mi-am găsit refugiul în apartamentul unor rude timp de câteva zile.

Mâncarea la cantina Universității era neîndestulătoare și de o calitate inferioară. Nu voi uita niciodată ciorbele acelea (niciodată suficient de sărate), în care rareori găseai câteva bucăți de zarzavaturi, dar nu o dată, musculițe, insecte. Ori bucățica minusculă de carne de oaie, plutind într-un sos nedefinit, alături de o lingură de piuré de cartofi fără gust. Dumineca seara primeam veșnica conservă de pește în ulei, bucătăresele având după-masa liberă.

Am avut și “plăcerea” de a face practică la cantina studențească. Erau doar câteva posibilități: la curățat de cartofi și zarzavaturi, la spălat de vase sau la înmânat/adunat de tacâmuri. Am trecut prin toate “posturile”, fiind comandate mai mult prin țipete de către bucătăresele cantinei, care dezumanizate și ele, ca întreg regimul în care trăiam, considerau că este firesc să se manifeste astfel. La curățat de cartofi și ceapă nu era prea rău, existau mașini care executau munca brută, dar apoi legumele trebuiau spălate, apa mirosea îngrozitor de la o vreme, izul de ceapă îți intra parcă în piele. Spălatul de vase era un supliciu; resturile se aruncau în niște butoaie uriașe, din care se răspândea un miros pestilențial; mâinile îți erau mereu ude, nu existau și nu se foloseau mănuși. Competiția era la împărțitul și adunatul tacâmurilor: efort minim, aveai ocazia să vorbești cu studenții, să mai auzi o glumă, timpul trecea mult mai repede. Singurul beneficiu al orelor de practică petrecute în cantina studențească îl reprezentau cartofii prăjiți pe care aveam voie să îi preparăm pentru noi, eventual câte un măr și ceva desert rămas de la masa de prânz. Ah, și să nu uit! Glumele, poveștile, clipele de neuitat petrecute alături de colegi.

În anii care au urmat, condițiile înrăutățindu-se tot mai mult (ne apropiam cu pași neștiuți de prăpușirea regimului), studenții au devenit creativi și inventivi. În camera noastră, singura sursă de electricitate era becul din tavan (maximum 60 W) și neonul de deasupra chiuvetei. Apelând la ajutorul colegilor, am reușit să legăm de neon un fir cu o priză electrică la capăt. Am adus un reșou, pe care îl țineam în mijlocul camerei, între cele două paturi. Ne mai pregăteam astfel câte un ceai, o supă, un vin fiert cu scorțișoară, o mâncare de mazăre. De altfel, borcanele cu mazăre boabe erau singura marfă care se mai găsea pe rafturile pustii ale alimentarei din complexul studențesc.

Cu astfel de improvizații am reușit să trecem iernile friguroase din căminele studențești. Evident, riscurile și accidentele nu lipseau. Două colege adormiseră cu reșoul în priză, plapuma uneia a alunecat noaptea, a luat foc și norocul lor a fost că una din ele se trezise la timp, din cauza mirosului, altfel s-ar fi produs o mare tragedie.

Din când în când siguranțele săreau pe tot etajul, rămâneam în beznă, atunci se auzeau țipete pe palier “Mai scoate-ți reșourile alea din priză că vin ăia cu amenzile!”

Într-un an, am plecat la Arad în sesiunea de iarnă și am uitat firul montat la neon (de obicei îl demontam în fiecare dimineață și îl ascundeam în dulap). Între timp, rectorul Universității (politrucul de serviciu – profesor de Economie Politică) făcuse razii prin cămine – se numea “supracontrol”. Evident, o dublură a cheii de la fiecare cameră se găsea la administratorul căminului, care din când în când intra în camere neanunțat, în control. De obicei auzeam, vestea se răspândea cu repeziciune, așa că am scapat cu bine la fiecare razie. Nu și de data asta. Întorcându-ne la cămin, am găsit o notă din partea rectoratului, prin care trebuia să plătim o amendă usturătoare, altfel nu eram admise la examene. În plus, improvizația, reșoul, toate aparatele electrice ne-au fost confiscate. Am plătit suma de bani (echivalentul bursei mele pe o lună) și ne-am făcut o altă improvizație, mai sofisticată, fiind mult mai atente de data asta.

Pe palier aveam două băi comune. În toți anii petrecuți în acel cămin, băile aveau în permanență cel puțin unul din geamuri sparte. Iarna, vara, vântul “adia”, înviorându-te la fiecare vizită. Nu erau perdele la dușuri, ușile closetelor le țineam mai mult deschise, dacă le închideai nu îți mai încăpeau genunchii.

Nu existau telefoane, doar unul la intrarea în cămin, unde puteai doar să primești convorbiri din afară. O dată la câteva luni ne venea fiecăreia rândul să facem de servici “la poartă”, de dimineața până seara la 9. Evident, asta însemna că lipseai de la cursurile din ziua respectivă, dar erai “motivată”, facultatea fiind înștiințată direct de șeful căminului, îndatoririle cetățenești fiind mai importante decât studiile universitare…Bineînțeles că ne venea rândul și la curățatul palierelor, măturat și spălat cu mopul.

În decembrie 1989 eram în anul IV de studii, anticipam ultima sesiune, cea de iarnă, urmând să ne pregătim proiectul de diplomă și să absolvim în iunie 1990. Căderea regimului comunist, schimbările care au urmat s-au făcut imediat simțite și în facultatea noastră. Astfel, fac parte din prima promoție a secției Economia Industriei, Construcțiilor și Transporturilor cu cinci ani de studii, absolvind abia în anul 1991. Profesorii care ne-au predat Socialism Științific in 1989, s-au reprofilat urgent pe Capitalism în 1990. Dar asta este deja o altă poveste…

Bunica și nepoții

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Îmi amintesc un articol citit cu câtva timp în urmă, prin care “decrețeii” (cei născuți după emiterea decretului 770) erau numiți “produsele unei epoci care a îmbolnăvit România”.

Pentru cei care nu l-au cunoscut și mai ales nu l-au simțit pe propria lor piele, acest decret dat de Ceaușescu la 1 octombrie 1966 (http://www.legex.ro/Decret-Nr.770-din-01.10.1966-363.aspx), interzicea tuturor femeilor să întrerupă sarcinile. Existau doar câteva excepții, urmărite îndeaproape: dacă sarcina punea în pericol viața femeii, dacă unul dintre părinți suferea de o boală transmisibilă ereditar sau dacă mama prezenta invalidități grave, dacă femeia avea peste 45 de ani sau născuse deja patru copii și dacă sarcina era urmarea unui viol sau incest. În plus, femeile erau supuse regulat unor controale ginecologice, în vederea depistării unei posibile sarcini sau avort, educația sexuală a fost total interzisă.

În urma acestui decret, două milioane de copii au fost aduși pe lume în România, în scopul construirii unei societăți utopice. Sunt atât de multe de scris despre consecințele psihologice ale acestui act – miile de femei indirect ucise în urma avorturilor clandestine, disperarea cuplurilor, răcirea relațiilor conjugale, copiii cu malformații fizice și psihice născuți într-o societate în care orice fel de infirmitate era considerată o plagă, care trebuia ascunsă și negată. “Omul nou” trebuia să fie perfect, din toate punctele de vedere.

În acele timpuri am apărut și eu în lume. Nedorită, născută într-o familie modestă, atât din punct de vedere material, dar mai ales afectiv și intelectual, de mică am reprezentat o povară pentru familie. Părinții, care aveau deja un fiu în vârstă de 3 ani, erau nevoiți să muncească, dar nu găsiseră loc pentru mine la creșă. Repercusiunile decretului deja se făceau simțite: copii mulți, același număr limitat de locuri în creșe. Așa că, mă lăsau în grija fratelui meu mai mare. Doi copii triști și singuri, care priveau ore întregi copacul din fața blocului, urmărind jocul vrăbiuțelor prin geamul cămăruței în care erau prizonieri ai propriei lor existențe. După un timp, fratele meu începuse grădinița, așa că eu eram lăsată singură în cameră, cu o cană de lapte, niște biscuiți și o oală de noapte. Vesta pe care o purtam mi-a devenit prieten de nădejde; încheiam și descheiam nasturii, mă jucam cu propriile mele materii fecale, iar la întoarcerea părinților acasă, mai primeam și o porție de bătaie.

Într-o zi, mă cocoțasem pe pervazul geamului și, cu picioarele atârnând pe zidul blocului, o așteptam pe mama, care urma să se întoarcă de la servici. Am zărit-o de departe, am întins brațele și am strigat „Mama!” Să încerc măcar să înțeleg ce a fost în sufletul bietei femei la vederea ghemotocului de doi ani, cocoțat la etajul I, pe pervazul geamului?

La scurt timp, o întâlnire fericită mi-a schimbat viața. Intrând în această lume pe o portiță care ar fi trebuit să rămână închisă, la vârsta de doi ani, părinții, deja obosiți de problemele existențiale cu care se confruntau, au hotărât să se despartă de mine, dându-mă în îngrijirea unei mătuși și a unui unchi (fratele bunicului meu dinspre tată). Astfel, într-o dimineață rece de martie, am fost “dăruită” unor oameni complet străini mie, fetița cârlionțată, dusă în alt oraș, de unde nu am mai vrut să mă întorc vreodată. Peste încă doi ani eram adoptată legal de către acești oameni minunați care m-au iubit, m-au crescut și m-au educat, făcând din mine omul care sunt astăzi.

După aducerea mea pe lume, mama a dat naștere la încă alți trei copii (doi băieți și o fată), evident tot nedoriți, “decreței”. Suntem în total cinci frați, iar între “apariția” fiecăruia, mama a făcut cel puțin un chiuretaj, în ascuns, artizanal, aflându-se nu o dată, la un pas de moarte. Abia după nașterea celui de-al cincilea copil, a surorii mele, a avut parte de avorturi legale, era doar “mamă eroină”. Încerc din greu să nu îmi judec părinții. Consider că de vină a fost ignoranța lor ca și cuplu, fragila lor căsnicie, condițiile din România acelor timpuri, acest decret inuman, care a dezumanizat femeia, a creat probleme pe termen lung.

De mică am fost învățată de către părinții adoptivi să fiu ambițioasă, să lupt pentru tot ceea ce doream, mi s-a spus că trebuie să înving, să mă descurc cu propriile mele puteri, pentru a-mi clădi un viitor mai bun.

“Decreței” fiind, a trebuit să concurăm de mici (uneori inconștient) pentru un loc în creșe, grădinițe, școli, licee, facultăți. Clasele erau tot mai mari, concurența acerbă. În 1986, la admiterea în Facultatea de Științe Economice din Timișoara, eram 11 concurenți pe un loc! Am absolvit facultatea ca șefă de promoție la doi ani după “marea aglomerație din 1989”, în prima promoție de cinci ani și atunci mi-am dat seama că nu mă aștepta un viitor prea strălucit. M-am angajat la firme particulare, care abia începuseră să răsară în România, dar mă simțeam un pionier în aceste firme, la fel ca cei care le conduceau. Am schimbat locul de muncă, am intrat la Primărie, dar nici acolo nu îmi găsisem locul. Peste tot mă ciocneam de corupție, minciună, promiscuitatea unei societăți care, în mod evident, nu avea nevoie de mine.

Începuseră să emigreze tot mai mulți dintre colegii noștri. Auzisem că toți se descurcă, își făcuseră un rost printre străini, cu o ușurință pe care nu mi-o puteam atunci explica.

În 1995, împreună cu soțul și fiul meu (în vârstă de doi ani) am emigrat în Canada, o țară îndepărtată, despre care nu știam prea multe. Economia Canadei avea însă nevoie de ingineri programatori (profesiunea soțului meu), așa că am aplicat, am întrunit un punctaj favorabil și, după șase luni, iată-ne luându-ne zborul spre tărâmuri necunoscute. Eram conștientă de drumul spinos care mă aștepta în acel colț îndepărtat de lume. Nu studiasem engleza la școală (doar franceza și rusa), profesiunea mea nu o puteam practica fără cursuri de echivalare. Și totuși am ales emigrarea, cu greutățile și sacrificile iminente, în locul prelungirii unei agonii pe care o simțeam tot mai apăsătoare în țara de baștină.

Frații și sora mea au emigrat în anii maturității lor în Spania, de unde nu s-au mai întors în România, decât pentru vizite scurte. Se vede că “decrețeii”, după ce au fost aduși pe lume în mod forțat și controlat, într-o țară care nu i-a dorit, au părăsit-o, alegând o viață care, chiar dacă mai grea la început, e mai bună, mai plină de satisfacții, mai LIBERĂ în orice moment!

Personal, consider emigrarea “decrețeilor” o rezultantă iminentă a acelui decret odios, a evoluției stagnante a României din ultimii 22 de ani. Din păcate, țara în care ne-am născut, unde am învățat și muncit, nu a dorit să ne ofere NIMIC. Îmi amintesc cum Mama mă ruga să nu plec în 1995 printre străini “Va fi bine și la noi, Cristinica dragă, ai răbdare.” Perioada de tranziție de care se tot vorbea atunci părea însă fără sfârșit, o tărăgănare dureroasă. Eram încă tineri, simțeam că acela era momentul propice pentru a lua totul de la capăt.

Chiar dacă plecarea și despărțirea de părinții care m-au crescut mi-au adus suferință, mă felicit în fiecare clipă că am făcut acest pas atunci, părăsind o țară care “născându-ne și crescându-ne” nu a știut ce să facă cu noi, cu aptitudinile și cunoștințele noastre. Simțeam că istoria fetiței de 2 ani se repetă la o altă scară, sunt “dăruită” din nou unui străin, care urma să aibă grijă de mine, să îmi fie alături la bine și la rău, să se bucure de realizările mele.

Mama care m-a născut are regrete permanente legate de renunțarea la mine, prima ei fiică. Am încercat reluarea relațiilor cu dânsa, la 34 de ani după despărțire, dar chiar “de m-aș întoarce, a-nțelege n-o mai pot”.

Oare România îi va regreta vreodată pe cei care au părăsit-o, “decreței” sau nu, pentru că au plecat negăsindu-și rostul între granițele ei și mai ales în societatea otrăvită de spălarea pe creier comunistă?

Delicatese canadiene

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Memorialul 9/11 construit în New York, în memoria celor uciși în atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 și 26 februarie 1993, aduce un omagiu celor dispăruți, celor care și-au riscat viața salvând pe alții, onorează miile care au supraviețuit, amintind curajul și compasiunea populației după acele zile de tristețe și teamă.

Design-ul acestui memorial, intitulat “Reflectând Absența”, a fost selectat în 2004 dintre 5.201 de lucrări primite din 63 de țări, de către comisia unui concurs internațional de design. Arhitectul Michael Arad, împreună cu arhitectul peisagist Peter Walker sunt autorii acestui concept. Memorialul lasă absența să vorbească singură. Golul creat de cele două turnuri gemene e simbolul pierderilor omenești suferite, tăcerea fiind mai puternică decât cuvintele rostite.

Memorialul 9/11 include două bazine masive, pe a căror laturi interioare apa cade în cascade de 10 m adâncime, adunându-se undeva în adâncul pământului. Bazinele sunt construite pe locul unde, până la data de 11 septembrie 2001, se ridicau maiestuoase cele două turnuri gemene. Senzația conferită este cea de gol, de pierdere, de absență, amintindu-ne de viețile celor dispăruți în aceste atacuri.

În plăcile de bronz așezate pe laturile celor două bazine sunt înscrise numele celor 2.983 de copii, femei și bărbați uciși în atacurile din New York, la Pentagon și în Pennsylvania, inclusiv în atentatul din 1993 care a avut loc la World Trade Center.

Numele sunt tăiate în plăcile de bronz, permițând vizitatorilor să vadă apa prin conturul literelor citite, iar noaptea, reflectoarele aflate în interiorul bazinelor emit fascicule de lumină printre golurile aflate în fiecare literă.

Imensitatea acestui spațiu și mulțimea numelor înscrise subliniază amploarea distrugerilor suferite. Vizitatorii aflați la marginea bazinului, privind apa care cade cu putere într-un abis, rămân cu senzația că ceea ce este în spatele acestui parapet este inaccesibil.

Piața memorialului este un loc de meditație, de aducere aminte și de speranță. Situată între zgârie norii new yorkezi, locuitorii sunt invitați parcă să pășească zilnic în interiorul acestui spațiu, parte integrantă din viața metropolei.

Muzeul Național September 11 își va deschide porțile în cursul anului 2012, devenind principala instituție responsabilă cu analiza implicațiilor evenimentelor 9/11, documentând impactul acestora și explorând continua lor semnificație.

Piața Memorialului este împânzită cu 400 copaci plantați, insuflând speranță și renaștere, victoria vieții asupra morții, creând un spațiu contemplativ, separat de zgomotul și atracțiile metropolei. Acești copaci, asemănători memoriei omenești, necesită îngrijire de către cei care vizitează acest spațiu. Ei ne amintesc de viață şi servesc drept mărturii ai distrugerii şi reînnoirii vieţii, prin propriile lor cicluri anuale. Memorialul exprimă atât pierderea incalculabilă a vieții, dar și puterea ei de regenerare.

Vizitatorii pășesc tăcuți pe aleile înzăpezite ale memorialului, păstrează momente lungi de tăcere în preajma celor două bazine-cascadă, unii dintre ei mângâind cu degetele conturul literelor înscrise în bronz. Emoționați, vizitatorii privesc apoi spre construcțiile care au loc în preajmă, spre viitor.

Situat în inima lui World Trade Center (ocupând opt din totalul de 16 acri), memorialul este un tribut adus trecutului și și o rază de speranță pentru viitor. Vizitatorilor din întreaga lume li se oferă șansa de a fi martori la renașterea zonei prin construcția turnului 1 (Freedom Tower), care va fi cea mai înaltă clădire din Statele Unite ale Americii (1776 picioare – 541 metri).

“America will stand steadfast and overcome the grievous loss it has sustained. To the families who are undaunted and continue their efforts, to the volunteers who give endless hours of their time America salutes you! NY 2011”

Calmul vieții în adâncul Oceanului

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.