“Sunt doar 3 lucruri pe care nu le poți face online în Estonia: să te căsătorești, să divorțezi sau să cumperi o proprietate. Poți vota, înființa o firma sau plăti orice taxa către stat”, a scris pe Facebook zilele trecute Cornel Zainea, inginer IT și deputat USR.

Cu mai puțini locuitori decât Bucureștiul (circa 1,3 milioane), Estonia a redevenit independentă în 1991, după prăbușirea URSS, iar în 2004 a aderat la UE și la NATO. Ritmul intens al informatizării serviciilor publice și consecvență politică au condus la decizia că Agenția Uniunii Europene pentru sisteme IT pe scară largă și Centrul Cooperativ de Excelență în Apărarea Cibernetică al NATO să fie amplasate în această mică țară baltică, în care a fost scris și software-ul Skype, utilizat gratuit de sute de milioane de utilizatori.

“Estonia a pus mare preț pe competență, au pus specialiști în funcțiile cheie. (…) Dacă durează doar 18 minute să deschizi o companie europeană în Estonia, de ce ai pierde o luna la cozi în România?”, spune Cornel Zainea într-un interviu acordat Ziare.com, în care ne relatează povestea de succes a micii Estonii și enumeră motivele pentru care România încă se zbate în mocirla corupției și birocrației.

Povestiți-ne mai întâi cum a ajuns Estonia să fie una dintre cele mai digitalizate țări din lume. Când a început procesul și ce pași s-au făcut?

Digitalizarea Estoniei a început în anul 2000, mai întâi cu lucruri simple, cum ar fi plata amenzilor sau a impozitelor. Apoi au continuat să dezvolte sisteme din ce în ce mai complexe, cum ar fi înregistrarea unei firme doar prin intermediul Internetului, sau votul online. Ei au înțeles că bazele de date ale tuturor instituțiilor trebuie interconectate.

Legislația a fost adaptată corespunzător. De exemplu, o lege adoptată în 2000 a obligat toate agențiile guvernamentale să accepte semnăturile digitale împreună cu cele obișnuite, iar acum nicio instituție nu poate solicita o versiune pe hârtie a unui document.

A fost nevoie, bineînțeles, și de educarea populației. Estonia a lansat primele programe de educație digitală încă din 2002. Azi, 88% din populație folosește Internetul în mod regulat pentru accesarea serviciilor publice. Acest lucru a însemnat și că ministerele, poliția, serviciile de asistență socială au fost “forțate” să comunice, să se eficientizeze.

Un rol foarte important l-a avut și schimbarea filosofiei, redefinirea “Serviciului public”: cetățenii și firmele au statut de “clienți”, iar instituțiile publice sunt acolo ca să-i servească.

Cât de importante au fost voință politică și menținerea unei linii coerente de-a lungul anilor?

Voință politică este cel mai important factor care poate produce o schimbare. Politicienii lor au înțeles că, după comunism, oamenii sunt sătui de stat la cozi. Ei au avut curajul să-și asume această schimbare, debirocratizarea întregului sistem de stat, cu tot ce presupune asta.

Nouă generație de politicieni a jucat și ea un rol important – tinerii din politică fiind mai receptivi la idei și tendințe noi. La începutul anilor 1990, vârsta medie a membrilor guvernului estonian era de 35 de ani. În anii 2000, mai mult de jumătate dintre angajații de la stat aveau sub 40 de ani.

De exemplu, Taavi Kotka, fostul CIO al Ministerului Comunicațiilor, cunoscut și ca “Ministrul IT”, avea doar 33 de ani când a fost numit în funcție.

Estonia a pus mare preț pe competență, au pus specialiști în funcțiile cheie. Înainte de a lucra în Guvern, Taavi Kotka a fost timp de 7 ani CEO-ul uneia dintre cele mai mari companii de IT din zona baltică.

Care sunt avantajele acestei digitalizări în masă pentru cetățeni și pentru societate în general? Cum arată raportul costuri / beneficii?

Toată această digitalizare crește calitatea vieții locuitorilor și aduce bunăstare. Oamenii nu mai pierd timp la cozi, sunt mai productivi și au mai mult timp pentru familiile lor. Statul are cheltuieli mai mici, estimându-se o economie de 2% din PIB.

Sistemul de taxare este mult eficientizat. Peste 96% din impozite sunt plătite online, astfel scade evaziunea fiscală și crește rata de colectare. În plus, veniturile la buget cresc datorită firmelor străine care aleg să aibă rezidență aici și, evident, să plătească taxe către statul estonian. Datorită conceptului revoluționar de e-residency, care permite oricărui străin să-și deschidă o firma în Estonia, în acest moment au atras 35.000 de e-rezidenți din 161 de țări. Dacă durează doar 18 minute să deschizi o companie europeană în Estonia, de ce ai pierde o luna la cozi în România?

Azi, Estonia cheltuiește anual aproximativ 62 milioane de euro pentru construirea noii societăți digitale, o suma deloc mare dacă o raportăm la beneficii. Pe de altă parte, digitalizarea a dus la creșterea satisfacției populației față de serviciile publice. În 2012, în Estonia, gradul de satisfacție era de 67% pentru persoane fizice și 76% pentru companii.

Pornind de la digitalizarea guvernării, întregul sistem privat se digitalizează. Serviciile de sănătate și sociale se îmbunătățesc, sunt personalizate și preventive, furnizate chiar și în comunități izolate sau greu accesibile. Instituirea guvernării participative și implicarea populației în crearea de noi servicii duce la degrevarea statului de cheltuieli birocratice. S-a constatat o dezvoltare a voluntariatului și a inițiativelor sociale, ceea ce a condus la apariția democrației digitale.

Nu în ultimul rând, digitalizarea a dus la creșterea vizibilității și notorietății Estoniei ca expert în e-governance.

Acum să ne uităm și la România. Noi la ce nivel suntem?

Nivelul de digitalizare a României este cel mai lent din Uniunea Europeană. Conform raportului Comisiei Europene din 2017, România se află pe ultimul loc din UE, cu un scor total de 33,21%.

Indicele DESi (Digital Economy and Society Index) măsoară:

● conectivitatea – acoperire, viteză, costuri (locul 22 din 28);
● capitalul uman – procent de utilizatori de Internet, competențe IT de baza, angajați în domeniu (ultimul loc)
● modul de utilizare a Internetului – informare, relaxare, servicii bancare, cumpărături, rețele sociale (ultimul loc);
● integrarea tehnologiei digitale – schimb de informații între firme, facturi electronice, servicii de cloud, magazine online (ultimul loc);
● servicii publice digitale – 6% din utilizatorii de Internet accesează soluții de e-guvernare, doar 63% dintre datele publicate de Guvern sunt online.

Noi de ce am rămas atât de mult în urmă? Nu avem specialiști în IT, nu avem banii necesari, există interese obscure de a menține actuală stare de fapt (un aparat birocratic imens, cumpărat și apoi ținut captiv pentru voturi de către partide etc.)?

Principalul motiv este corupția. În orice domeniu ne-am uita, găsim dovezi de corupție. De exemplu, în Sănătate: deși pe hârtie s-au alocat bani pentru digitalizare și modernizare, sistemele nu sunt funcționale sau nu sunt întreținute, pentru că banii au fost deturnați. Curtea de Conturi a descoperit în repetate rânduri nereguli la Casă Națională de Asigurări de Sănătate. Doi foști președinți ai CNAS și șase directori au fost puși sub acuzare de DNA pentru că au favorizat cumpărarea la prețuri supraevaluate a serviciilor de asistență tehnică pentru informatizarea instituției.

În Educație avem contracte pentru informatizarea sistemului învățământului anchetate de DNA, avem celebrul caz Microsoft, cu șpăgi uriașe pentru reînnoirea de licențe. Alt exemplu: Curtea de Conturi a descoperit în urma unui audit financiar la Ministerul Comunicațiilor studii de 26 de milioane de euro ce zăceau nefolosite. Campania USR “Fără Penali în Funcții Publice” vine ca o reacție la efectele corupției la toate nivelurile.

Alte motive țin de nepăsare și de cinism. Politicienii de la putere sunt preocupați să-i țină pe oameni fără nevoile de baza, pentru a le face aceleași recurente promisiuni în fiecare campanie electorală. Nu vor să evoluăm pentru că oamenii informați și educați îi încurcă.

Politicienii sunt decuplați total de nevoile cetățenilor, ei nu stau niciodată la coadă și, prin urmare, nu înțeleg prin ce trec aceștia. Pe de altă parte, dacă vorbim de digitalizarea guvernării, asta ar însemna reducerea numărului de angajați din sistemul de stat, ceea ce poate duce la pierdere de voturi.

Nu în ultimul rând, nu știm să ne valorificăm specialiștii, care pleacă în străinătate pe salarii mai bune, pentru condiții de trăi mai bune. Avem angajați competenți în companii de renume mondial, cum ar fi Microsoft, Google, Amazon, BitDefender. Ei pot contribui la digitalizarea României, doar să li se acorde această șansă.

Pentru că ați menționat Sănătatea, puteți să ne explicați de ce pică sistemul de carduri atât de des?

Nu avem specialiști implicați care să poată gestiona sistemul. Funcțiile bine plătite nu se ocupă în urmă unor evaluări serioase ale oamenilor, ci sunt transformate în sinecuri pentru celebra triada Pile, Cunoștințe, Relații.

Contractele de administrare și gestiune se dau cu dedicație pentru a umple buzunarele cui trebuie, la fel cum se întâmplă și cu alte sisteme în care au fost mulți bani investiți degeaba.

Astfel, tentativele de digitalizare sunt deturnate de la scopul lor, tot ce se face trebuie să asigure un profit clandestin.

Ce pași ar trebui să facem și noi pentru a informatiză principalele domenii de activitate? Am putea folosi bani europeni?

Putem învață foarte multe din modelul estonian prezentat mai sus. În primul rând, avem nevoie de o clasa politică receptivă la această nevoie și care să acționeze în consecință. Apoi, trebuie urmați exact pașii făcuți și de Estonia: construirea unui cadru legislativ, a infrastructurii necesare, concomitent cu reformarea administrației publice.

Sunt convins că mulți dintre experții IT plecați în afară s-ar întoarce în România pentru a contribui la acest proiect. Banii europeni ne pot ajută la construirea infrastructurii. Un mugure al schimbării a fost creat în 2016 prin GovIT Hub, un program de voluntariat ce își dorea exact debirocratizarea și informatizarea instituțiilor, el va trebui reactivat. USR și Ro100 au creat platforma comisiadetaiathartii.ro pentru debirocratizarea instituțiilor publice.

Ce am avea de câștigat dacă am urma și noi modelul estonian?

Digitalizarea ne poate ajută să câștigăm timp, cea mai importantă resursă. Foarte puțină lume vorbește despre calitatea vieții în România, despre faptul că statul la coadă ne taie din timpul de dezvoltare personală sau din cel petrecut cu familia.

Am fi mai productivi: de ce să pierdem două ore în trafic pentru o factură pe care o putem plăti în cinci minute de pe telefon?

Digitalizarea poate reduce impactul negativ asupra mediului, un alt domeniu pe care îl consider foarte important. Un drum în minus înseamnă mai puțină poluare, câteva foi printate în minus înseamnă mai puțini copaci tăiați.

Românii trebuie să conștientizeze că digitalizarea ne poate face pe toți mai fericiți.

Camelia Badea (Ziare.com), 20 Octombrie 2018

Clipul de pe YouTube – v. aici

După acest incident Gabriela Firea a scris pe pagina sa de Facebook, că huiduielile au venit din partea unor „echipe de cetățeni cu venin, care au venit bine organizate, plasate strategic printre oameni decenți”. Firea mai invocă în postare „aparatul sorosist de propagandă” și „organele sale tributare de presă”, „știri false”, „comentarii răutăcioase” sau „bani primiți de la ONG-uri dubioase pentru a transforma Bucureștiul într-un oraș sub asediu”.

Acest incident are însă şi o continuare.

Un set de colaje și de filmulețe conceput în laboratoarele PSD, acreditează ideea că tenismana Simona Halep, câștigătoare a turneului Roland Garros, ovaționată duminică pe Arena Națională de zeci de mii de bucureșteni, în special familii cu copii, ar fi fost, de fapt, cea huiduită și nu primarul general PSD Gabriela Firea, pentru că a încercat să confiște momentul de glorie al tenismenei.

Materialele, care ar face invidios și aparatul de propagandă al lui Goebbels, au fost concepute, după cum dezvăluie chiar fostul președinte al PSD Victor Ponta, de un anume George Harabagiu de la Neamț luat la sediul din Bucureşti al PSD de Liviu Dragnea, președinte al PSD. Materialele au fost diseminate de organizațiile PSD Giurgiu, Mehedinți, Tulcea, Constanța, București, Ilfov, Vâlcea.

George Harabagiu figurează în organigramele PSD ca „coordonator al campaniilor online ale PSD”, scrie G4Media.ro. El a distribuit la ora 20.01 printul preluat apoi de multe organizații județene PSD, și a scris ”Alertați organizațiile și grupurile de diseminare din județe. Maximizați impactul postării. Distribuiți în grupuri!”.

Una din imagini o puteţi vedea aici

După materialele Europei Libere şi ale Revistei 22, unde găsiţi şi alte detalii.

Preluate cu permisiune de pe siturile respective.

A.L.

Notă: Cele de mai jos se referă la cea mai mare parte a peisajului jurnalistic. Sigur că există și excepții.

[…]

Recapitulare și orizont de așteptare

Toate cauzele măririi și decăderii jurnalismului românesc de după 1989, menționate mai sus, sunt reale. Nu cred însă că există instrumente prin care să le acordăm procente, fie ele și estimative. Cât la sută dintre efecte au fost provocate de:

• scăderea apetitului pentru presă al publicului
• scăderea interesului finanțatorilor
• presiunile politice și economice
• mercenariatul – individual sau colectiv
• concurența mediului virtual
• plecările spre slujbe mai bune (salariu și alte drepturi bănești, poziție social-politică, influență, relații, diverse alte avantaje)
• criza financiară generală și în particular cea din presă
• vulnerabilitatea penală a unor patroni de presă, afacerile necurate în care s-au băgat
• infiltrarea presei cu agenți acoperiți ai fostelor și actualelor servicii secrete
• tabloidizarea excesivă și generalizată
• perpetuarea tendințelor și mentalităților presei comuniste
• slaba calitate și utilitate a școlilor de jurnalism
• lenea unor jurnaliști importanți
• prioritatea intereselor materiale față de cele profesionale, mercenariatul, vânzarea conștiinței
• lăcomia
• lipsa de profesionalism
• oportunismul
• lipsa conștiinței?

Imposibil de spus. Ceea ce este însă clar este ceea ce se vede: unde am ajuns. Trist, dar – deși posibilitățile de informare, mijloacele tehnice și, pe alocuri, și cele financiare sunt net superioare celor de acum 20-25 de ani – nivelul conținutului actelor jurnalistice este, în opinia mea, mult inferior. Și nu mă refer doar la zonele de social, cultură, politică, ci și la umor, de pildă. Singurul domeniu jurnalistic care a evoluat consistent este cel financiar-economic.

E limpede, sper, că mă refer la ansamblu și la medie. Cunosc și nu neglijez excepțiile care merită aplaudate, am scris de mai multe ori despre ele. Dar ele nu sunt decât flori frumoase supraviețuind miraculos pe un teren tot mai viran.

Ok, asta e. Dar cum va fi? Avem ceva de așteptat, sunt speranțe, bate un vânt de primăvară care are șanse să provoace renașterea unui jurnalism nu impecabil, dar măcar mai bun, măcar la nivelul celui din anii 90? Vine cineva în urma lui Anton Uncu, Max Bănuș, Ion Rațiu, Dan Lăzărescu? A lui Petre Mihai Băcanu, Gilda Lazăr, Aurelia Boriga? A Elvirei Gheorghiță, Horia Țurcanu, Cătălin Apostol, Grigore Cartianu, Liliana Petruș, Răzvan Butaru? Știu, unele nume vă sunt necunoscute. Cu toate acestea, fac sau au făcut parte din nucleul greu al jurnalismului românesc adevărat.

Sincer, nu știu ce urmează.

Sincer, nu-mi fac speranțe. Azi e mai rău ca ieri și mult mai rău decât acum o lună.

Păcat.

[Textul integral: pe contributors.ro]

Despre autor:

Tudor Calin Zarojanu: absolvent de Informatică, jurnalist şi scriitor. A lucrat în toate mediile de presă – periodic, ziar, agenţie de ştiri, radio, TV. În prezent este angajat al Biroului de Presă al Patriarhiei.

“Legea educaţiei este o adevărată revoluţie a sistemului educativ, care urmăreşte o ruptură cu tradiţiile sovietice, o adaptare la modelele europene, o creştere substanţială a salariilor cadrelor didactice, întărirea autonomiei şcolilor, etc. Reforma a fost elaborată timp de un an şi jumătate. Dar chiar in preajma votării legii, deputaţii au introdus un articol care restrânge utilizarea limbilor minoritare [în învăţământ].

“Katalin Mede (?), învăţătoare în mica localitate ucraineană Beregovo situată la câţiva kilometri de graniţa cu Ungaria, contactată telefonic, spune că ei încasează şocul noii legi adopte de Kiev. Aceasta face din l. ucraineană limba principală din învăţământul obligatoriu de după şcoala primară [de 4 ani]. Numeroasele minorităţi sunt astfel îngrijorate cu privire la drepturile lor lingvistice… Cu câţiva ani în urmă, Katalin Mede a recunoscut că „majoritatea maghiarilor de aici nu vorbesc ucraineana şi nu prea se consideră legaţi de Ucraina”. Comunitatea din Beregovo şi satele din împrejurimi sunt binecunoscute pentru faptul că „trăiesc după ora Budapestei”, iar nu a Kievului.

“Pentru preşedintele Poroşenko, clauza lingvistică este condiția care va permite tinerilor să prospere în Ucraina, făcându-şi loc pe piaţa muncii din întreaga ţară… În ciuda acestor perspective, legea a stârnit o controversă internaţională. Polonia, Moldova, [România], Grecia, Bulgaria, toate legate de comunităţi naţionale din Ucraina, şi-au exprimat public îngrijorarea. Preşedintele român a anulat o vizită oficială, guvernul maghiar a denunțat „o lovitură de pumnal în spate” şi a ameninţat cu represalii în organismele internaţionale.

“Kievul vorbeşte de „o neînţelegere” şi promite consultări. Experţii subliniază că legea, care trebuie să intre funcţiune în 2020, este formulată de o manieră suficient de vagă pentru a permite utilizarea „limbilor oficiale ale Uniunii europene” ca limbi de învăţământ. Privitor la criticile venite din capitalele europene, un expert în analiza dezinformației de la Lvov consideră că criticile sunt datorate unor factori de politică internă sau „relei credinţe”.

“Pe de altă parte, un purtător de cuvânt al guvernatorului regiunii Transcarpatie, cămin al mai multor comunităţi minoritare, afirmă că „această lege este în mod clar îndreptată contra limbii ruse”. Într-adevăr, rusa nu va putea beneficia de derogările acordate „limbilor oficiale ale UE”. Numărul copiilor care studiază în limbile minoritare este de 400’000 (10%), iar majoritatea lor învaţă în limba rusă.

“Rusia a acuzat Kievul că urmăreşte „să instaureze un stat monolingual într-o ţară multietnică”. Aceasta este o critică mai veche utilizată contra Ucrainei la începutul războiului din Donbass, în 2014. Unii observatori sunt îngrijoraţi de resentimentele pe care noua lege le-ar putea întreţine în populaţia rusofonă. Un cunoscut politolog se întreabă: „cum poate fi imaginată o reintegrare a teritoriilor separatist cu o asemenea lege? Este un cadou făcut Kremlinului!”

Articolul integral – vezi aici.

Iniţiativa lui Hollande şi Merkel se datorează următorilor factori principali:

Pe de o parte avem escalarea acţiunilor militare ale secesioniştilor sprijiniţi de Rusia şi o ofensivă propagandistică a însuşi regimului din Rusia. În această ofensivă se pot identifica de asemenea semnele nu numai a operaţiunii reale, că şi a unei operaţiuni la scară mare de şantaj şi intimidare contra Ucrainei şi a Europei, operaţiune care să permită lui Putin să-şi atingă scopurile fără efectuarea unei operaţiuni militare reale. Dacă această operaţiune specială se va dovedi a fi una de şantaj sau o ofensivă militară adevărată, va depinde de ce ordin va da Putin în ultimul moment.

Pe de altă parte, în urma eşecului tentativei din septembrie a reglementării paşnice (procesul de la Minsk) şi în special în urma ofensivei secesioniştilor declanşată pe 11 ianuarie, la Washington a început o schimbare de orientare destul de profundă. În prezent, posibilitatea livrării către Ucraina a unor arme letale defensive a început să se discute nu numai în spatele uşilor închise, ci şi în public. Însuşi candidatul la postul de ministru al apărării al SUA a declarat în faţa Congresului, răspunzând la o întrebare a senatorului McCain, că înclină către această variantă. Nu numai comunitatea experţilor, nu numai Pentagonul, ci şi mulţi colaboratori ai Administraţiei iau în consideraţie posibilitatea livrării unor arme letale defensive. Se pare că în momentul de faţă Barak Obama este unul din puţinele personalităţi publice care deocamdată se pronunţă contra. În cazul continuării operaţiunilor militare din Donbas, deciderea unor asemenea livrări este doar o chestiune de timp.

Ca răspuns la schimbarea climatului politic la Washington, Kremlinul a declanşat o campanie de intimidare fără precedent, atât în SUA, dar în special în Europa. Mesajul care este injectat în dezbaterea publică constă în aceea că livrările de arme către Ucraina vor provoca o intensificare şi mai mare a operaţiunilor militare de către Rusia, iar acesta va provoca un război veritabil în Europa, cu consecinţe împrevizibile. Opinia publică europeană refuză să înţeleagă că în Europa are loc deja un război veritabil, iar tocmai livrările de arme ar putea deveni instrumentul capabil să oprească escalarea conflictului, să pună capăt operaţiunilor militare şi să permită o soluţie paşnică viabilă.

Cu toate acestea, în Europa percepţia evenimentelor este alta. Sub influenţa şantajului exercitat de Kremlin, Merkel şi Hollande au decis să ia iniţiativa “salvării păcii în Europa” şi să propună părţilor un “plan de pace” care, judecând după informaţiile care s-au scurs deja, a fost coordonat în prealabil cu Putin. După ce ieri l-au forţat pe Poroşenko (dar a fost oare nevoie?) să accepte acest plan, este foarte probabil ca astăzi să obţină binevoitorul accept şi din prte lui Putin.

Întrebarea esenţială este ce conţine această înţelegere. După scurgerile existente de informaţii, este vorba de o versiune chiar înrăutăţită a “variantei transnistrene”:

– o nouă linie de demarcaţie a părţilor beligerante, conformă cu situaţia actuală pe teren, adică legalizarea scoaterii de sub control ucrainean a cel puţin câtorva sute de kilometri pătraţi;
– recunoaşterea de facto de către Kiev a regimurilor secesioniste din aşa zisele “republici”;
– finanţarea “republicilor” din budgetul ucrainean (Transnistria nu este finanţată din budgetul de la Chişinău)
– introducerea în Donbas a unor forţe “de pacificare” ale Rusiei, deci legalizarea prezenţei armatei ruseşti pe teritoriul Ucrinei;
– introducerea unui control comun (ucraino-separatist) al segmentului Lugansk al graniţei ucraino-ruseşti, ceea ce însemnă – niciun control;
– eventuale garanţii din partea Occidentului privitoare la ne-intrarea Ucrainei în NATO.

Global, iniţiativa Merkel-Hollande dă impresia de déjà-vu – după practic aceeaşi schemă a avut loc violul Cehoslovaciei în 1938, cunoscut sub numele de “învoiala de la München”. Şi de asemenea a Gruziei în privinţa Abhaziei şi a Osetiei de Sud, precum şi a Moldovei în privinţa Transnistriei.

6 februarie 2014

Test de vocabular şi gramatică a limbii române.

30 de întrebări şi apoi primiţi nota. Testul conţine şi câteva regionalisme dar chiar dacă acestea nu se cunosc, tot se poate obţine o nota buna.

Dacă doriţi, puteţi să afişaţi nota obţinută aici, pe ACUM, într-un comentariu.

De asemenea, sunteţi rugat să vă exprimaţi alte gânduri, inclusiv asupra calitatăţii testului propus şi să propuneţi alte întrebări şi teste.

Atenţie, comentariile de mai jos conţin rezolvări!

Unii susţin ca da, datorita demnităţii şi curajului cu care ar fi luptat contra comunismului.

Alţii că nu, deoarece Octav Bjoza ar avea simpatii legionare.

Dv. ce părere aveţi?

Preluat de pe blogul autorului.

Fragment din comentariul la opiniile cititorilor la articolul lui Illarionov “Cum poate fi oprit războiul din Ucraina” .

Illarionov: Printre comentariile la articolul menţionat sunt unele cărora trebuie să le acord atenţie. Iată câteva:

* * *

Nu este corectă afirmaţia după care “Nu trebuie să facem un amalgam între regimul putinist şi locuitorii şi cetăţenii Rusiei”. De fapt numai Rusia, numai poporul ei sunt vinovaţi atât de ţarism cât şi de bolşevism, şi stalinism, şi brejnevism, şi putinism. Acest popor este cel care a dat naştere la toate aceste orânduiri, regimuri, orânduieli.

* * *

Putin este întruchiparea Rusiei înseşi, cel puţin a celor 96% din cetăţenii ei care au sprijinit anexarea Crimeii.

* * *

Este o eroare de principiu, strategică, să se facă distincţie între Putin şi Rusia, să se creadă în “poporul rus bun dar indus în eroare”. Este o totală necunoaştere a situaţiei. Este o încercare de a lupta cu simptomele bolii fără a combate-o pe ea însăşi (şi chiar cultivând-o). Paralelele cu Germania, etc. nu sunt adecvate. Este o situaţie calitativ diferită.

* * *

Andrei Illarionov:

În primul rând, este inacceptabil să amestecăm fenomene diferite: pe de o parte regimul, adică persoanele care adoptă şi aplică decizii, inclusiv decizii criminale, iar pe de alta – locuitorii şi cetăţenii Rusiei care nu au adoptat şi nu au executat asemenea decizii. Extinderea vinovăţiei şi responsabilităţii stabilite (şi cu atât mai mult doar ipotetice, încă nestabilite) a persoanelor care au comis crime asupra persoanelor care nu le-au comis, constituie o negare radicală a principiilor de bază a dreptului liberal – “fiecare persoană este răspunzătoare pentru propriile sale acţiuni” – şi constituie aplicarea principiului responsabilităţii colective caracteristice regimurilor totalitare.

În al doilea rând, printre cetăţenii Rusiei există persoane care se pronunţă şi care combat acest regim. Erau (respectiv sunt) oare vinovaţi pentru crimele regimului Anna Politkovskaia? Serghei Iuşenkov? Iurii Şcekocihin? Alexandr Litvinenko? Serghei Mohnatkin? Mihail Trepaşkin? Dar participanţii la demonstraţiile din pieţele Bolotnaia şi Saharov? Dar militanţii pentru drepturile omului? Dar ziariştii? A. Piontkovski? G. Kasparov? A. Babcenko?A. Mujdabaev? B. Vişnevski? L. Şevţova? L. Rubinstein? Şi mulţi, mulţi alţii care participă, fiecare în felul său, la Mişcarea de Rezistenţă? Evident că nu!

În al treilea rând, există printre locuitorii şi cetăţenii Rusiei un număr enorm de persoane care sunt cu siguranţă neimplicate nu numai în crime, dar nici măcar în acţiunile de vreun fel ale regimului. Este vorba, de exemplu, de copii, care nu participă la viaţa socială şi politică, precum şi de majorii care nu numai că nu au participat la asemenea crime, dar nici măcar n-au votat pentru reprezentanţi ai regimului în alegerile prezidenţiale şi parlamentare. Astfel, chiar şi după evaluările oficiale (exagerate, evident), în martie 2012 au votat pentru Putin 45,6 milioane, adică mai puţin de o treime din populaţia ţării. De aceea, cel puţin două treimi din cetăţenii ei, adică circa 98 de milioane, nu ai nicio legătură nici cu crimele regimului şi nici măcar cu vreun sprijin politic.

În al patrulea rând, nu trebuie să se confunde erori şi crime. Iar în cadrul crimelor trebuie să distingem diferite grade de gravitate şi diferite categorii de consecinţe. Votul la alegeri pentru reprezentanţii unui regim criminal nu constituie o complicitate personală la comiterea unor fapte penale. Iar comiterea unor astfel de infracţiuni nu este acelaşi lucru cu încurajarea acestora. Şi este cu atât mai puţin asimilabilă cu a da ordine pentru comiterea în masă a unor asemenea infracţiuni.

Pentru o crimă comisă poate şi trebuie pedepsit numai acela care a comis-o. Dar nu părinţii, copii, soţiile, soţii, vecinii, consătenii, locuitorii aceluiaşi oraş, a aceleiaşi ţări, a colegilor de serviciu, a celor de aceeaşi profesiune, de aceeaşi educaţie, vorbitorii aceleaşi limbi, de credincioşii aceleaşi religii, a celor ce au aceeaşi culoare a pielii, sau aceeaşi cetăţenie.

În toate timpurile eroarea judiciară cea mai oribilă a fost considerată pedepsirea unui nevinovat, fapt care a fost şi este recunoscut ca un fenomen mult mai periculos decât posibila nepedepsire a unui vinovat. Chiar şi Stalin proclama (cel puţin în vorbe) principiul “Fiul nu răspunde pentru faptele tatălui”.

Aplicarea principiului vinovăţiei colective, a răspunderii colective, înseamnă restabilirea de facto a instituţiei ostaticilor. Aceasta constituie negarea fundamentală a drepturilor individuale, a libertăţilor individuale, a răspunderii individuale pentru acţiunile fiecărui individ.

În citatele de la începutul articolului se încadrează de fapt recentele propuneri ale lui Mihail Hodorkovski privitoare la lustraţia în masă.

Fost şef al companii Iukos, Hodorkovski consideră că este necesar ca în Rusia să se înfăptuiască o lustraţie prin care să fie eliminată o parte din funcţionari corupţi. “O parte din funcţionărimea actuală, cred că circa 10-15%, sunt infectaţi de corupţie în aşa măsură, încât nu pot fi îndreptaţi. Ei au comis un număr atât de mare de infracţiuni, încât nu pot fi păstraţi pe posturile lor. Sunt vreo 50-70.000 de persoane, este o muncă serioasă”, a declarat
Hodorkovski la începutul lunii decembrie, răspunzând la o întrebare privitoare la măsurile pe care le-ar lua pentru scoaterea ţării din criză.

Metoda de abordare cantitativă a lustraţiei propusă de Hodorkovski (bazată pe procente, cifre) este inacceptabilă în principiu. Epurarea cadrelor aparatului de stat trebuie să fie efectuată pe baza rezultatelor stabilirii răspunderilor individuale pentru infracţiunile săvârşite efectiv. Sau după principiul apartenenţei personale la organizaţii criminale.

Amploarea şi structura aparatului de stat pot şi trebuie să se schimbe, şi anume în funcţie de asemenea factori ca capacităţile profesionale, orientarea politică şi ideologică, posibilităţile economice. Însă lustraţia (denazificarea, decomunizarea, deputinizarea), adică restrângerea drepturilor cetăţeneşti şi politice (retragerea dreptului de a participa la conducerea statului), trebuie efectuată în strictă conformitate cu principiul răspunderii individuale pentru infracţiunile comise precum şi cu principiul răspunderii individuale pentru participarea personală în organizaţiile criminale.

Obiectivul principal al viitoarelor schimbări în societatea rusă şi în sistemul politic al ţării trebuie să fie trecerea societăţii nu dintr-o stare autoritară (sau semitotalitară, totalitară) într-o altă stare autoritară, ci trecerea acestuia într-o stare de libertate şi primatul legii, ceea ce ar fi imposibil dacă se pun în practică principiile vinovăţiei colective, a răspunderii colective, a pedepsirii colective.

* * *

Toate cele de mai sus se referă exclusiv la răspunderea penală şi nu ating sfera răspunderii politice şi etice.

Nu trebuie făcută confuzia între răspunderile penală, politică şi etică.

Pentru infracţiunile penale răspunderea o poartă făptaşii concreţi.

Răspunderea politică pentru infracţiunile săvârşite o poartă organele puterii de stat şi succesorii acesteia.

Răspunderea morală pentru crimele de masă se răsfrânge asupra întregii ţări, asupra întregii societăţi, asupra tuturor cetăţenilor ai căror reprezentanţi au săvârşit crimele respective la ordinul oamenilor de stat care conduceau societatea respectivă.

Responsabilitatea penală pentru actele concrete de violenţă, de teroare, pentru omorurile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în cadrul agresiunilor împotriva altor state a Germaniei naziste şi a Uniunii Sovietice comuniste, cade asupra militarilor germani şi sovietici.

Răspunderea politică pentru crimele comise o poartă autorităţile de stat ale Germaniei şi URSS, precum şi succesorii acestora.

Răspunderea morală pentru agresiunile din trecut contra statelor vecine o poartă societăţile germană şi sovietică, precum şi succesorii acestora, inclusiv societatea rusă actuală şi cetăţenii de astăzi ai Rusiei.

Responsabilitatea penală pentru crimele concrete comise în cadrul agresiunii Rusiei contra Ucrainei o poartă persoanele care le-au comis.

Responsabilitatea penală, politică şi morală pentru organizarea agresiunii contra Ucrainei o poartă conducerea actuală a Rusiei.

Răspunderea politică pentru agresiunea contra Ucrainei o poartă toţi cetăţenii Rusiei care sprijină această agresiune şi care sprijină regimul politic care a organizat şi participă la agresiunea contra Ucrainei.

Răspunderea morală pentru agresiunea contra Ucrainei o poartă întreaga societate rusă actuală, toţi cetăţenii Rusiei, indiferent de atitudinea lor faţă de regimul politic actual al Rusiei.

Andrei Illarionov, 11 decembrie 2014