Abstract: The sculpture of Dinu Rădulescu, Romanian artist, living and working in Bucharest, will be presented. In 1992 he was invited to participate at the ARA 17, California State University (CSUN), Northridge, California, where several of his small sculptures in bronze and sketches on paper were shown. In his work several classical themes are represented in a modern spirit: the human being, music, and horses. He sculpts in a large range of materials: marble, bronze, wood, and plaster, and in various sizes, from small to monumental. Everything the artist shapes up, the human body, horse riders, musicians, people’s portraits in bronze, horses, is done in a very delicate and yet powerful suggestive way, filled with expression and dynamism, with a great ability to capture the essential feature of personality or of movement. He has a deep understanding of the anatomy of the human body and of horses. However, his representations “are not realistic, but rather scientific artistic interpretations, (and) have a dramatic inner dynamism, to suggest his own experiences about the essence of life (and) the human condition”. Luiza Barcan, art critic (2014). Dinu Rădulescu has a strong presence on Internet and appears in sculptors’ encyclopedias / dictionaries published in Romania. The article covers the entire spectrum of this exceptional contemporary Romanian artist who deserves even more visibility and recognition.

Key-words: ARA 1992, art, horses, human body, Romanian sculptors, sculpture

Motto 1:
Om și operă se completează și se armonizează reciproc într-o exemplară și singulară combustie.
Bedros Horasangian despre (Dinu Rădulescu) [1]

Motto 2: „dincolo de formă, la misterul ființei“ Paul Klee
Mottoul tezei de doctorat a lui Dinu Rădulescu [2]

1. Introducere
    Sculptor în primul rând, dar și desenator iscusit, om de cultură, și educator, care și-a început cariera de artist în deceniul al 7-lea al Secolului 20, Dinu Rădulescu are o operă impresionantă care s-a “modelat” în timp de mai bine de 40 de ani. Doamne, generația mea, a noastră (căci Dinu și cu mine suntem născuți în același an, și am fost colegi de liceu la Spiru Haret, București), deține un mare dar al sorții, mai ales pentru cei ce suntem în viață, că am încălecat două secole. Și trebuie să ne scoatem pălăria și să-l salutăm cu respect și admirație pe Dinu, care continuă să lucreze, să creeze și să dăruiască artei piese frumoase, pline de simțire, mișcare și expresivitate.

2. Dinu Rădulescu – Omul
2.1 Revederi cu artistul
2.1.1 ARA 17, 1992, CSUN
    L-am revăzut pe Dinu de mai multe ori de-a lungul anilor mei de trai în afara țării (46+). Prima dată a fost cu ocazia Congresului ARA pe care l-am organizat în 1992 la universitatea la care predau “de o viață”, California State University, Northridge și l-a care l-am invitat.

Figura 1. ARA 17 ART CATALOG [3]

Acolo Dinu a adus câteva sculpturi mici din bronz (limitat de greutatea care poate fi luată într-o călătorie cu avionul) și niște desene. Lucrările lui au fost mult apreciate în expozițiile de artă de la Congres. [3]
    Contribuția cea mai importantă a lui Dinu la acel eveniment a fost montarea celor două expoziții de artă. Și acolo mi-am dat seama de forța sensului lui artistic. Expozițiile au conținut lucrări ale multor români din California, a Marinei Crainic, din Elveția și ale lui Dinu Rădulescu, din România. Rezultatul deciziilor lui Dinu, în “lupta” cu Ioana Sturza care dorea o prezentare didactică a artiștilor, a făcut ca expozițiile să fie de o calitate muzeistică. În plină forță, Dinu alegea cum și ce să se pună pe perete, în săli, spre a da cel mai artistic efect. Și dacă expozițiile acelea au avut succes, în mare parte, s-a datorat lui Dinu.

Figura 2. Pagina dedicată lui Dinu Rădulescu în programul expoziției de la CSUN, ARA 17 ART CATALOG [3]

2.1.2 Întruniri Spiru, atelierul Robescu și Plouescat
    L-am revăzut apoi pe Dinu de mai multe ori la București cu ocazia întrunirilor de X ani de la terminarea liceului nostru, Spiru Haret.
    În 2005 am avut posibilitatea să petrec mai mult timp cu el, într-o după amiază vizitându-i atelierul. E vorba de atelierul din casa Robescu pe care Dinu Rădulescu l-a avut aproape două decenii până să fie evacuat – alături de alți plasticieni – de conducerea Universității de Artă. Un spațiu plin de surprize și mister, plin de artă și romantism, cu pereții căptușiți cu desene și cu multe, foarte multe sculpturi. Erau și niște portrete în 3 dimensiuni de persoane cunoscute în România (mai puțin mie, plecată de așa de mult din țară). Dar pe cei care i-am recunoscut le-am apreciat asemănarea caracterului pe care sculptorul a reușit să o redea atât de bine. Mai era și curtea de lângă atelier, importantă pentru a putea sculpta piese de dimensiuni mari.
    Tot în 2005, într-o altă zi, Dinu s-a oferit să îmi fie ghid la sala Brâncuși de la Muzeul Național de Artă, de lângă Sala Palatului. [4] Aici colegul meu și-a dezvăluit talentul de a vorbi, de a explica arta. A fost probabil cea mai frumoasă vizită pe care am făcut-o în viață mea la un muzeu. Sigur a contat și bucuria de a vedea opere ale lui Brâncuși din prima lui perioadă de creație, din Romania, dinaintea plecării spre Franța, pe care nu le cunoșteam, dar cel mai mult a contribuit felul în care mi-a dezvăluit arta sculpturii Dinu prin explicațiile lui docte, dar și pline de povești și simțire.
    Apoi l-am reîntâlnit pe Dinu când era (a fost mai mulți ani la rând) “Artist în Rezidență” a orașului Plouescat, din regiunea Bretania, Franța. [5] Dinu tocmai începuse sa sculpteze o piesă monumentală din marmoră albă. Pentru câteva zile am putut vedea cum evoluează lent sculptura și înțelege cât de mult efort fizic cere această artă. Un sculptor are mâinile muncite ca ale țăranului care lucrează câmpul… Am mai putut admira atunci și niște desene uriașe făcute de Dinu pentru o comandă a bisericii parohiei orașului. Mi-am dat seama cât de apreciat este sculptorul nostru de francezii de prin partea locului. Un adevărat ambasador al culturii românești, dar și al nobleței sufletului de român.
    Câțiva ani la rând am ascultat neputincioasă durerea lui Dinu când și-a pierdut atelierul. Și am aflat apoi că a fost miluit (cum bine se exprimă Mihai Constantin [6]) cu un nou spațiu de lucru la marginea Bucureștiului. unde în 2013 a realizat un grup sculptural din lemn cu mai multe personaje în jurul crucii.
    Acest grup sculptural ar fi trebuit să fie o lucrare de dimensiuni mult mai mari, căci un întreg trunchi de copac era pregătit în curtea atelierului din casa Robescu. Trunchiul însă trebuise tăiat în două pentru a fi transportat la noul atelier. Am văzut sculptura aceasta a lui Dinu doar în poze, pe frumosul blog, bogat in imagini la lui Mihai Constantin de pe artindex, dar am regăsit in ea imaginea torturată a Cristului pe Cruce din desenele/tablouri foarte mari făcute de Dinu pentru Biserica Parohiei din Plouescat. Mi-am dat seama că această sculptură în lemn are toate trăsăturile torsionate, aceeași forță tulburătoare că și a desenelor din biserica bretonă. Iar trupurile adunate în jurul crucii mi-au amintit de “calvarurile” bisericilor din Bretania de nord. Pe care le-am vizitat cu Dinu și prieteni francezi. Din nou Dinu delectându-ne cu explicații la sculpturile cu forme mai simple, mai primitive, din acele biserici.

3. Trăsăturile artistului
    În afara talentului, Dinu se distinge printre artiști prin diverse trăsături pe care nu mulți dintre colegii lui de breaslă le au:
• O vastă cultură, obținută prin ani de citit, vizitat muzee, izvorâtă din curiozitatea de a înțelege arta și personalitățile ei din trecut și contemporaneitate, de a aprofunda procesul de creație, toate acestea culminând cu luarea unui doctorat cu teza Conceptul de formă în sculptura modernă, apărută la Editură Paideia, 2005 [2]. Rareori mi-a fost dat să stau de vorbă cu un artist talentat care să știe atât de multe despre atât de multe, care să vorbească cursiv câteva limbi străine (franceză și engleză), care să poată articula ce simte și gândește, cum o face Dinu.

Figura 3. Coperta cărții tezei de Doctorat a lui Dinu Rădulescu,
Conceptul de Formă în Sculptura Modernă, Editura Pleiade, București. [2]

• O amprentă specifică lui, pe care o au toate piesele pe care le-a creat, cum numai la marii artiști ai lumii se întâlnește (Giacometti, Henry Moore), de poți recunoaște ce e făcut de mâna lui Dinu, dintr-o privire, în orice mod de realizare ar fi, tri sau bi dimensional.
• Un fel discret, reținut, plăcut de a se comporta, fără a se împinge și umfla în pene, chiar când succesul i-a surâs. Și asta s-a întâmplat de multe ori în viața sculptorului Rădulescu: expoziții reușite, premii, invitații la “Artist în Rezidență”, articole laudative despre el, prezentări pe stații de televiziune.
    Alexandru Pleșu, în cronica făcută în 1988 și pusă într-un catalog al operei lui Dinu în 1989 spune maiestos și adevărat despre artist că “discreția este curajul acestuia”.

4. Arta lui Dinu Rădulescu; sculpturi și desene Articole critice laudative, expoziții
    Dinu apare trecut în multe enciclopedii de artă românești. Iată ce se spune în Lexiconul artiștilor din România, secolele XV-XX Mircea Deac: “Dinu Rădulescu este un sculptor al construcției, al arhitecturizării, uneori spontane, a volumelor. Desenele ca și sculpturile, au ceva năvalnic, voluptos, formele curg valuri repezi, expresive si leagă imagini, mișcări cu rezonanțe simbolice. [7]
    Spre a numi încă doi oameni importanți în cultura românească ce au scris frumos despre Dinu, țin să amintesc pe criticul de artă Maria Magdalena Crișan și pe scriitorul Bedros Horasangian.
    Expoziția lui Dinu Rădulescu de la Simeza (mai 2008) a fost specială prin faptul că i-a prezentat artistului cele două moduri diferite de exprimare: sculptură și desen.
    Interesant mi s-a părut titlul articolului scris de Dna Crișan în Observatorul Cultural (mai 2008) cu ocazia acestei expoziții a lui Dinu “Expresivitate Controlată Intelectual”. Dânsa s-a exprimat despre Dinu ca fiind “un sculptor a cărui creație este în primul rând expresia cunoașterii, a unei expresivități controlate intelectual și mai puțin a instinctului”. [8] Cred că această afirmație a rezultat din faptul că Dna Crișan citise lucrarea de doctorat a lui Dinu, în care artistul își exprimă clar gândirea lui despre sculptură și își dovedea puterea de analiză ‘intelectuală’ despre artă în general și sculptură în special, poate și din observarea desenelor de mărime mare expuse la Simeza, studii de fapt pentru sculpturile ce urmau să se nască din mâna artistului pe baza lor. O altă cauză a acestei afirmații a Dnei Crișan ar putea fi faptul că Dinu are o înțelegere profundă a anatomiei corpului uman și a cailor în piesele lui sculptate sau desenate. Și asta e știut că avea și Brâncuși. Personal cred că afirmația Dnei Crișan trebuie luată ca o laudă, ea accentuând profunzimea înțelegerii artistului despre ceea ce creează, căci trebuie spus “cu voce tare” că Dinu a dovedit a avea un instinct foarte puternic, dacă interpretăm cuvântul ‘instinct’ puțin diferit, ca ‘inspirație’. Și faptul că Dnei Crișan i-a plăcut mult expoziția de la Simeza și că a fost o admiratoare sinceră a lucrărilor lui Dinu se dovedește din conținutul articolului ei, foarte pozitiv. Dânsa ne vorbește despre “expresivitatea și înțelegerea volumetriilor, de reușita testare a noi materialități, de raportul între gol și plin, de repartizarea tensiunii interioare, în felul în care Dinu ‘arhitecturizează’ formele”. [8]
    Dânsa ne mai spune că în expoziția de la Galeria Simeza, Dinu Rădulescu ne-a demonstrat “calitățile sale de bun desenator, felul în care el înțelege relația formă-culoare, sinteză, căreia știe să-i dea expresie în raportul direct cu expresivitatea corporală.” [8] Iată-l deci pe Dinu bine conturat de Dna Crișan și ca intelectual, și ca sculptor și ca desenator.
    În aceeași linie cu părerea Dnei Crișan, într-un articol scris cu ocazia împlinirii a 60 ani a sculptorului Dinu Rădulescu, scriitorul Bedros Horasangian ni-l prezintă pe sărbătorit ca ‘un distins intelectual’, ‘riguros sculptor și virtuos grafician’, dar și ‘extrem de pretențios pedagog’, ‘care se înscrie … în rândul celor mai importanți sculptori ai României moderne’. [1]
    În sculptura lui Dinu Rădulescu găsim o întreagă gamă de materiale, tehnici, și dimensiuni: de la piese cioplite prin “tăietură directă” sau piese turnate, piese din piatră, marmură, lemn sau bronz, sau modelate în ghips, de la sculpturi de mici dimensiuni până la cele de scară monumentală. În subiectele lui, artistul a rămas consecvent de-a lungul carierii sale devotându-și atenția asupra reprezentării omului, muzicii și a cailor.
    Dinu are o serie a Cailor și o serie a Cavalerilor (în care se reflectă forța lui pentru captarea mișcării), de Instrumentiști (trădând pasiunea lui pentru muzica clasică), numeroase nuduri sau portrete ale unor mari personalități (precum au făcut și Pallady sau Corneliu Baba). În toate aceste creații accentul este pus pe trăirea lăuntrică și viața interioară a personajelor. [1]
    În 2012 desenele ecvestre a le lui Dinu au fost expuse într-o expoziție la Librăria Cărturești. Tema calului a devenit aproape un leitmotiv în creația artistică a lui Dinu Rădulescu. “Mi-au plăcut caii de când eram mic. Când nu mă gândeam de ce. Mă gândeam doar că îmi place ceva. Poate pentru că e frumos, e dinamic și se pretează la interpretări grafice și sculpturale.” Intr-o prezentare a expoziției la televiziune, criticul de artă Adriana Crainic Botez spune despre Dinu Rădulescu că “este unul dintre cei mai buni sculptori de la noi. Este unul din artiștii de elită. Este un plastician care stăpânește problemele cele mai complicate ale sculpturii și mai mult decât atât este un om de cultură. “[9]

Figura 4. Călăreț, desen pe hârtie de Dinu Rădulescu,
Colecție privată, Paris, France.

    Articolul Dnei Crișan mi-a inspirat mie titlul acestor rânduri, căci dânsa încheie spunând că expoziția de la Simeza “reprezintă o întoarcere, din perspectiva lumii moderne, spre valorile tradiționale ale tri-dimensionalității.” [8]
    Printr-o gândire oarecum paralelă cu cea a Dnei Crișan, Horasangian descoperă la Dinu ’intransigența artistică’, care îl face pe artist să nu cedeze ‘căutărilor formale și jucaușeniilor spectaculoase’ ale artei secolului XXI, cu instalații și moduri de reprezentare care șochează sau bruschează chiar bunul simț de uneori crezi că sunt făcute numai de dragul succesului și notorietății. [1] Și aici autoarea trebuie să recunoască incapacitatea ei proprie de a aprecia arta contemporană de acest gen, adesea întâlnită în expoziții a unor muzee renumite, ca Saatchi la Londra, sau Hammer la Los Angeles.

Figura 5. Cimpoierul – sculptură în bronz de Dinu Rădulescu,
expusă la Expoziția de Artă, Congresul ARA 17, CSUN, 1992.
Colecție privată, Los Angeles, USA.

Figura 6. Pliant Prezentare, 2002
https://www.okazii.ro/dinu-radulescu-sculptura-pliant-prezentare-a197780836

Figura 7. Copertă Album, Dinu Rădulescu

Figura 8. Nud de Dinu Rădulescu – desen în tehnică mixtă pe hârtie,
Colecţie privată, Paris, Franţa.

În 2009, Dinu Rădulescu a fost invitat la televiziune și a vorbit la Telecultura despre “Cum se naște o sculptura”. Imaginile au fost filmate în decurs de un an și prezintă parcursul unei sculpturi tăiate în piatră. Este vorba despre tema “Convertirii lui Saul”, devenit ulterior Apostolul Pavel. [12] Sculptorul explică procesul lent și complicat, care începe cu alegerea bucății de piatră (culoare, mărime, formă, proporții), care “speri să se potrivească cu ce ai tu în cap”. Urmează nedumerirea artistului despre cum va face sculptura, și apoi prima fază a cioplitului cu forme mari după numeroase schițe din diferite unghiuri pentru a stabili volumele formelor principale. Dinu conclude că motivul pentru care cel ce se apucă de această artă grea, sculptura în piatră, nu se lasă, deși poate dura ani întregi până la finalizarea unei opere, este pasiunea.

Figura 9. Nud de Dinu Rădulescu – desen în tehnică mixtă pe hârtie,
Colecţie privată, Paris, Franţa.

Figura 10. Afișul expoziției “Ecvestra” de desene de Dinu Rădulescu,
Librăria Cărturești, 1-14 noiembrie 2012.

5. Concluzie
    Horasangian folosește expresia cu care se alinta și marele Caragiale “un vechiu”. Da, accept ca acest alint să fie aplicat și lui Dinu, numai pentru că l-a folosit și Caragiale a cărui “vechime”, știm cu toții, se poate traduce cu “universalitate” ca și în cazul artistului nostru. Și autoarea crede că trăinicia operelor lui îl va menține pe Dinu Rădulescu în istoria artei românești.

Note:
1. Pentru multe poze cu sculptorul la lucru, și articole cu fotografii ale operelor lui consultați blogul lui Mihai Constantin Artindex [10, 11, 12, &13].

2. Pentru o listă completă a activităților sculptorului Dinu Rădulescu consultați referința [14].

Bibliografie
1) Bedros Horasangian, Dinu Rădulescu – 60, ZIUA nr. 3906 de marți, 17 aprilie 2007.

2) Dinu Rădulescu, Conceptul de formă în arta modernă,Teză de doctorat, Editura Pleiadă 2005.
https://www.paideia.ro/filosofie/461-conceptul-de-forma.html

3) Ileana Costea, editor Catalogul Expozițiilor de Artă, Congresul 17 ARA, California State University, Northridge, (ediție alb-negru), prefață de Robert Bassler, Los Angeles, USA.

4) Ileana Costea, editor, ENCOUNTERS – catalog: Romanian Scupture at CSUN: Constantin Brancuși – Patriciu Mateescu, VRS & DPRP, Chapter Brancuși’s hall at the National Art Museum in Bucharest, Romania, With sculptor Constantin (Dinu) Rădulescu, Romania, Exhibit, Criticroom, Art & Design Center, CSUN, November 18-22, 2005.
https://www.letelegramme.fr/newsletters/

5) https://www.letelegramme.fr/ar/viewarticle1024.php?aaaammjj=19960810&article=1014109&type=ar
Deux tableaux de Dinu Radulescu dans l’église paroissiale © Le Télégramme, Publié le 10 aout, 1996.

6) Mihai Constantin, Dinu Rădulescu: cea mai complexă sculptură, aproape de final, Artindex – A Romanian Art Review, Posted by MC on August 20, 2015.
http://artindex.ro/2015/08/20/dinu-rădulescu-cea-mai-complexă-sculptură-aproape-de-final/

7) Mircea Deac, Lexicon Pictori, sculptori și desenatori din România, secolele XV-XX, p 393, 2008.

8) Maria Magdalena Crișan, Expresivitate controlată intelectual, OBSERVATORUL CULTURAL nr.4, 23 mai 2008.

9) Dinu Rădulescu Expo la Cărturesti – Ecvestra YouTube (în română)

10) Mihai Constantin, Dinu Rădulescu pregătește o capodoperă, Artindex – A Romanian Art Review, Posted by MC on October 27, 2013.
http://artindex.ro/2013/10/27/dinu-rădulescu-pregătește-o-capodoperă/

11) Mihai Constantin, Dinu Rădulescu și Golgota lui, Artindex – A Romanian Art Review, Posted by MC on August 26, 2014.
http://artindex.ro/2014/08/26/dinu-rădulescu-și-golgota-lui/

12) Cum se naște o sculptură, Dinu Rădulescu. ArtindexTV – YouTube (în Română)
https://www.youtube.com/watch?v=0wZLZWoIlho , Apr 12, 2012 – Uploaded by ArtindexTV, Sau același la alt link:
Dinu Rădulescu Sculpting – YouTube (în Română)
https://www.youtube.com/watch?v=0jnRl, Jul 7, 2009 – Uploaded by macrimihail

13) Dinu Rădulescu Expo la Carturești – Ecvestra, YouTube (în Română)
https://www.youtube.com/watch?v=-XkwdcryI-k

14) Album despre Dinu Rădulescu, Colectia Patzelt
http://patzeltart.ro/v/radulescu+dinu/album+despre+dinu+radulescu/

Ileana Costea, 13 noiembrie 2018

Copyright ARA 2018, American Romanian Academy Arts and Humanities Journal new series 35.1/2018, pp.42-52.

Afiş pentru congresul ARA 42 Iaşi.
Pictură de Jerry W. McDaniel, 2018, inspirată de poezia „Lacul” de Mihai Eminescu

Nici că ar fi putut fi un loc mai potrivit unui congres al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (ARA 42, 26-29 august 2018, http://ara42congress.tuiasi.ro/) la aniversarea centenarului Marii Uniri decât „dulcele târg al Ieşilor”, loc atât de important pentru istoria şi cultura românească. Şi spaţiile unde s-a ţinut congresul sunt la fel de marcate de tradiţie şi semnificaţie: frumoasa sală istorică Aula Magna, bijuterie de arhitectură tradiţională, aparținând instituţiei gazdă a congresului, Universitatea Tehnică „Gh. Asachi”; Sala Paşilor Pierduţi (unde participanţii s-au întâlnit în pauze înconjuraţi de muralele-tablouri de Sabin Bălaşa, şi unde au fost prezentate expoziţiile de carte, artă şi arhitectură); impresionanta sală „Vasile Pogor” a Palatului Roznovanu, azi Primăria Iași (unde au avut loc recepţia de deschidere, duminică 26, şi banchetul, luni 27, în prezenţa primarului oraşului Iaşi, Mihai Chirica şi a fostului primar prof. dr. Constantin Simirad), şi complexul muzeal Eminescu de la Ipoteşti, loc de pelerinaj de suflet şi cultură pentru noi românii. Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” este cea mai veche universitate din Iaşi, iar biblioteca ei, clădire istorică, prin măiestria şi frumuseţea construcţiei, este considerată ca una din primele zece cele mai frumoase biblioteci din lume. La această universitate a absolvit prima promoţie de ingineri din România, în 1940.

Organizatori locali al congresului: prof. dr. Alexandru Sălceanu şi Univ. Tehnică „Gh. Asachi”. Preşedinta Congresului: dna. prof. dr. Ileana Costea, din Los Angeles, de la Universitatea de Stat din California, Northridge (CSUN), „Preşedinţi de Onoare” acad. prof. dr. Constantin Corduneanu, Preşedintele ARA şi Dan Caşcaval, Rectorul Universităţii Tehnice “Gh. Asachi”.

Moment festiv în cadrul Congresului ARA 42 la Primăria Iaşi, de la stânga la dreapta: Alexandru Sălceanu,
Mihai Chirica, Ileana Costea, Bogdan Simionescu, Constantin Simirad.

Congresul s-a bucurat de un mare succes şi s-a simţit o întoarcere la atmosfera congreselor ARA aşa cum au gândit-o fondatorii, cu prezentări de calitate academică, cu discuţii şi schimburi de idei de înalt nivel intelectual, într-un spirit de prietenie, armonie, şi de pasiune pentru cultura românească.

Sesiune în Aulă, 27 august, 2018, Iaşi.

Iată mai jos câteva din trăsăturile prin care s-a distins acest congres.

■ O numeroasă participare, 200 participanți, peste 85 de lucrări prezentate pe teme variate de la lingvistică, literatură, artă, științe – economie, matematică, fizică, chimie, educație, la inginerie, medicină şi drept. Publicații frumoase, volumul cu abstractele prezentărilor şi note biografice ale autorilor şi al doilea volum din seria nouă a Jurnalului ARA pentru secţia umanistă, ARA Journal (new series) Arts and Humanities vol. 35.1, 2018, editor dna. dr. Oana Leonte.

■ Interesul pentru acest congres a unor persoane cu o lungă tradiție de activitate ARA (acad. prof. dr. Ctin. Corduneanu, care a mai fost Preşedinte ARA şi în trecut), patru Preşedinți de Congrese ARA: prof. Dr. Ileana Costea, ARA 17 1992, Northridge, California, SUA şi ARA 42 2018, Iaşi, România; dr. Monica Grecu, ARA 20 1995, Reno, Nevada, SUA; dr. Adrian Stoica, ARA 38 2014, Pasadena, California, SUA; dr. Oana Leonte, ARA 41, Sinaia, România; Participanți la Congrese ARA: Alina Mihai care a prezentat o lucrare la ARA 42 este fata regretatei Silvia Mihai, care a participat la congresul ARA din 1991, Doina Țetcu şi Dinu Rădulescu, participanți la ARA 42 din 2018 dar care, au participat şi la Congresul ARA 17, Northridge, din 1992, dr. Anca Fanea, care a fost în perioada 1991-1998 persoana de contact a ARA-ei pentru România şi Basarabia în timpul preşedinților ARA Maria Manoliu-Manea şi Constantin Corduneanu.

■ Faptul că sesiunile s-au ţinut în două localităţi: Iaşi şi o zi la Botoșani/Ipoteşti.

În ziua de 28 august sesiunile s-au ținut la Ipoteşti, în sanctuarul eminescian. Accentul s-a pus pe susţinerea lucrărilor de lingvistică, literatură, artă şi cele despre Eminescu. Aici Lucia Olaru Nenati a făcut o frumoasă conferinţă-recital cu muzică eminesciană pe care a interpretat-o, după care a condus participanții prin casa memorială unde s-a născut Eminescu şi unde dna. Nenati a activat ca muzeograf principal numeroşi ani. Vizitarea memorialului Eminescu de la Ipoteşti a însemnat o trăire specială pentru mulţi dintre participanții la congres care nu mai fuseseră acolo. Tot aici un grup de oameni de știință şi profesori de la universităţi din Iaşi au ţinut, sub conducerea dlui. Florin Egner o discuţie despre imperioasa necesitate a creierii unei universităţi de stat la Botoşani, oraş care a dat numeroase personalităţi României. O prezentare de excepţie a fost “Eminescu şi Cioran, pasiunea lor comună pentru grădini, muzee şi cimitire”, de Roxana Patraş, cercetător la Secţia Interdisciplinară de Cercetare în Științe Sociale şi Umaniste, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi. Dna. Patraş a prezentat parabiografiile Ilinei Gregori din Frankfurt, Germania, despre vieţile exilaţilor Eminescu şi Cioran, menţionând şi cartea recent apărută “Păstrat în uitare? Matila Ghyka. Numărul și verbul.”, referindu-se la stilul critic imaginativ al dnei. Gregori.

La Ipoteşti, Irina Margareta Nistor traducând simultan din franceză prezentarea
dnei. Beatrice Blohorn-Brenneur (Grenoble, Franţa), Preşedinta Asociaţiei Internaţionale de Mediatori.

Tot la Ipotești s-au ţinut şi câteva lucrări în alte domenii legate de sănătate şi medicină: un workshop susţinut de prof. Gh. Drăgan, intitulat “HuPo Test- Self – Evaluation Test and Training of Mental State”, o prezentare despre primul ei an de rezidenţă la spitalul universitar Elias din Bucureşti, a foarte tinerei doctorande Ruxandra Mădălina Păunescu şi o prezentare plină de miez a dnei. dr. Didi Surcel, despre frontierele științelor biologice.

■ Larga participare a tinerilor (elevi, studenți, doctoranzi, tineri cercetători care au trimis lucrări pentru prezentare la congres).

Printre tinerii oameni de ştiinţă sau cercetători în domenii umaniste menţionăm pe bursiera Fullbright Cristiana Grigore, New York, Alina Mihai, Germania, dr. Roxana Patraş, Iasi, medic rezident Ruxandra Mădălina Păunescu, şi de la NASA, JPL, Los Angeles dr. Virgil Adumitroaie şi dr. Adrian Stoica Nouă studenţi de la arhitectură, Univ. „Gh. Asachi” au prezentat lucrări duminică 26 august (în sesiuni moderate de arhitecţii şef lucrări Ion-Daniel Vişan, Iaşi, Maria Dragotă, Tg. Mureş, şi prof. dr. Ileana Costea, SUA): Andreea Felciuc, Laura Finkelstein, Alexandru Ctin. Vişan, Simona-Lorena Ciosnar, Monica Zavate, Anca Budău, Ioana Antaluţă, Bogdan Olaria, şi Ioana Capbun.

Printre tinerii participanţi: Roxana Patraş – moderatoarea unei sesiuni la Botoșani.

Printre tinerii participanţi: Ruxandra Mădălina Păunescu, medic, în primul an de rezidenţă la Elias,
purtând o frumoasă iie pictată de mama dânsei, dr. medicină internă, Gabriela Păunescu.

Printre tinerii participanţi: Alina Mihai vorbind despre “global warming”.

Concertul de duminică 26 august a fost dat de elevii şcolilor de muzică din Iaşi. Coordonator muzical al programului: Nina Munteanu, profesor de vioară la Colegiul Naţional de Artă “Octav Băncilă “. Master Acompaniator la pian: dr. Aurelia Simion, profesor de pian şi Pro-rector la Universitatea de Arte “George Enescu“. Corepetitor Oana Antiniea, profesor la Colegiul Naţional de Artă “Octav Băncilă”. S-a cântat muzică clasică la pian, vioară şi violă, muzică de operă şi populară: elevi la clasa de canto ai baritonului, Ştefan Gabriel Gheorghiţă, solist al Operei din Iaşi şi a Adinei Pavalache, profesor la colegiul „Octav Băncilă; la clasa de violă a cunoscutei Susie Meszaros de la Royal Northern College of Music, UK; la clasa de vioară a Ninei Munteanu de la Colegiul Naţional de Artă “Octav Băncilă” şi de pian a Inei Cristea. Au performat elevi de la Colegiul Naţional de Artă „Octav Băncilă”, Universitatea Națională de Muzică „George Enescu”, Şcoala privată „Ina Cristea”, din clasa 4-a până în clasa 12-ea: vocalişti Andreea Chifan, Diana Cruceanu, Vlad Herţescu, Diana Penişoară, Beatrice Spiridon; la pian Sophia Chiriac; la vioară Daniel Robert Gherasim şi Bogdan Lazăr şi la violă Teodor Gabriel Dirţu. Programul s-a încheiat cu o piesă compoziţie proprie executată la pian de prof. dr. Aurelia Simion.

■ Prezentări atât de înalt nivel cât şi ţinute de persoane cu cariere academice remarcabile, şi lista e lungă. Spicuiri sunt date mai jos.

Luni 27 august, în Aulă, la Iaşi, Rectorul Universităţii Tehnice “Gh. Asachi”, Dan Caşcaval, s-a adresat participanţilor la sesiunea de deschidere oficială a congresului. Au urmat “In Memoriam” pentru doi plecaţi dintre noi anul acesta: Miron Bonca (trezorierul ARA, din 1992 până în 2000 – a vorbit dr. Oana Leonte şi a arătat o poză cu dânsul si sotia dânsului de la ARA 1994 Northampton, USA), și Elisabeta Isanos (evocată emoţionant de scriitorul Ion Lazu). Lucrările au început cu cele în plen pe tema Centenarului Marii Uniri: Bogdan Simionescu – conferința plenară, Mariana Zavati Gardner – poezia “Iți Amintești? O sută de Ani… (1918-2018) devenită motoul Congresului, Ion Lazu “Scriitori romani în primul război mondial”, Maria Andreia Fanea – “Album Overwiew: The heroines of Great Romania. Destinies from The First Battle Line”, Lucia Olaru-Nenati – “Consolidation through Culture of the Great Union”, Nicolae Petrescu-Redi – “Oraşul Ploieşti în timpul Războiului de Reîntregire (1916-1918)”.

Romancierul Ion Lazu vorbind în Aulă despre scriitori români în primul război mondial.

Pentru prima dată după mult timp, secţiunea de lingvistică a fost reprezentată cu trei lucrări excepţionale: prof. univ. dr. Alexandra Cornilescu de la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucureşti, prof. univ. dr. Petre Gheorghe Bârlea, Universitatea Ovidius Constanţa şi Universitatea “Valahia” din Târgovişte şi conf. univ. dr. Cristina – Alice Toma, Université libre de Bruxelles şi Universitatea din Bucureşti. La secţiunea de literatură şi stilistică au trimes lucrări: Emilia Ţuţuianu – “Today for Tomorrow”, Roxana Patraş – “A stylistic of Exiled Lived”, Maria Andreia Fanea – “Exile – Protest and Resignation in Bujor Nedelcovici’s work”, Anca Andrei-Fanea, “Remembers ARA 1991-1998” şi Monica Grecu (University of Nevada, Reno) – “Eminescu: The Theme of Love and The Image of The Woman”.

Prof. univ. dr. Alexandra Cornilescu prezentându-şi lucrarea în Aulă.

■ Intervenţii de la mare distanţă pe Skype, din Los Angeles, Pasadena, SUA şi Melbourne, Australia au avut Ştefania Madgison, Virgil Adumitroaie, Adrian Stoica, şi Ben Todică. Un detaliu plăcut: mama şi fratele domnului. dr. A. Stoica, ieşeni, s-au aflat în sală la prezentarea acestuia pe Skype.

Câteva sesiuni speciale: Masa Rotundă a Mass-Mediei Româneşti organizată de Ileana Costea, şi la care şi-au exprimat interesul să participe: din Iaşi Cassian Maria Spiridon (Convorbiri Literare), şi Lucian Vasiliu (“Scriptor” şi Editura „Junimea”), Lucia Olaru Nenati şi Florin Egner, colaboratori la Monitorul de Botoşani, Emilia Ţuţuianu (Editura Muşatină, Revista Melidonium), Ben Todică, realizator de programe radio şi TV în română la Melbourne, Australia, Marius Petraru (colaborator la ziarul Mioriţa, Sacramento), USA şi Grigore Culian, (New York Magazin şi autor al unui volum recent apărut despre Media Românească).

Coperta volumului de Grigore Culian despre Mass Media Românească.

Workshopuri de sănătate (Doina Țetcu, despre Qigong, Gheorge Drăgan HupoTest). Sesiuni de mediere (Beatrice Blohorn-Brenneur, Preşedinta Asociaţiei Internaţionale a Mediatorilor). Alte prezentări: Nancy Nemeş, Manager Google, Germania, despre Inteligenţă Artificială, Alina Mihai despre „global warming” şi metode de a controla poluarea. Irina Margareta Nistor despre cinematografia românească. Ion-Daniel Vişan a prezentat arhitectul român foarte cunoscut în Canada, Dan Hanganu. Ileana Costea a vorbit despre sculptorul bucureştean Dinu Rădulescu şi junimistul Ioan D. Caragiani. Ana Trestieni a creat un moment emoţionant despre Brâncuşi. Elizabeth Sheehan (Univ. of Richmond, Virginia) a vorbit despre creativitate în arta lui Jerry W. McDaniel. Ştefania Magdison o lucrare despre Fundaţia Blue Heron şi romanul „Magicianul Alb”, Cristiana Grigore din New York, despre “Proiectul Romi” de la Columbia University.

Câteva evenimente mai deosebite: recitalul de poezie “Cornul de Argint”, cu triluri improvizate al poetei Lidia Lazu (în seara banchetului); conferinţa-spectacol a Luciei Olaru-Nenati interpretând cântece pe care le cânta chiar Eminescu; festivitatea de sărbătorire a împlinirii a 90 ani a prof. dr. Corduneanu. S-au prezentat doua Laudatio: unul de către Vice Preşedintele Academiei Române, Acad. Bogdan Simionescu şi al prof. dr. Gh. Moroşanu în lectura dr. Oana Leonte.

Pe toată durata Congresului a avut loc o expoziţie de carte (la care un rol important, aducând cărţi din biblioteca personală l-au avut Ion Lazu, Anca şi Maria Andreia Fanea şi Roxana Patraş); o expoziţie de postere de artă: pictură (Jerry W. McDaniel, Los Angeles şi Rodica Vescan, Tg. Mureş), sculptură (Dinu Rădulescu, Bucureşti; Patriciu Mateescu, Princeton, New Jersey, SUA), artă fotografică (Emanuel Tânjală, Foto-jurnalist, Lynchburg, Virginia, SUA) şi grafică pentru modă (Smaranda Schächtele, Creator de Tendinţe, Düsseldorf, Germania); şi o expoziţie de proiecte de arhitectură ale studenţilor din anii 2, 3 şi 6 de la Univ. „Gh. Asachi”, coordonator arhitectul, şef de lucrări, Ion-Daniel Vişan.

Câteva imagini de la standul expoziţiei de carte de la Congresul ARA 42. Foto: Ion Lazu.

Panouri din expoziţia de artă cu postere de Jerry W. McDaniel (cunoscut la New York, Londra şi Paris)
reproducând lucrări ca: Lacul lui Eminescu, şi campionii români la tenis Simona Halep şi Ilie Năstase.

Ileana Costea, în expoziţia de artă, în faţa panoului cu postere de fotografii
ale cunoscutului fotojurnalist Emanuel Tânjală.

Lucrările din domeniul științific au fost foarte interesante. Cele din cadrul secțiunii de matematică au fost moderate de prof. univ. dr. Alexandru Sălceanu, iar cele de la sesiunea de economie de prof. univ. Ion Cucui. Doi talentați oameni de ştiinţă din Los Angeles au intervenit cu prezentări pe Skype: Virgil Adumitroaie, fost Preşedinte al Societăţii Viitorul Român (VRS) din Los Angeles, Senior Scientist la Universitatea California de Sud, a vorbit despre “Phase Equilibrium Calculations Applied to Cloud Modeling of Gas-Giant Planets”, iar Adrian Stoica, cercetător la NASA, JPL, Preşedintele Congresului foarte reuşit, ARA 38 din 2014, de la Pasadena, California a prezentat lucrarea “A Solar Power Infrastructure At the Moon’s South Pole”.

S-au dat premii I, II şi III pentru proiectele studenţilor de arhitectură, şi premiul inaugural Nicolae Stoica, pentru cea mai bună lucrare de economie, creat prin donaţia lui Adrian Stoica, ($1500 pentru început, pentru 5 ani, a câte $300/an). Premiul Nicolae Stoica a revenit Adrianei Păcuraru (Horaciu) doctorandă a Prof. univ. dr. Ion Cucui, Univ. “Valahia”, Târgovişte.

Efortul şi munca depusă de către toţi organizatorii congresului, suportul oferit de Universitatea Tehnică “Gh. Asachi”, de primăria Iaşi, de fostul primar al Botoşanilor şi de conducerea Memorialului Eminescu, cu dedicaţia deosebită a tuturor ieşenilor implicaţi şi înalta calitate academică a lucrărilor prezentate au dus la un Congres ARA 42 de un deosebit succes, adecvat unui eveniment cultural la Aniversarea Marii Uniri.

Mulțumiri: Ancăi Andrei-Fanea şi Mariei Andreia Fanea. pentru contribuţia lor la stimularea participanţilor la congres, cât şi pentru adunarea materialului pentru acest articol; lui Alexandru Sălceanu pentru excelenta muncă de Organizator Local, Oanei Leonte, Co-Chair a Congresului ARA 42 Iaşi, pentru publicarea frumoaselor jurnale ARA, şi poetei Anei Trestieni pentru aportul adus la revizuirea articolului.

Surse adiţionale:

http://ara42congress.tuiasi.ro/assets/ara_abstracts_2018.pdf
Download Abstracts ARA 42 Congress, Iaşi, August 26-29, 2018

http://bentodica.blogspot.com/2018/10/american-romanian-academy-congresul-ara.html
ARA 42 Iaşi – pe blogul lui Ben Todica, Melbourne, Australia

http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=18935
Articol scurt fără poze – ARA 42 Iaşi

http://bentodica.blogspot.com/2018/08/masa-rotunda-si-expozitii-arta.html
Expoziţii artă, arhitectură, carte, evenimente culturale masa rotundă Mass Media ARA 42 Iaşi şi ARA 17 CSUN 1992

http://bentodica.blogspot.com/2018/03/ana-trestieni-despre-brancusi.html
Ana Trestieni despre Brâncuşi

https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/academia-romano-americane-de-arte-si-stiinte-organizeaza-un-congres-la-iasi-985220
Comunicat de Presă: Academia Româno-Americană de Arte și Științe organizează un congres la Iași

https://www.youtube.com/watch?v=p5zQZBsZ0FY
Youtube prezentând Aula Universității Tehnice “Gheorghe Asachi” Iași

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/aula-magna-a-carmen-sylvaa-a-universitatii-tehnice-a-gheorghe-asachia-din-iasi-piatra-de-temelie-a-palatului-universitar–195667.html
Aula Magna „Carmen Sylva” a Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, piatra de temelie a Palatului Universitar 26.07.2018.

https://www.youtube.com/watch?v=Gk4kU7bRRyU
Biblioteca Universităţii “Gheorghe Asachi” din Iaşi / Technical University “Gheorghe Asachi” Library

https://www.youtube.com/watch?v=u2lMi61NV3Y
Biblioteca Universităţii Tehnice „Gheorghe Asachi”, cea mai frumoasă din lume

http://www.nymagazin.com/en_US/1507-2-grigore-l-culian-nu-va-jucati-cu-libertatea/
Grigore L. Culian: Nu vă jucați cu libertatea! Mar 13, 2016

http://convorbiri-literare.ro/
Pagina revistei Convorbiri Literare

http://www.editurajunimea.ro/
Editura Junimea, Iași

http://ilazu.blogspot.com/2018/09/congresul-ara-42-iasi-26-29-aug.html
Publicul la concertul dinaintea recepţiei congresului ARA 42, Iași

http://ilazu.blogspot.com/2018/09/congresul-ara-42-iasi-26-29-august-2018.html
ARA partea II.

http://ilazu.blogspot.com/2018/09/congresul-ara-42-iasi-iii-scriitorul.html
ARA 42 partea III.

https://acum.tv/articol/79253/
Interviu luat de Ileana Costea Irinei Margareta Nistor în Acum.TV

https://acum.tv/articol/78879/
Sculptorul Ceramist Patriciu Mateescu, articol de Ileana Costea în Acum.TV

https://acum.tv/articol/75925/
Lucia Olaru Nenati: o scriitoare puternic implicată în prezent în Acum.TV

https://acum.tv/articol/69741/
Ion Lazu şi scriitorii români sub comunism în Acum.TV

https://acum.tv/articol/68039/
Designer Smaranda Schächtele şi „Sarea şi piperul” în modă în Acum.TV

http://www.gandaculdecolorado.com/un-californian-candva-dar-vesnic-roman-emanuel-tanjala/
Un californian, cândva, dar veşnic român – Emanuel Tânjală

http://bentodica.blogspot.com/2013/09/my-other-passion-is-art-by-ileana-costea.html
My other passion is Art

https://melidoniumm.wordpress.com/2012/11/17/ileana-costea-la-melbourne-am-intalnit-un-roman-special-ben-todica/
La Melbourne am întâlnit un român special, Ben Todică

Ileana Costea, 30 Octombrie 2018

©Autoarea reţine drepturile de copyright pentru acest material.

Iată un gest frumos din partea unui ne-vorbitor de română, pe care la scară și mai importantă l-au făcut și alți străini captând elemente românești. Mă refer la fotograful-etnolog japonez Miya Koisei, primul care, printr-o expoziție minunată de fotografii, “România celor Patru Anotimpuri”, la Musée de l’Homme, Paris (1997), a prezentat https://www.libhumanitas.ro/maramuresul-meu-my-maramures-miya-kosei-idea-design-2015.html nostru în Franța.

Coperta cartii de Miya Kosei, editura Humanitas.

Apoi, la compozitorul William Toutant (o piesă pentru bariton și pian inspirat de textul “http://luceafarul.com/Pages/sbsglossabantas.html” de Mihai Eminescu) și artistul Jerry W. McDaniel (picturi-ilustrații la poeme de Lucian Blaga, Ana Blandiana și acum, special pentru acest articol, la poezia lui Eminescu “Lacul”).

Detaliu din pictura-ilustrație pentru poezia lui Eminescu “Lacul” de pictorul american
Jerry W. McDaniel, © 2018. www.ic-art-gallery.com

Pictura-ilustrație pentru poezia lui Eminescu “Lacul” de pictorul american Jerry W. McDaniel, © 2018

Kosei s-a deplasat el spre România (de multe ori, încă din 1950), dar cei doi americani nu ar fi avut access la poeții români decât prin traducerile pe care, din fericire, le-au găsit pe Internet și în volume traduse în engleză.

Punctul spre care doresc să atrag atenția aici este importanța de a traduce din română în limbi de mare răspândire, cum ar fi engleza, spaniola, franceza, chineza. Multe din evenimentele din străinătate, organizate de Institutele Culturale, Ambasadele/Consulatele, de bisericile și societățile comunitare românești în diverse locuri de pe glob, sunt concepute doar pentru români. Iar noi ne cunoaștem cultura. [15, 16, 17, 18] Mulți știm pe dinafară poezia “Lacul” sau “Luceafărul”.

Am auzit de multe ori în emigrație spunându-se “Suntem români, să vorbim românește.” Da, este plăcut să ne întâlnim între noi spre a ne mai domoli dorul și nostalgia, și a ne păstra tradiția, dar important este și să ne facem cultura cunoscută și în afară țării. Și pentru aceasta trebuiesc evenimente care să invite și ne-vorbitori de română, să fie în limba țării unde au loc, sau bilingve. Ținând aceste evenimente doar în română îi izgonim pe nativi, și vom rămâne veșnic necunoscuți.

România are atât de multe lucruri frumoase “de arătat lumii”, sunt atâția români răspândiți pe tot globul, care s-au afirmat, în diverse domenii. Cu convingerea că trebuie să punem in lumină tot ce are valoros România, cultura românească, mi-am impus eu misiunea de a face descoperiri-surpriză românești în străînătate și din 1998 scriu articole pe această temă. (Vol I al articolelor mele, “Exerciții de Neuitare”, în română (2015), se poate răsfoi pe Amazon; în present lucrez la traducerea în engleză și franceză a Vol. I și la Vol II – bilingv).

Coperta Vol I. Editura Reflections, Inc., 2015.

Încercările mele au accentuat întotdeauna necesitatea de a face evenimente unde să poată participa/și înțelege ce se spune și nativii: expozițiile de la CSUN, Mateescu (1985) și Brâncuși-Mateescu (2005), Congresul ARA (1992), momentul literar cu ocazia vizitei pe Coasta de Vest a SUA (2015) a scriitorilor Ana Blandiana și Romulus Rusan, însoțiți de poeta Doina Uricariu, pe atunci directoare a ICR din New York.

Invitatia (creata de Prof. David Moon) la expozitia “Encounters” prezentand fotografii cu sculpture de Constantin Brancusi si Patriciu Mateescu de la CSUN, 2015.

Cazul meu reprezintă un efort de “o persoană” așa cum sunt și alte cazuri, ca să iau drept exemplu pe acela al lui Andrei George Săhlean, care l-a tradus minunat și l-a promovat în SUA pe Eminescu. Vizibilitatea culturii noastre nu se poate face sufficient prin aceste eforturi care sunt mari și cu sprijin financiar minim sau inexistent.

Ne confruntăm cu o realitate pe care o știm bine: România și cultura noastră sunt foarte puțin cunoscute în afara țării. Din lunga mea experiență de trai în SUA, aproape jumătate de secol, știu că americanul cunoaște despre România numai fenomenul Dracula și Ceaușescu, nume de sportivi ca Ilie Năstase, Nadia Comăneci și, mai nou, Simona Halep, sau, cântecul formației O-zone, “Dragoste din Tei” ajuns “viral” pe Internet. Despre cântărețele de operă celebre contemporane, Leonida Văduva și Angela Gheorghiu, sau clasicii Constantin Brâncuși, Eugen Ionesco, George Enescu puțini străini știu că sunt români. Câți ne-vorbitori de română știu că România a avut artiști impresioniști, câți știu despre talentații noștrii pictori și sculptori, Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonița, Milița Petrașcu, Ion Jalea, George Apostu (ca să numesc doar câțiva)? Câți ne-au citit literatura?

Dacă ar fi mai cunoscută, ar fi multe elemente din cultura noastră care ar fi în competiție cu elemente similare din alte culturi, sau chiar le-ar depăși. Iată un exemplu: Un student de la secția de muzică de la UCLA (University of California at Los Angeles) a făcut o prezentare, acum foarte mulți ani, în seminarul “Building Bridges” (“Să Construim Punți”) organizat de Georgiana Fârnoagă, care predă Româna la UCLA. Studentul acesta ne-român, a comparat, cu exemplificări audio, “Simfonia în Albastru” a lui George Gershwin și “Rapsodia Română” a lui George Enescu. Concluzia lui a fost că, între cele două, piesa muzicală a lui Enescu îi plăcea mai mult.

Sunt cam de numărat pe degete expozițiile și spectacolele inițiate în afara țării de instituții culturale “străine” importante (expoziția de la Paris, cu ani în urmă, a impresioniștilor români, expoziția Nicolae Grigorescu “Napoleon al III-lea și Principatele Române”, la Muzeul Chateau de Compiègne (2009); expoziția organizată la Institutul pentru Studiul Lumii Antice (Institute for the Study of the Ancient World – ISAW) la New York University (2010), “Lumea dispărută a vechii Europe, Valea Dunării, 5000-3500 înainte de era noastră” (prezentând Cultura Cucuteni).

Motivele pentru care cultura noastră nu este cunoscută sunt diverse. Suntem o țară mică ca geografie, cu o limbă nu de mare răspândire. Tot ce se scrie ca litertură română, dacă nu este tradus, nu este accesibil restului lumii. Dar nu numai literatura are nevoie de traduceri, toate domeniile au. Articole și cărți, despre pictori, sculptori, muzicieni, compozitori, arhitecți, actori, regizori, oameni de cultură și știință români, reălizri românești, trebuiesc traduse în limbi “internaționale”; și publicațiile trebuie să fie de înaltă calitate. Ziarele din diaspora ar fi bine să publice măcar câteva din articolele lor și în limbi raspândite; ziarele și revistele din România ar trebui și ele să publice articole în limbi mult vorbite pe glob, atât în ziarul/revista lor cât și să încerce plasarea acelor articole în ziare/reviste cunoscute (ca Le Figaro, Le Monde, The Guardian, New York Times, Los Angeles Times, etc.). Și nu este ușor. Publicațiile acestea au jurnaliștii lor și un sindicat care îi ține la distanță pe cei ce nu fac parte din el… Este nevoie deci de o acțiune puternică, bine coordonată, de reclamă și finanțare din partea guvernului României și a organizațiilor care consitutiv reprezintă țara peste hotare pentru a crea o “carte de vizită” a culturii românești.

Alt lucru care ar ajuta cu siguranță ar fi ca guvernul Românei să finanțeze muzee de cultură românească în diverse puncte cheie din lume (New York, Los Angeles, Tokyo, Bejing, Shangai, Paris, Londra, Istanbul, etc.). Un astfel de muzeu ar crea o platformă de vizibilitate constantă. Puținele muzee românești din SUA sunt și ele create prin efortul unei persoane și se află în afară potecii bătute (Regina Maria/Marie, Queen of România, la Muzeul de Artă Maryhill în statul Washington, creat de un bun prieten al reginei, sau Muzeul înființat de văduva pictorului newyorkez Dimitre Berea, în statul Kentuky).

În concluzie iată ce cred că este necesar: cât mai multe traduceri și publicare de articole și cărți în limbi de mare răspândire; un efort continuu de reclamă susținută în media din afara țării (presă, radio și televiziune) de către Consulate și ICR; evenimente bilingve, cu panouri cu texte în limba nativilor, cu traducători simultani (cum se obișnuiește la întâlniri de capete politice și congrese internaționale); și înființarea de muzee românești cu activități de înaltă calitate și foarte active. Deci trebuie lucrat sârguincios la o strategie de promovare și alocare de fonduri mai importante din partea guvernului pentru a crea efectul acesta de “carte de vizită” a culturii românești, atât de necesară.

Ileana Costea, 20 ianuari 2018, Los Angeles

Notă: Am scris mai în detaliu pe acaestă temă într-un articol publicat pe 15 ianuarie anul acesta de revista Melidonium.

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru acest material.

Dăm colțul pe rue Blomet. La No. 45 o placă anunță că pe locul acela, unde azi este un mic “square” – părculeț, s-a născut suprarealismul. O sculptură donată de artistul spaniol Juan Miró orașului Paris, “Pasărea Lunară” / “L’Oiseau Lunaire” este amplasată în acel spațiu verde. Pe vremuri acolo erau ateliere de artiști și scriitori, care au fost demolate.

Placă la No. 45 pe rue Blomet – locul unde, la sfârșitul secolului 19 erau ateliere de artiști, și unde s-a născut suprarealismul. Foto: Ileana Costea

Mai înaintăm câțiva pași și la No. 33 dau de o sală de spectacole, foarte cunoscută în perioada “Anilor Nebuni” / “Les Années Folles” dintre cele două războaie mondiale, numită “Le Bal Nègre”.

Le Bal Blomet, fostul “Le Bal Nègre”, redeschis în martie 2017, local cu un program
accesibil unei largi audiențe, oferind spectacole muzicale de revistă, de cabaret,
de jazz, şi de muzică clasică. Sursa: www.lebalblomet.fr

La “Le Bal Nègre”, se cânta muzică din Caraibe, jazz și se dansa biguine. Era pe vremea când celebra Josephine Baker performa la Paris în spectacolul de revistă “Le Bal Nègre”. La No. 33 rue Blomet își petreceau serile toți acești suprarealiști de la No. 45. Printre cei ce frecventau localul era și fondatorul dadaismului, românul Tristan Tzara. Prietenul sculptorului spaniol Juan Miró, pictorul Francis Picabia, l-a adus pe Dadaistul Tristan Tzara la atelierul lui Miró din 45 rue Blomet şi curând un întreg grup “Rue Blomet” s-a format incluzând pe Miró, Picabia, Masson, Tzara, Michel Leiris, Robert Dersnos, Jacques Prevert, şi Antonin Artaud. Unii dintre cei din “Grupul Străzii Blomet” au început să se identifice cu curentul suprarealist a lui André Breton.

Portretul lui Tristan Tzara de Robert Delaunay, 1923: Sursa; Wikipedia

“Le Bal Nègre” a inspirat pictori cunoscuți (Kees Van Dongen – portretul lui Joséphine Baker la Le Bal Nè`gre, Francis Picabia – tabloul Bal Nègre, cât și pe fotografi importanți din anii 1930 la Paris, printre care, Brassaï (care și-a luat numele de artist după sonoritatea orașului unde s-a născut, Brașov, Transilvania).

Foto-autoportret al lui Brassaï
Sursa: Wikipedia.

Iată deci încă două descoperiri-surpriză!

Am intrat în micul restaurant al lui Le Bal Blomet (numele fiind schimbat, sub presiunea celor “politically correct”/“corect politic”). Pe un perete se afla un panou mare compus din coperți de discuri de jazz. Localul prezintă două joi pe lună muzică de jazz. Jerry W. McDaniel descoperă mai multe coperți de discuri create de ilustratorul american, cunoscut pentru creațiile lui pe temă de jazz, David Stone Martin. Îl întâlnise cu mulți ani în urmă la Societatea Ilustratorilor din New York. Jerry e fascinat, căci este mare amator de jazz și la rândul lui a pictat mult pe acest subiect. Ne place atmosfera și toată istoria locului. Și pe 5 octombrie se dădea un spectacol dedicat lui Duke Ellington. Jerry împlinise 82 de ani pe 9 septembrie și nu își serbase ziua de naștere. Mie îmi vine idea să-l sărbătorim acolo… Nu se putea un loc mai potrivit pentru un pictor american: seară cu muzică americană într-un local cu istorie legată de artă… Îl găsim pe proprietar și Jerry îi propune să facă un afiș pentru Le Bal Blomet.

Pictorul american Jerry W. McDaniel, cu proprietarul localului Le Bal Blomet, Guillaume Cornu, pe fundal
de coperți de discuri de jazz; pe masă prima variantă a afișului cu muzicieni de jazz.
Paris, Montparnasse, Franța, Septembrie 2017. Foto: Ileana Costea

Rezultatul, o seară cu prieteni români și francezi la “Le Bal Blomet” și două afișe făcute de Jerry W. McDaniel: unul în stil pop-suprarealist cu trei tinere dansând, altul cu muzicienii care performau în seara când ne-am adunat noi acolo, și o carte poștală pentru măsuțele din local cu portretul lui “THE DUKE”.

Jerry W. McDaniel (dreapta) alături de cele două postere (create la Paris în octombrie şi expuse
la Le Bal Blomet) și de Ileana Costea, Director, I.C.ART Gallery (stânga) – galerie care
îl reprezintă pe artistul american. Foto: Bernard Bozec.

Carte poștală creată de Jerry W. McDaniel pentru spectacolul de jazz dat la Le Bal Blomet
în onoarea lui Duke Ellington pe 6 Octombrie, 2017;©2015 JWMcD și I.C. ART

Îmi imaginez că vă întrebați… care este descoperirea românească în toată această poveste. Ei bine, este: Jerry W. McDaniel a făcut două serii de picturi-ilustrații pentru versuri de Lucian Blaga (cu ocazia recitalurilor de poezie din California ale artistei bucureștene Lidia Lazu) și pentru poeme de Ana Blandiana din volumul tradus în engleză “Patria mea A4”/“My Native Land A4”. Și iată-l pe acest artist american, care tocmai se întorsese la Paris după o expoziție cu picturi-ilustrații de inspirație românească de la Congresul ARA 41 de la Sinaia (2-5 august) , creând afișe pentru Le Bal Blomet … A patra surpriză cu elemente românești.

©2008 JWMcD și I.C. ART

©2015 JWMcD și I.C. ART

Picturi-ilustrații de artistul american McDaniel: “Buze verzi” (sus), decor pentru spectacolul “Vreau să Joc”
la recitalurile de poezie Lucian Blaga din California ale artistei bucureștene, Lidia Lazu, la invitația
Ilenei Costea, în 2008, și “Timpanul” (jos) inspirată de poezia cu același nume de Ana Blandiana.

La Paris am văzut o comedie foarte reușită (“Silence, on tourne”/”Liniște, se filmează” de Patrick Hautdecœur şi Gerald Sibleyras), jucată bine cu actori profesioniști deosebit de talentați, punctată de muzică, cu acțiunea desfășurându-se în ritm rapid. Felul în care se ținea mereu legătura cu sala s-a adăugat la antren. Piesa este deșteaptă și plină de umor. Un comentator pe Internet spune “Aduceți-vă batistele, căci veți plânge de cât veți râde.” Echipa este formată din francezi: autorii, regizorul, actorii, scenograful, etc. Surpriza e că totuși una dintre actrițe este româncă. Este vorba de Adina Cartianu, stabilită la Paris, cu un palmares frumos de realizări în teatru și cinema. A apărut în mai filme în ultimii ani printre care și într-unul cu Gérard Depardieu “A Farewell to Fools (regizor Bogdan Dumitrescu, 2013) după un roman al lui Titus Popovici. În piesa “Silence, on tourne” Adina nu este într-unul din rolurile principale, însă are un rol cu vizibilitate, căci apare des pe scenă și se remarcă printr-o prezență foarte puternică, ceea ce o scoate în evidență. Rolul ei presupune a-și trăda faptul că nu este din Franța și deci nu știe foarte bine limba. Cu statura ei impozantă, cu figura ei expresivă și cu modul în care “o dă pe românește”, Adina Cartianu adaugă hazului și calității piesei. Iar piesa are mult succes. Se joacă de peste un an la Paris, și s-a jucat “ca piesă în rezidență” la Lyon. S-au dat în total 300 de reprezentații. A fost nominalizată la premiul Molière pentru cel mai bun spectacol comic.

Scenă din comedia “Silence on tourne”; în extrema stângă a pozei actrița româncă Adina Cartianu
în plin dinamism de acțiune. Foto: Ileana Costea

Adina Cartianu în piesa “Silence on tourne”

Mi-a fost dat să o întâlnesc personal pe Adina și să-i cunosc soțul (francez, scriitor de piese de teatru și regizor) și cele două fete adolescente, frumoase și deștepte. O plăcere să stai de vorbă cu două româncuțe bune eleve, dornice să se educe și curioase să cunoască lumea. Adina scrie în prezent un roman al cărui subiect nu mi l-a dezvăluit și al cărui titlu îl va decide curând, când își va prezenta cartea spre publicare, probabil în decembrie anul acesta.

Sara și Ema – fetele actriței Adinei Cartianu și a soțului ei Jean-Marc, la o cafenea în piața primăriei sectorului/”arondissment”-ului 15, Paris, Franța, Septembrie 2017. Foto: Ileana Costea

Și lucrurile nu se opresc aici. Fac o scurtă excursie în Spania, cu oprire de câteva zile la o stațiune pe coasta Atlanticului, în Tenerife. Într-o zi pornesc spre Santa Cruz, capitala insulei, în căutare de arhitectură modernă. Cu pasiunea mea pentru arhitectură (ca absolventă a Institutului “Ion Mincu” din București), îmi doresc să văd clădirea făcută de arhitectul spaniol Calatrava, cel care a construit recent impresionanta clădire Oculus din New York, un mic amfiteatru în același stil “cu aripi mari albe îndreptate spre cer”. Și cu această ocazie mă duc și la “Spațiul Artelor – Tenerife”/ “El Tenerife Espacio de Las Artes” (TEA), să văd muzeul de artă al orașului așezat într-o altă clădire modernă, creată de cunoscuta firmă elvețiană a arhitecților Herzog & de Meuron sub supravegherea arhitectului din Canare Virgilio Gutierrez Herreros. Scopul acestui spațiu cultural este să contribuie la înflorirea culturii, să creeze punți culturale între diverse țări și să promoveze tinerele talente ale insulei. O clădire mare, care acoperă 67 000 metri pătrați, și care conține trei instituții culturale: un muzeu de artă modernă, biblioteca cea mai importantă de pe insulă, și un centru de fotografie.

Biblioteca Alejandro Ciorănescu la Santa Cruz, capitala insulei Tenerife, din arhipelagul Canare

Luminoasa clădire TEA, Santa Cruz, Tenerife, Insulele Canare, Spania, august 2017

Acolo altă surpriză: “Biblioteca Insular” din cadrul centrului TEA poartă un nume românesc: Alejandro Ciorănescu. Și ce bibliotecă mare și frumoasă! Un complex pe două etaje, cu o secție pentru copii, o bibliotecă de muzică și una de video. Secția sălii de lectură este uriașă cu 1000 de spații pentru studiu, cu pereți înalți de sticlă care deschid îmbietor interiorul spre exterior. Și să vezi numărul mare de tineri la mesele de lucru, aprofundați în studiu, în spațiul acesta modern, luminos, al unei biblioteci ce poartă un nume românesc îți dă un sentiment de profundă bucurie.

Așa am aflat eu despre acest specialist în literatură comparată, filolog, dar și istoric, Alexandru Ciorănescu care a predat, din decembrie 1948 până în 1979, la Universitatea La Laguna din Tenerife, limbă și literatură franceză, ținând și unele cursuri de literatură italiană și portugheză, de limba română sau de literatură comparată. Este considerat unul din pionierii literaturii comparate în Spania. A scris și o carte mult apreciată despre istoria orașului Santa Cruz. O stradă din capitala insulei îi poartă numele, în semn de omagiu și recunoștință față de unul dintre cei mai importanți istorici și geografi ai Insulelor Canare. Viața exilatului Ciorănescu nu a fost ușoară. Cei doi copii i-au rămas în țară și au putut ieși numai mulți ani mai târziu. Situație financiară multă vreme precară. Dar pe “neliniștitul” cercetător Ciorănescu nu l-a oprit nimic să se afirme în locul în care s-a stabilit, făcându-ne cinste.

Deci o vară europeană bogată în prezențe românești-surpriză.

Referințe:

Le Bal Blomet/Tristan Tzara/Brassaï/Jerry W. McDaniel

    Bal Negre – Morceaux d’histoire negre Tzara este menționat (fr.) — http://www.balblomet.fr/histoire-bal-blomet/

    Le Bal Blomet (ex-Bal Nègre) — https://fr.wikipedia.org/wiki/Bal_N%C3%A8gre

    Morceaux d’histoire nègre – îl menționeaza pe Tzara — http://ouestorch.alouest.net/morceaux-dhistoire-negre/

    Tzara, Wikipedia (en.) — https://en.wikipedia.org/wiki/Tristan_Tzara

    Brasaï – many photographs — http://www.atgetphotography.com/The-Photographers/BRASSAI.html

    Brassaï: Images of Culture and the Surrealist Observer.M. Warehime. 1996. #24. Book

    Situl official al artistului American Jerry W. McDaniel — www.jerrywmcdanielstudios.com

    Art and Book Exhibits at ARA 41 Sinaia – Jerry W. McDaniel presents Blaga and Blandiana
https://ileanacostea.wixsite.com/mymainsite/ara-41-exhibitions

Adina Cartianu

    http://www.artmedia.fr/fiche.cfm/14799-adina-cartianu.html

    Silence on tourne — https://www.facebook.com/SilenceOnTourneTheatre/

    Silence on tourne — http://www.theatrefontaine.com/silence-tourne

    Filmul cu Depardieu în care apare Adina Cartianu: Fairwell to Fools (2013)
http://www.imdb.com/title/tt1634055/?ref_=ttfc_fc_tt

Alexandru Ciorănescu

    Alexandru Ciorănescu pe Wikipedia.ro — https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Cior%C4%83nescu

    Scriitorul Zilei: Alexandru Ciorănescu pe blogul lui Ion Lazu
http://ilazu.blogspot.com/2012/11/scriitorul-zilei-al-cioranescu-poezia.html

    Literatură: Memorialişti români – Alexandru Ciorănescu de Al. Săndulescu
http://www.romlit.ro/memorialiti_romni_-_alexandru_ciornescu

    Biblioteca Cioranescu – TEA — http://www.tenerife-information-centre.com/tenerife-espacio-de-las-artes.html

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru acest material.

Ileana Costea, 14 noiembrie 2017, Los Angeles

Irina Margareta Nistor, critic şi istoric de film, 3 August, 2017
Foto din colecţia IMN

Introducere

Trăind în SUA din 1973, am aflat despre fenomenul de distribuire de casete piratate cu filme din lumea de vest în anii ’80 în România abia în 2016 când la Los Angeles s-a dat pe canalul de televiziune public PBS documentarul de lung metraj “Chuck Norris vs. Communism”. Am scris cu această ocazie articole despre documentar. Eroina principală era traducătoarea simultană a videourilor, Irina Margareta Nistor. Mi-am dat seama însă cât de legendară este IMN şi vocea ei pentru românii care au trăit în ţară în cumpliţii ani ‘80 abia când a venit în California în primăvara lui 2017 la prezentarea documentarului cu ocazia festivalului anual de filme din Europa de Sud Est, SEEfest. Sala a trebuit schimbată cu una mai mare, cererea de participare depăşind cu mult capacitatea celei iniţial alese de Viitorul Român Society (VRS). Iar discuţiile cu IMN ce au urmat vizionării au fost emoţionante, impresionante. “Irina, pentru noi sunteţi o legendă.” “Irina, va mulţumim, ne-aţi făcut viaţa mai uşor de suportat.”

Am invitat-o pe IMN la casa-galerie I.C.ART să îi iau un interviu. Artistul american Jerry W. McDaniel, autor al mai multor afişe de filme (cu Rex Harrison, Maggie Smith, Catherine Deneuve, etc.) a aşteptat-o cu o surpriză: un afiş pe care îl făcuse special pentru ea. Irina mi s-a dezvăluit în toată complexitatea ei: traducător de filme înainte de ‘89 şi cunoscut critic şi comentator radio – TV de filme după acea dată, o adevărată enciclopedie a cinematografului, dar o enciclopedie foarte deşteaptă, cu mult haz, antren şi charismă.

IMN alături de afişul creat pentru dânsa de artistul American
Jerry W. McDaniel. Foto: Ileana Costea

Interviul

Ileana Costea (dreapta) intervievând-o pe Irina Margareta Nistor (stânga)
pe terasa Galeriei I.C. ART, Encino, California, 2 Mai 2017.
Foto Jerry W. McDaniel.

Ileana Costea (IC): Documentarul de lung metraj “Chuck Norris vs. Communism” este povestea filmelor traduse de tine pe video casete piratate de Zamfir. Ce simţi despre filmul acesta?

Afişul documentarului “Chuck Norris Vs Communism” la festivalul
SEEfest, Beverly Hills, California, Colecţia VRS.

Sala plină la vizionarea documentarului “Chuck Norris vs. Communism” cu ocazia
festivalului SEEfest, Beverly Hills, California, 26 aprilie 2017.

Irina Margareta Nistor (IMN): Cred că filmul este bine venit căci oferă ocazi ca oamenii să înţeleagă mai bine lucruile care s-au întâmplat în România în anii ‘80. Mă bucur foarte tare că regizoarea, Ilinca Călugăreanu a mers pe linia umorului, în loc să facă filmul cu încrâncenare, ceea ce ar fi fost în contra firii mele. Consider că pe alocuri filmul e exagerat şi stânjenitor în complimente. De exemplu când spune cineva că am o „voce de înger”. E de fapt răguşită, dar pasionată şi pasională. Mă duc cât pot de des la cât mai multe dintre proiecţiile filmului căci vreau să văd în ce ţară, în ce oraş se rade şi când, în general să văd reacţiile publicului. În România de exemplu am constatat că la Timişoara publicul a fost mai entuziasmat, a venit cu flori, a plâns, au urmat lungi discuţii în parc, după vizionare. La Râmnicu Vâlcea reacţia a fost mult mai neutră. Se putea clar vedea că la Timişoara fusese o sămânţă de revoltă. E un oraş aşezat mai aproate de lumea de vest. Râmnicu Vâlcea e mai la est. Pe cei de la Timişoara i-am întrebat cine se ocupa acolo de răspândirea casetelor video. Şi am rămas „bouche-bée” când mi-au spus ‘în cor’ că era Şeful Miliţiei. Şi la Râmnicu Vâlcea a fost o scenă interesantă. O doamnă a venit cu copiii ei. Şi unul, după ce a văzut filmul, a întrebat-o: Cum pe vremuri televiziunea era alb-negru? Pentru generaţia de azi televiziunea e color, dar pe vremea noastră nu era. Îmi amintesc că mică fiind, când mama m-a dus prima dată la o piesă de teatru, am strigat tare: E în culori!…

IC: Da, ştiu, căci şi pe mine m-a impresionat când am văzut prima dată televiziune în culori. Eram într-o excursie cu colegii mei de la arhitectură, în 1971, şi am rămas tot grupul cu gura căscată vreo ½ de ora să vedem programul color de pe un aparat în faţa unei vitrine din magazinul GUM la Moscova.

IC: Cum ai început să lucrezi la televiziunea română?
IMN: Am intrat la facultatea de litere în anul 1976. În vacanţă, imediat după, m-am dus cu mama la Mamaia Sat, la mare. În ziua aceea era frig şi nimeni nu intra în apă. Acolo o prietenă de-a mamei, ştiind că sunt pasionată de film mi-a făcut cunoştiinţă cu cunoscutul critic de film D. I. Suchianu. Eu aveam 18 ani şi el 81. Întoarsă la Bucureşti, unde locuiam, am început să merg cu el la Cinematecă, mi-a facut rost de un abonament, ceea ce era un mare privilegiu atunci. Tot el m-a luat şi la Cinema Studio unde lunea se ţinea Clubul Criticii, doar pentru membrii Uninunii Cineaştilor.

Într-o iarnă fiind fără D. I. Suchianu, administratorul cinematografului n-a vrut să mă primească la vizionari. M-a găsit în faţă uşii Ion Popescu Gopo, preşedintele Uniunii Cineaştilor, şi a fost impresionat că aşteptasem în zăpadă, poate, poate îmi dă şi mie drumul să văd filmele. Gopo a dat pricaz sa fiu primită de atunci inainte, chiar dacă sunt singură. I-am ramas profund recunoscatoare, pentru că am văzut pelicule rare de la Woody Allen la Roman Polanski sau Andrzej Wajda.
În vara lui 1980, Tudor Caranfil, tatăl lui Nae Caranfil, care ştia despre mine tot de la Suchianu că aş putea traduce filme la prima vedere, m-a solicitat pentru că fiind vacanţă n-a găsit pe altcineva pentru comisia de cenzură. Şi aşa, ca în cazul cântăreţelor de operă, când diva se îmbolnăveşte este aleasă repede alta, hazardul a făcut să fiu eu acolo. Caranfil m-a sunat şi m-a întrebat dacă pot să merg la TV într-un sfert de oră că are nevoie urgent de o traducere simultană. Aşa am început să traduc pentru Televiziune, cu 5 ani înainte de a ajunge la Zamfir. Primul film în TV a fost unul complicat, al fraţilor Ritz, din anii ’30. În film erau mulţi comici care vorbeau repede şi oarecum stâlcit în engleză. Un tur de forţă pentru a fi tradus simulatan mai ales de cineva fără multă experienţă, ca mine. Doar că mergând des la Cinematecă ştiam, văzusem, auzisem cum fac alţii traduceri simultane, şi m-am descurcat onorabil. Aşa mi-am început eu cariera de traducător simultan.

Din 1981, am început şi să subtitrez, primul fiind un episod din Dallas la 26 martie 1981, de ziua mea. (Eu cred în legea sincronicităţii a lui Jung!)

IC: Citisem undeva că pe motanul tău îl cheamă Ritz şi mă gândeam că numele îi vine de la elegantul hotel Ritz.
IMN: Nu, vine de la primul film pe care l-am tradus simultan la televiziunea română. O prietenă de-a mamei, chiar a glumit odată. A spus: “Irinel, dacă tot nu poţi sta la Ritz, stă Ritz-ul la tine în casă.”

IC: Ai lucrat la secţia de cenzură a Televiziunii Naţionale Române.
IMN: Secţia se chema De Programare Filme şi exista o comisie de cenzură căreia nu i se spunea aşa, pe şleau. Oricum totul era … vizionat si cenzurat, de la ştiri, la reportaje şi emisiuni de umor.

IC: Descrie-mi puţin cum era lucrul la televiziune.
IMN: Traduceam multe ore stând nemişcată în faţa ecranului. Şefii, şi erau mai mulţi, mai ieşeau, ba să vadă un jurnal, ba o emisiune economică. În general lumea nu are răbdare, dar tu, ca traducător, trebuie să stai pe loc. Si mie imi şi place. Sunt sedentară. :))

IC: Cum se face că ai rămas să lucrezi la televiziune după terminarea facultăţii? Ştiu din proprie experienţă (am terminat facultatea în România la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” în 1972) că fiecare absolvent era repartizat undeva. Unde ai fost repartizată?
IMN: Am fost repartizată într-un sat în judeţul Neamţ, la Piatra Şoimului – Poeni. E un sat cu o poveste. Pe vremea lui Ştefan cel Mare se numea Calul – Iapa pentru că Domnitorul îşi ţinea caii şi iepele pe două maluri ale unei ape, ca să nu se înmulţească mereu, ci programat!. Doar că în continuare, şi în zilele noastre, nu se putea ajunge nici măcar cu vreo maşină de teren, vreun Gaz sau ARO de atunci ci doar călare! Eu n-am ajuns niciodată acolo.

IC: Mi se pare frumos că şi când spui despre lucruri obişnuite vorbeşti “cinematografic”, inserând elemente vizuale… Şi cum de ai putut rămâne la televiziune?
IMN: Cei de la televiziune aveau nevoie de mine şi vroiau să mă ţină. După repartizare ar fi trebuit obligatoriu să mă prezint la locul de muncă şi să stau acolo trei ani. Director de program la televiziune era atunci extraordinarul teleast Tudor Vornicu. Şi el le tot telefona celor cu repartiţia spunându-le „Lăsaţi-mi-o pe Irina. Că dacă nu mă arunc pe geam.” Vornicu era foarte dramatic si extrem de popular! Cu ajutorul insistenţelor lui am rămas la Bucureşti şi după 3 ani am reuşit să îmi iau negaţia şi m-au putut angaja oficial la televiziune. Şi a fost o mare minune că m-au angajat şi ţinut, căci nu eram nici membră de partid şi nici origine sănătoasă nu aveam; veneam dintr-o familie de intelectuali… La televiziune am subtitrat peste 500 de pelicule. Apoi am devenit redactor şi realizator al emisiunilor ”Video-Ghid”, “Serialul Serialelor” şi “Ecranul”, ”Perpetuum Mobile”, ”Lexicon cinematografic”, ”Universul desenului animat” şi ”De la benzi desenate la fotograme animate” şi Film Puzzle.

IC: Deci când ai început să lucrezi la Zamfir aveai deja multă experienţă de traducător simultan.
IMN: Da şi nu numai de la televiziune. Cum acolo nu eram angajată cu normă întreagă iniţial, am mai lucrat şi în alte părţi. Am tradus la Cinematecă o vreme. Apoi la Casa Scânteii unde se vizionau filme de 35mm pe sub mână pentru şefi. Nu erau ei şefi mari, erau şefi intermediari, dar tot şefi erau. Am mai tradus şi pentru sindicat, la Casa Studenţilor, la Arhiva Natională de Filme… Primeam bani de la televiziune şi de la celelalte colaborări de traduceri ale mele. La Arhivă, la Jilava, nu-mi dădeau nici un ban, dar mă duceam că asta era încă o ocazie pentru mine să văd filme. De exemplu: Naşul lui Coppola (pe care in 2006 aveam sa-l cunosc la Bucureşti!). Şi filmele mă purtau în largul lumii unde aş fi dorit enrom să călătoresc şi nu era nici o speranţă. Eram sigură că va dura cât Evul Mediu comunismul, deci câteva sute de ani. Aşa zicea bunicul. Şi deci cât voi trăi voi fi blocată în România. Simţeam că trebuie să îmi folosesc timpul într-un fel pe placul meu convinsă că altă scăpare nu am.

IC: Cu traducerea filmelor ilegale pe casete video pe care ai făcut-o ani de zile pentru Zamfir te consideri disidentă?
IMN: Nu, eu nu am fost şi nu mă consider disidentă. Pentru mine filmele erau raţiunea mea de a trăi.

IC: Dar nu îţi era frică să nu te ia Securitatea, să te aresteze?
IMN: Ba da, exista o teamă, nu chiar o frică pentru că nu cunosc sentimentul, dar dorinţa de a vedea filme depăşea orice logică. Şi era un securist oficial la TV. Îl chema Orzan. Mă tot gândeam că într-o zi o să mă oprească şi mă îngrozea idea că nu voi mai putea vedea filme. Nu se punea problema să mă toarne, ci doar să mă oprească. El ştia deja. Toţi ştiau. Optimismul pe care îl am în sânge (mama spunea că o sa mor într-o criză de optimism) şi l-am avut întotdeauna, m-a făcut sa cred ca n-o să mă opreasca Securitatea, că şi ei vor să vadă filme traduse şi o să pot continua să văd la rândul meu. Dar sigur mă gândeam mereu ce mă voi face dacă taie lumina şi n-o să mai pot vedea filme.

IC: Din câte ştiu ai absolvit facultatea de litere. Aveai de pe atunci pasiunea filmului?
IMN: Da am absolvit secţia franceză – engleză la Universitatea din capitală în 1980. Cum încă de mică mă pasiona filmul, am ales ca subiect la lucrarea de diplomă ”Cocteau şi Poezia cinematografică”. Mult mai târziu, după ‘89, când am fost la o expoziţie Cocteau la Paris, am reuşit să cumpăr toate filmele lui pe DVD. Mi le doream. Pe când lucram pentru diplomă mă duceam cu tata la Jilava, unde se afla Arhiva Naţională de Filme şi unde se puteau vedea şi filme interzise. Sunt bucuroasă că lucrarea mea de diplomă, care e scrisă în franceză, se pare ca va fi publicată de Institutul Francez din Iaşi. (Iar sunt optimistă incurabilă!)

IC: Dar cum de a reuşit tatăl tău să te ducă acolo? Se plătea? Trebuia să ai o pilă? Sau pur şi simplu pentru că lucrai la diplomă pe subiectul acela te-au lăsat?
IMN: Jilava era Arhiva Naţională de Filme şi este în continuare şi am obţinut o proiecţie privată cu filmele lui Jean Cocteau, prin intermediul profesorului D. I. Suchianu. Oficial nu se platea, decât cu vreo votculiţă pentru operatori.

IC: Spune-mi din lucrurile pe care le-ai făcut în domeniul filmului?
IMN: Între 1985 – 1996 am dublat, pe casete video, pentru Zamfir peste 3.000 de filme din engleză, franceză, italiană şi spaniolă. Cred că am văzut în viaţă mea peste 18.000 de filme, deşi e greu de numărat. Am dublat filme pe o gamă foarte largă, de la filme de acţiune cu bătăi, din anii ‘80 (Bloodsport, Rambo), drame erotice (Last Tango in Paris, 9½ Weeks), filme de groază (Alien, The Shining). Sau interzise absolut ca Mephisto, Doctor Jivago…

Sigur că erau şi multe pelicule de duzină, dar românii erau atât de dornici să vadă şi altceva decât cele acceptate de ideologia comunistă, că se refugiau printre super-eroi, în speranţa să-i descătuşeze de Ceauşescu şi ai lui. Filmele de pe video-urile lui Zamfir ofereau oamenilor o deschidere către lumea din afara României. Către mult visatul şi interzisul occident.
Printre filmele importante pe care le-am tradus pe video se numără şi Vânătorul de cerbi, Cabaret, Cotton Club, Indochina… (deci nu doar cu bătăi).

Am conceput o serie de cine-documente “Istoria se repetă”, despre anii 1957, 1958, 1959; am realizat un portret Toma Caragiu şi un film-studiu despre “Impactul serialului ‘Dallas’ asupra românilor”. Am urmat cursurile Seminarului de la Salzburg în 1991, şi am participat la opt ediţii ale Forumului European de Cinema şi Televiziune.

În 1993 am realizat, în limba franceză, pentru canalul internaţional TV5, programul “Cinematografia românească după 1989”. Am fost redactor-şef al revistelor Cinema Paradis şi Avanpremieră. Am colaborat la diverse ziare şi reviste. Am avut o rubrică de cinema la România Liberă, Cotidianul şi în prezent transmit cronici de la Festivalurile celebre: Cannes si Berlinala la adevărul.ro.

Am tradus peste 90 de cărţi, inclusiv dicţionare, piese de teatru şi romane. În 1995 am participat ca expert, cu o comunicare, la Congresul Traducătorilor din audio-vizual organizat de UNESCO, la Strasbourg.
Am pregătit un lexicon al cineaştilor români născuţi în afara graniţelor ţării, introducerea la albumul despre Afişul filmelor româneşti, pe care l-am tradus integral în franceză. Am fost consilier HBO şi membră în mai multe comisii CNC pentru scenarii de film. Sunt membră UCIN şi m-am ocupat de selecţionarea filmelor proiectate la Cinema Studio, participând, anual, la întâlnirile Europe Cinémas, de la Cannes. De asemenea, am fost invitată de UniFrance la Paris, pentru a realiza interviuri cu cineaştii din peliculele ce urmează să fie distribuite în România. Si acum sunt expert la Bruxelles pentru întocmirea unui manual de bune practici pentru o mai bună expunere a filmelor europene.
Am predat limba engleză la Conservatorul din Bucureşti, între anii 1991 şi 1996.

IC: Da ştiam că ai predat la Conservator, căci un bun prieten de al meu, compozitor de muzică modernă şi profesor de compoziţie la aceeaşi unversitate la care predau eu de 35 ani California State University, Northridge (CSUN), Liviu Marinescu, mi-a spus că te-a avut ca profesoară de engleză. Şi a adaugat: Irina Nistor e un om de omenie. A rămas cu o impresie excelentă despre tine ca profesor.

IC: Ştiu că ai fost de câteva ori în Statele Unite. Când ai venit prima oară?
IMN: Am venit abia în 2010 pentru o întâlnire Soroş. Timp de 4 ani (2008 – 2012) am fost membră a Bordului de Directori ai Fundaţiei Soroş, ca expert pe cinema, alături de Marian Popescu, cronicar de teatru, Dan C. Mihăilescu, cronicar literar. Începând din 1990 Soroş a oferit burse studenţilor români. El nu a influenţat însă în nici un fel revoltele tinerilor, aşa cum spun unii. Soroş nu mai are fundaţii în România. Am fost bucuroasă să fac parte din Bordul Soroş, căci era un obiectiv greu de atins, selecţionarea fiind be baza unui interviu cu reprezentanţi ai bordului şi pentru a fi acceptat trebuia ca întreg bordul să fie de acord. Pe atunci eram activă în selecţionarea filmelor pentru Festivalul Anonimul. Am făcut asta timp de 10 ani. Festivaslul se ţinea anual în Delta Dunării, la Sfântul Gheorge. Era o locaţie de vis, în aer liber, într-un camping mare sub bolta cerului. La unul dintre festivale mi s-a dat o misiune dificilă, să moderez sesiunea cu invitatul special, regizorul Ken Loach. El este profund de stânga, iar eu sunt de dreapta. Bunicii multora din public, acolo în Deltă, în seara cu proiecţia filmului lui Loach, făcuseră puşcărie la cumplitul Canal, o închisoare comunistă în care mulţi deţinuţi au murit. M-am străduit să ţin o sesiune echilibrată şi am reuşit. În audienţă se afla şi cineva din partea Fundaţiei Soroş căruia i-a plăcut cum am moderat sesiunea şi m-a recomandat colegilor din Bordul Fundaţiei. Într-o zi m-am pomenit invitată la restaurant pentru un interviu cu un mic grup, în care se afla şi Annette Laborey, omul de încredere al lui Soroş şi Preşedinta Fundaţiei Soroş din România, Ilona Mihăieş. Mi-au pus întrebări din domeniul meu de expertiză, m-au propus bordului care m-a aprobat în unanimitate. Eu am acceptat ca să pot ajuta diverse proiecte importante pentru România. De exemplu un film la care am ţinut mult: Crulic, al Ancăi Damian. Şi printr-o coincidenţă fericită am venit în SUA, la New York, pentru prima data ca membru al Fundaţiei Soroş.

Odată ajunsă în SUA sincronicitatea s-a pus în mişcare şi lucrurile au început să se întâmple pentru mine în legea seriilor. Am fost invitată de Universitatea Madison Wisconsin, să prezint filmele româneşti, prin intermediul ICR NY (Institutul Cultural Român din New York). Am luat cu mine filmul “Nuntă în Basarabia” (“Wedding in Bassarabia”). Din nou legea seriilor. În sală la vizionarea filmului erau 101 spectatori, exact la fel de mulţi câţi nuntaşi erau la nunta din film. Ceva mai înainte a început colaborarea cu Rocade, pentru care selecţionez de 10 ani, cu sprijin CNC (Centrul Național al Cinematografiei) şi ICR pelicule pentru festivalul de film românesc din Canada, care se ţine în fiecare an, în mai multe orase, la Montreal, la Toronto, la Ottawa, uneori numai la Quebec, ca acum, in 2017. În afară de selceţia de filme şi organizez şi conduc sesiunile de întrebări şi răspunsuri. Duc cu mine filmele şi un actor sau o actriţă din România. De obicei este şi un spectacol de teatru, deci vin şi artişti cum ar fi Horaţiu Mălăele, Maia Morgerstern, Medeea Marinescu, Tudor Istodor, Răzvan Vasilescu sau Victoria Cociaş, etc. Într-unul dintre ani am fost invitată la Universitatea din Ottawa ca să prezint filmul „Chuck Norris vs. Communism”.

IC: Bun, deci prima dată ai venit în State la o întâlnire Soroş. Dar ai mai venit şi după aceea. Care a fost celălat eveniment important care te-a adus în SUA?
IMN: În 2015 am venit la festivalul de film Sundance cu documentarul „Chuck Norris vs. Communism”. Sesiunea de Q & A (Questions and Answers – Întrebări şi Răspunsuri) care a urmat vizionării, însuşi producătorul american al documentarului, Brett Ratner, a moderat-o! M-a impresionat foarte plăcut că acesta şi-a adus cu el fetiţa de 9 ani, să vadă şi ea filmul ca „să-i deschidă ochii” să înţeleagă forţa filmelor într-o ţară sub dictatură!

IC: Şi care au fost celelate dăţi când ai revenit în SUA?
IMN: În Aprilie 2016 am venit din nou la New York invitată de Institutul Cultural Român de acolo. Atunci am prezentat filmul “Chuck Norris vs. Communism”. Am fost invitată la Columbia University şi la Kingsborough Community College din New York, CUNY (City University of New York), unde am susţinut sesiuni de Q&A (Questions and Answers” – Întrebări şi Răspunsuri) şi conferinţe în care am vorbit despre filmele din perioada comunistă, despre cenzură, dar şi despre filmele din “noul val” al cinematografiei româneşti. Proiecţia filmului şi sesiunea de Q&A de la Columbia University au fost realizate în parteneriat cu: The Harriman Institute, The East Central European Center, The Columbia University Central & Eastern European Club (CUCEE), The Nicolae Iorga Chair of Romanian Language and Culture şi Liga Studenţilor Români din Străinătate (LSRL). La CUNY proiecţia şi sesiunea de Q&A au fost realizate în colaborare cu Departamentul de Engleză şi Departamentul de Film.

IC: Ce ai vizitat în Los Angeles primăvara asta? Şi ce ţi-a plăcut cel mai mult?
IMN: Anul trecut vizitasem studiourile Warner Brothers. Acolo m-a fascinat un decor din scena de la Paris, din Casablanca, filmul meu preferat! E impresionant că nu se renunţă la decorurile de cinema în SUA.

Gazdele mele de anul acesta, români activi în Societatea Viitorul Român (VRS), m-au răsfăţat. Au încercat să-mi facă toate poftele. M-au dus la Universal Studios pe care nu-l văzusem. Acolo m-am simţit ca Harry Potter.

Am înţeles şi mai bine că noi, România, şi voi aici, suntem pe planete diferite. Complexitatea unui parc de distracţie de genul ăsta, de anvergura asta, nu cred că vom avea curând în ţară. Parcul demonstrează cât de bine funcţionează legătura dintre filme şi publicul pe care îl câştigi când îl plimbi prin interiorul spectacolului. La Universal Studio este acum o atracţie nouă despre filmul “Fate of the Furious”. E un film foarte recent. Dacă l-ai văzut ai o senzaţie extraordinară să retrăieşti personal scenele, dacă nu te face să îţi doreşti să-l vezi neapărat. Când am văzut că ne arată Harry Potter, mi-a fost puţin frică că voi fi dezamăgită. Dar nu. Când faci turul studioulrilor te simţi ca Harry Potter. Şi apoi, la petrecerea dată în onoarea mea de VRS la reşedinţa Dnei. Mara Chindrish în Pasadena, pe 29 aprilie, casa aceea chiar că m-a făcut să mă simt Harry Potter.

Seară dată in onoarea dânsei de VRS la reşedinţa Marei Chindrish,
Pasadena, California, 29 aprilie, 2017.

Maria Bleyberg Zamfir (sora antreprenorului Zamfir), Irina Margareta Nistor, şi Răzvan Dinu,
Institutul Cultural Român, New York, la Mara Chindish, 29 Aprilie 2017. Foto: Ileana Costea

În România există un muzeul al costumelor şi decorurilor, dar nu s-a făcut un muzeu al studiourilor de cinema. Singurul tur ghidat există la Castel Film, care defapt este Universal Studio-ul nostru. Acolo s-a filmat “Cold Mountain”. Tot acolo s-a filmat şi “Concertul”, un film remarcabil al lui Radu Mihăileanu, si recent Comrade Detective. (Castel film, Studioul, împlineşte un sfert de veac deja!)

IC: La serata organizată de VRS ai spus că ai fost şi la Muzeul Morţii.
IMN: Cred chiar că l-am “întors pe dos” cu idea mea pe cel care m-a condus cu maşina prin Los Angeles în ziua aceea exprimându-mi dorinţa să văd acest muzeu. S-o fi gândit “Ce a apucat-o să vrea să meargă acolo?” Mă interesau cazurile pe care le văzusem prin filme. Şi pentru că n-aveam voie să fac fotografii mi-am luat multe notiţe. Cum am văzut enorm de multe filme cu scene groaznice în viaţa mea şi ştiu că în film nu se moare, pe mine nu m-a speriat muzeul ăsta, ba chiar m-a fascinat. Şi apoi eu nu văd graniţa dintre cele 2 lumi! Chiar zic ca e una singura!

IC: Totdeauna m-am întrebat dacă Francis Ford Coppola are vreo conecţie afectivă cu România, căci a regizat două filme pe teme româneşti, “Bram Stoker’s Dracula” şi “Youth without Youth”- “Tinereţe fără Tinereţe” după Mircea Eliade.
IMN: Nu ştiu să fi avut Coppola vreo iubită româncă, dar ştiu că avea o afinitate pentru România. Poate pentru că acum este în business de vinuri, şi ştia că în România se fac vinuri bune. Sunt multe locuri în România unde se pretinde că a trecut pe acolo Coppola. Odată a venit în ţară prin Piatra Neamţ. Şi există un chioşc de covrigi al cărei faimă este că regizorul Coppola ar fi mâncat un covrig acolo. Sau restaurantul indian Taj, din Bucuresti, preferatul lui. Coppola a filmat în Studiourile de la Buftea de lângă Bucureşti. Îi plăcea să filmeze acolo. Şi altor străini le-a plăcut să filmeze la noi, ca de exemplu regizorului italian Franco Zeffirelli,” Callas forever” şi recent “Audiard” cu Joaquim Phoenix, coprodus de Cristian Mungiu.

O dovadă că lui Coppola i-a plăcut mult să lucreze cu români este faptul că a angajat un „Director de Imagine” („Director of Photography” – D.O.P.) de la Buftea, pe Mihai Mălaimare, Jr., fiul cunoscutului actor român Mihai Mălaimare. Şi l-a luat cu el în America de Sud să filmeze excelentul film „Tetro” (2009, filmat în alb-negru, şi care a fost prezentat la Cannes). Coppola filmase cu Mihai Mălaimare Jr. filmul “Youth Without Youth” (2007) şi a mai lucrat cu Mihai şi la filmul Twixt (2012). Asta l-a lansat pe Mihai Jr. şi după aceea a lucrat la numeroase alte filme cu diverşi regizori, de ex. la filmele „The Master” (2012) şi “A Walk Among the Tombstones” (2014).

IC: Ce crezi despre filmul “Youth without Youth”?
IMN: Filmul „Youth without Youth” făcut de Coppola în 2007, nu este unul din cele mai bune filme ale lui. Eliade e mult prea complex spre a deveni un simplu personaj oarecare.

IC: Ştiu că Coppola a încercat să găsească actori şi figuranţi români în California. O bună prietenă a mamei mele, din Los Angeles, care ne-a părăsit de mult, artistul plastic Ioana Sturza, a jucat un rol de figurant în „Dracula”. Am cunoscut-o apoi şi pe Florina Kendrick Roberts, de origine din România (născută la Cluj-Napoca care locuieşte în Los Angeles) care a fost una din Miresele lui Dracula (Dracula’s Bride).
IMN: În ce priveşte filmul „Dracula” (1992) Coppola s-a scuzat că personajele vorbeau româneşte ciudat, pentru majoritatea actorilor limba lor maternă nefiind româna.

IC: Şi în prezent ce faci?
IMN: De 4 ani încoace am o rubrică de 10 minute, marţea şi joia, la emisiunea de dimineaţă de televiziune „Neatza” cu Răzvan Dani. Prezint filme, româneşti, străine, noi, clasice, comentez festivaluri de filme. Prezint şi spectacolele de teatru care sunt în oraş. Căci şi teatrul mă interesează. Recent am fost la Sibiu la Festivalul de Teatru. Acolo m-am ocupat de întîlnirea cu Marcel Iureş, pe care am moderat-o: cariera sa de actor de film. Urma să i se pună o stea pe Aleea Celebritaşilor de la Sibiu (ideea directorului teatrului din Sibiu şi preşedintele festivalului, Constantin Chiriac). Intre timp am mai avut o întalnire cu public de 2 ore, Marcel Iureş în aşteptarea premierei filmului ”Octav”, unde îl joaca magistral pe Sergiu Celibidache!

Irina Margareta Nistor şi actorul Marcel Iureş
la Festivalul de Teatru de la Sibiu, 2017.

În Rubrica mea, marţea am şi un film vechi pe care îl comentez. Povestesc lucruri legate de cinema de prin locurile prin care mă duc: Londra, Montreal, Cannes, New York, Berlin, Namur… La întoarcerea mea în România, în mai, am povestit despre vizita mea la Los Angeles, despre Festivalul SEEfest, dar şi despre Disneyland şi Universal Studios, răsfăţul cinefil perfect!

IMN la Disneyland, Mai 2017, Foto Bogdan Marcu.

Adrian Barbu, Preşedintele Viitorului Român Society (VRS), Irina Margareta Nistor, şi Bogdan Marcu,
Director Cultural – VRS, la prezentarea filmului “Chuck Norris vs communism” la SEEFest,
Beverly Hills, California, 26 aprilie 2017. Foto: Ileana Costea

IC: Cum se chiamă rubrica la Neatza?
IMN: Nu are nici un nume. Cu modestie trebuie să spun, sunt „un brand”.

IC: Să revenim la diverse lucruri pe care le faci în prezent.
IMN: Am şi un Facebook pe care pun diverse lucruri tot legate de filme. De 13 ani am o emisiune la radio în fiecare vineri de la 1-2PM, care se chiamă „Vocea Filmelor” (am numit-o după „Vocea Americii”). Prezint filme noi, filme vechi, interviuri cu cineaşti, ce fac în călătoriile mele.
Scriu în ziarul adevărul.ro. Particip la tot felul de evenimente cinematografice.
În mai m-am dus la Iaşi la a 8-a ediţie a Serilor Filmului Românesc unde am fost invitată ca „Ambasador Cultural”. Rolul acesta, pe care îl am deseori, constă în a alege filmele, a face sesiuni de întrebări şi răspunsuri, a intermedia invitaţile cu actorii în întâlnirea preliminară, defapt o conferinţă de presă, care în cazul Serilor Filmului Românesc de la Iaşi se ţine, la Bucureşti, la Teatrul National.

Din dragoste pentru cinematografia românescă, o mâna de studenţi au pornit un festival de film românesc, singurul de acest profil din ţară.

IC: Înţeleg că te preocupă şi filmele mute.
IMN: Da. Merg cu spectacole de filme mute în diverse oraşe: la Bucureşti, la Iaşi, la Cluj, Biertan, Mediaş. Acolo citesc fragmente din texte care au legătură cu filmele sau traduc inserturile, de exemplu recent la “Femeia în lună”, a lui Fritz Lang, un “happening” de film mut cu texte şi muzică, care se numeşte CelloFun (celuloid plus violoncel).
Este un concept inventat de Radu Rădescu: sound design ca ilustraţie a filmelor mute plus texte rare, cum ar fi în cazul proiectului “Puzzle suprarealist” (colaje de scurtmetraje din anii ’20: “Baletul mecanic”, “Câinele andaluz”, “Antract”) şi notele poetului curentului absurd: Urmuz. În prezent lucrăm tot in cadrul CelloFun, la un show avangardist cu scurtmetrajele lui Hans Reichter din perioada 1921-1931, (interzise de nazişti) la care citesc nişte texte ale lui, iar imaginile sunt însoţite de instrumente extrem de rare în interpretarea marelui violoncellist Attila J. Szabo, a Alexandrei Andrieş, (inclusiv voce) şi a lui Radu Rădescu.

IC: Ai şi activităţi care nu sunt în domeniul filmului?
IMN: Da. De exemplu sunt bucuroasă că am reuşit să-l conving pe primarul din Iaşi să se ocupe de Secţia Oncologie Copii de la Spitalul din oraş, ca să poată investi şi Fundaţia Vodafone (unde sunt Preşedinte Onorific) şi să vină voluntari din Anglia; un proiect la care ţin foarte tare. Serile Filmului Românesc din Iaşi de anul acesta i-au fost dedicate regizorul Cristian Mungiu, la 10 ani dupa succesul cu “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, de la Cannes! Mungiu este originar din Iaşi şi deocamdată singurul regizor român care a luat Palme D’Or-ul pentru lung metraj. A venit şi cu ‘les Films de Cannes’ în capitala Moldovei, şi dl primar s-a ţinut de promisiune şi vom avea cinematografele de altă dată din Iaşi dotate modern şi refăcute!

IC: Care consideri că sunt cele mai importante realizări ale tale de anul trecut?
IMN: Festivalul de Psihanaliză şi Film din 2016. Eu l-am lansat în anul 2012 şi acum îl organizez anual. Acest festival este o extindere a Festivalului European de Psihanaliză şi film organizat de eminentul psihanalist Andrea Sabbadini, şi prezidat de regizorul italian Bernardo Bertolucci şi care se ţine la doi ani odată la Londra. La o ediţie trecută din România am analizat filmul „The Judge”. Este vorba de un proces în care un fiu încearcă să-şi apere tatăl. Şi la festival am adus un judecător, o judecătoare de fapt, şi un psihanalist. S-a analizat ce înseamnă să fi judecător şi care e diferenţa între legea din România şi cea din SUA şi când trebuie apărat un tată.

Începând din 2011 am participat la festivalul din Anglia. Acolo m-am înatlnit cu Ilinca Călugăreanu şi cu acea ocazie „s-a născut” idea filmului „Chuck Norris vs. Communism”.

IC: Ştiu, am citit ce spune Ilinca Călugăreanu, regizoarea documentarului, despre întâlnirea cu tine la festivalul de la Londra:
„Ideea de a face acest film (“Chuck Norris vs. Communism”) mi-a venit în noiembrie 2011, când filmam la European Psychoanalytic Film Festival în Londra. Asistând la un Q&A, am realizat că persoana din faţa mea era Irina Nistor. A pus o întrebare şi sunetul vocii ei mi-a adus în minte întreaga copilărie”.
IMN: Ilinca era şi ea printre cei care, copil fiind în România anilor ‘80 vizionase video-rui piratate de Zamfir. Povestea i s-a părut fascinantă Ilincăi. Eu am fost gata să particip la proiect şi timp de trei ani Ilinca s-a documentat intervievând sute de persoane care au participat la sesiunile de vizionari de casete.

IC: Ce proiecte de viitor ai?
IMN: În noiembrie mă duc la Londra cu filmul “Chuck Norris vs. Communism” care este unul din cele 9 filme selecţionate pentru a fi analizate la al 9lea Festival European de Psihanaliză şi Film. Voi merge cu actriţa care mă interpretează, Ana Maria Moldovan, şi mă va psihanaliza o specialistă de la Londra, Laura Manu. Şi, iar o sincronicitate interesantă, la data la care se va prezenta şi analiza documentarul cu mine, 4 noiembrie, se împlinesc 32 de ani de când am început să lucrez ca traducător la Zamfir. (Altfel official traduc filme de 37 ani). Şi fix 6 de cand m- am intalnit cu Ilinca.

IC: Care crezi că este secretul reuşitei în carieră în general; dar în lumea filmului?
IMN: Cred că sunt două lucruri esenţiale: să fii pasionat, şi să ai un mentor. E nevoie neapărată de un mentor. Eu am avut norocul de unul exceptional, D. I. Suchianu. Acum 10 ani am scris o carte despre el.

IC: Care este filmul pe care îl găseşti cel mai bun?
IMN: Dintre toate filmele cel pe care îl apreciez cel mai mult este Casablanca. După mine este un film perfect. Din punct de vedere istoric e impecabil. Muzica la fel. Cel care cântă aparent la pian în film, nu ştia de fapt să cânte la pian. Miracolele artei a7-a! Dar are o voce tulburăetoare. Subiectul funcţionează la fel de bine şi în zilele noastre. Este o poveste de dragoste foarte complexă şi reală. Interesant este că iniţial Casablanca a fost o piesă de teatru pe care nimeni n-a vrut s-o ecranizeze şi nici măcar s-o joace. Eu îl prefer pe Paul Henreid şi nu pe Humphrey Bogart, de aceea finalul mi se pare unul fericit.

Dintre filmele pe care le-am tradus pentru Zamfir cel mai mult îmi place “Doctor Jivago”. Şi culmea că e şi primul film pe care mi-a cerut să-l traduc.

Iar dintre filmele româneşti cel mai bun rămâne “Pădurea Spânzuraţilor”. E după aceeaşi reţetă precum cele două menţionate înainte. Tratează conflicte profunde, dileme. Ai senzaţia că este făcut deunăzi.

IC: Care sunt actorii tăi preferaţi din filmele româneşti, din cele străine şi de ce?
IMN: Din filmele străine Ingrid Bergman, pentru că e subtilă şi rafinată şi George Sanders, din aceleaşi motive. La filmele româneşti n-aş putea spune că am actori preferaţi, pentru că mie îmi plac starurile, ceea ce la noi nu se cultivă, se merge pe ideea oamenilor obişnuiţi.

IC: Înţeleg că filmul te pasionează din totdeauna, dar şi în film sunt diverse domenii diferite. Care este domeniul sau activitatea de cinema care îţi aduce cea mai mare satisfacţie?
IMN: Cea mai mare satisfacţie e să văd filme şi să am cu cine le comenta în mod inteligent, asta însemnând cu pasionaţi cunoscători.

Bibliografie

● Irina Margareta Nistor on Wikipedia – https://en.wikipedia.org/wiki/Irina_Margareta_Nistor

● Blog Irina-Margareta Nistor pe adevarul.ro – http://adevarul.ro/blogs/irina.margareta.nistor

● Irina Margareta Nistor – Activităţi după ‘89 şi psihanaliza filmului, de Ileana Costea, publicat in Observatorul 10/03/2017 – https://viitorulroman.com/irina-margareta-nistor-activitati-dupa-89-si-psihanaliza…

● “Chuck Norris vs. Comunism” și antreprenorul Teodor Zamfir – Orice ușă închisă are “o gaură de cheie” de Ileana Costea, 11-8-2016 – https://acum.tv/articol/76901/

Reflections upon the documentary “Chuck Norris vs. Communism” by Ileana Costea, JOURNAL OF THE AMERICAN ROMANIAN ACADEMY OF ARTS AND SCIENCES – ARTS AND HUMANITIES – ARA Journal New Series nr. 34.1, 2017, p. 9

● Filme care merită văzute! Recomandările criticului Irina Margareta Nistor: Alien: Covenant – Alien: Covenant (2017). Publicat JOI, 11 MAI 2017 10:51 – http://a1.ro/neatza-cu-razvan-si-dani/invitati/filme-care-merita-vazute…

● Cum traducea Irina Margareta Nistor filmele în anii ’90; Neatza cu Razvan si Dani Published on Mar 3, 2014
Irina Margareta Nistor exemplifică la Neatza modul cum traducea filme în anii ’90., Neatza cu Razvan si Dani, Antena 1, 03-03-2014 – https://www.youtube.com/watch?v=FfTacxJscQs

● Official Trailer Chuck Norris vs Communism – https://www.youtube.com/watch?v=znp1dNaPp3k

● Irina Margareta Nistor, critic de film: „În comunism, oamenii sperau să vină Rambo să schimbe regimul“ 30 octombrie 2015, 14:35 de Alexandra Şerban – http://adevarul.ro/cultura/arte/irina-margareta-nistor-critic-film-In…

● Cristian Mungiu, sărbătorit la Serile Filmului Românesc de la Iași; AGERPRES Published on Apr 19, 2017
Festivalul Serile Filmului Românesc (SFR) cheamă cinefilii la Iași, în perioada 10 – 14 mai, cea de-a VIII-a ediție fiind dedicată regizorului Cristian Mungiu.
https://www.youtube.com/watch?v=8Oy3kXXRd6M

● Irina Margareta Nistor în dialog cu Marcel Iureș; Judy Florescu, Published June 16 2017
https://www.youtube.com/watch?v=G1L1_MwVG6o

● SERILE FILMULUI ROMÂNESC | 10-14 Mai 2017
Din dragoste pentru cinematografia românescă, o mâna de studenţi au pornit un festival de film românesc, singurul de acest profil din ţară.
festivalsfr.ro/

● The Ninth European Psychoanalytic Film Festival (epff9) will take place from 2 – 5th November 2017
https://psychoanalysis.org.uk/civicrm/event/info?id=551&reset=1

● Diverse linkuri despre Festivalul Internaţional de Psihanaliză și Film
http://focus.hotnews.ro/festivalul-international-de-psihanaliza-si-film

● Festivalul Internaţional de Psihanaliză și Film – divanul și ecranul, de la Londra la București
de Diana Săliștean 07-12-2016 09:33 – Film
http://www.hotnews.ro/stiri-film-21454754-festivalul-international-psihanaliza…

● Neatza cu Razvan si Dani – LUNI-VINERI, ora 08.00
Filme care merită văzute! Recomandările criticului Irina Margareta Nistor: Collateral Beauty: A doua şansă Publicat joi, 12 ianuarie 2017.
http://a1.ro/neatza-cu-razvan-si-dani/invitati/filme-care-merita-vazute-recomandarile-criticului-irina…

● Serile Filmului Romanesc 10-14 Mai 2017 – introdus de Cristian Mungiu
http://festivalsfr.ro/

● Irina Margareta Nistor and Monica Lovinescu by Cristian Tudor Popescu
http://aarc.ro/en/articol/irina-margareta-nistor-si-monica-lovinescu-ca-restu

● IMN despre filmul Manifesto pe rif ROMANIA
https://www.youtube.com/watch?v=VnZZ4HSvfDA

● Irina Margareta Nistor și muntele
https://www.youtube.com/watch?v=OjHV8KLN4Fk

Ileana Costea, 19 octombrie 2017

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru acest material.

În Mai 2017 Patriciu Mateescu a împlinit 90 ani. Este impresionant că la această vârstă venerabilă el continuă să lucreze în atelierul adiacent casei din Dayton, statul New Jersey, unde s-a mutat din California în anii 80. Casa și grădina lui sunt un adevărat muzeu de artă, pline cu numeroasele și variatele lui lucrări, jucăușe sau puternice, negre, albe, aurite, argintate, sau viu colorate.

Din pomii de pe dealul din spatele casei se uită la tine încruntați Inominații și Garguiele (1999) din gresie de culoare închisă, reprezentând esența și transfigurarea durerii. Aceștia amintesc obișnuita pedeapsă de tragere în țeapă aplicată pentru crimă sau corupție în România în Evul Mediu, și cunoscutele garguie, creaturi fantastice de pe catedralele gotice. Zvelte și grațioase, privindu-se una pe alta, dansează cele două “Tangouri”, roșu și albastru. Pe iarba proaspătă fac tumbe jucăușe Capriciile negre sau albastre, se rostogolesc Coconii și Les Fleurs du Mal, par să se alerge unele pe altele în spirală Cantatele, se arcuiesc Haiku, se zburlesc la tine Spinii, amforele stilizate se țin de mână, un grup de placi roșii joacă Hora Staccato, Gogumanii albaștri par să fie partenerii Balerinelor, iar lângă peretele casei Cepele se învârtesc nebunește, rotunjit, în toate direcțiile.

Cepele nebune I. Gresie. 2013.

Cepele nebune II. Gresie. 2013.

Înăuntrul casei surprizele îți țin atenția încordată: sculpturi-portrete de teracotă, desene cu trăsături negre groase, expresive, pline de forță, flori și noduri modulare, cu margini rotunde sau ascuțite, sfere străpunse de lame roșii, bijuterii de porțelan negru, un perete din elemente textile, reliefuri de hârtie, albe sau argintate, capete-portrete de terracotta. Chiar și cănile în care Patriciu Mateescu îți servește cafeaua sunt piese de artă făcute de artist. Și, așa cum se povestește despre Brâncuși, în vizita la el, Mateescu te va servi cu tradiționalele mămăliguță cu brânză și cafea turcească.

Deși majoritatea lucrărilor lui Mateescu sunt de exterior, printre lucrările din casă mi s-au părut deosebit de interesante seria de ‘vase’ pe care le numește ‘cratere’ și care de fapt sunt un fel de amfiteatre înăuntrul cărora se întâmpla diferite scene: Căutători de aur (The golden rush) (adunăm, adunăm și când ajungem sus toată strădania se duce unde…?), Copiii (The children). Ne naștem îngeri, spune Mateescu, și pe măsură ce creștem ne pierdem aripile.

Căutătorii de aur, din seria “vase”, 1987. Porțelan, 27 cm înălțime, 50 cm diametru.

Cu un masterat în sculptură de la Academia de Arte Frumoase din București și deținător al mai multor premii și medalii, Mateescu are lucrări în numeroase spații publice și colecții private din România, Europa și Statele Unite. De formație sculptor, Mateescu este considerat de mulți creatorul școlii românești de ceramică. A câștigat, de-a lungul timpului, numeroase premii, în străinătate, a fost invitat la diferite simpozioane internaționale, și are lucrari expuse în muzee importante din lume.

Încă pe când era în California, Mateescu a început o serie de lucrări, reliefuri, făcute din hârtie, “hand-made paper”. Unele reproduc elemente din sculpturile de porțelan, altele sunt structuri geometrice, sau, cum le numește artistul, sunt “tensiuni, forme geometrice legate prin sfori”. Structura deosebită a materialului, sinteza imaginilor face aceste lucrări să fie deosebit de interesante.

Relief de Hârtie No. 13, 1984, “hand-made paper”, 1.17m lățime, 62 cm înălțime.

În 2016 sculptorul a publicat două cărți, una cu operele lui și cealaltă despre viața lui. Volumul de artă cu imagini de excepție, ilustrând o carieră impresionantă, a apărut în condiții grafice deosebite la Editura Simetria din București (2016). Monografia (fig. 4) conține trei texte critice despre opera artistului, semnate de reputatul critic de artă și eseist Ionel Jianu, curatorul Anne-Marie Mariën Dugardin și istoricul de artă Sonia Coman. Memorii, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, este povestea vieții lui. Aceasta îl poartă pe cititor în lumea privată a artistului, vorbindu-ne despre prima lui soție, care s-a stins tânără în România, despre unicul lui fiul, Cezar (specializat în construirea de instrumente muzicale medievale), și cum a luat totul de la început în California. La Los Angeles, o reîntâlnește, după mulți ani, pe Rodica, vecină cu el la București, copiii lor de aceeași vârstă jucându-se împreună, cu care se căsătorește şi care devine, așa cum se exprimă artistul, “lumina lui”.

Mateescu a creat numeroase lucrări în SUA, dintre care unele sunt în colecții private sau expuse în spatii publice, cum ar fi Parcul de Sculpturi din Hamilton, NJ, la Skidmore College, Saratoga Springs, New York, și în California la universitățile UCLA și CSUN, și spitalul Cedar Sinai. Mâinile Cerești, au fost construite în mai multe variante, dintre care impozante sunt cele de 10 picioare înălțime la CSUN, în zona Los Angeles-ului.

Capricii albastre (80 cm înălțime) şi negre (1.1 m înălțime) şi Pasare Albastră *2.3 m înălțime). Gresei. Skidmore College, Saratoga Springs, New York, 2002.

Mâini Cerești, 2002. Gresie neagră smălțuită, 3 m înălțime.
Instalată permanent pe campusul universității California State University, Northridge.
Donată de Ion Baroi și Ileana Costea.

Patriciu Mateescu este pe cale să formeze “Fundația Hamangia” care va oferi premii sculptorilor ceramiști creatori de lucrări integrate în natură sau incorporate în arhitectură, indiferent de stagiul la care se află aceștia în cariera lor, contribuind astfel la dezvoltarea acestei arte. Hamangia are un răsunet nostalgic în sufletul lui Patriciu Mateescu, caci așa se numea și fundația a cărei baze a pus-o el, în 1970 în oraşul Medgidia, și care avea ca scop dezvoltarea artei ceramicii monumentale – o nouă direcţie estetică, organizarea unui simpozion anual şi o tabără de creaţie pe această temă. Tradiţia s-a continuat în deceniile următoare și în anii 90 evenimentul avea loc sub numele de Simpozionul Internațional de Ceramică Hamangia. Numele Hamagia este asociat cu o sculptură din epoca neolitică (5000-4600 î.e.n.), “Gânditorul de la Hamangia”. Statueta este prima exprimare artistică în ceramică și prin aceasta este total diferită de obiectele utilitare sau cu temă religioasă care se făceau atunci. “Gânditorul” reprezintă aceeași linie pe care se înscrie și Patriciu Mateescu care folosește ceramica diferit de tradiția obiectelor utilitare sau decorative, ridicând-o la nivel de artă.

Gânditorul de la Hamangia, sculptură din epoca neolitică (5000-4600 î.e.n)

Mateescu nu şi-a uitat nici o clipă patria. O poartă în gândurile lui, în sentimente, în amintiri şi, îndeosebi în lucrul iscusit al mâinilor creând sculpturi monumentale impozante din gresie ceramică pentru a le dărui României și pe care, de-a lungul anilor, s-a dus să le instaleze acolo.

Astăzi patrimoniul cultural al României este îmbogățit de sculpturile lui Mateescu: Eminescu pe plaja de la Mangalia (1995, 10 m înălțime), Danubia la Orșova (1996, 6.5 m înălțime), Rugăciune pentru România la Blaj (1997, 4 m înălțime) și aceeași lucrare de dimensiuni mai mici la Târnăveni; Noua Românie la Snagov (1998, 5.6m înălțime), Dorul de Țară la Răchitoasa, în satul natal al sculptorului, Floarea Transilvaniei la Bistrița (2016, 4m diametru). Toate aceste lucrări de mari dimensiuni, cu o profundă încărcătură ideatică, au fost darul artistului pentru România.

Eminescu pe plaja de la Mangalia (1995, 10 m înălțime)

Sculptura Danubia, așezată pe Malul Dunării la Orșova de unde, pe partea cealaltă se pot vedea dealurile din Iugoslavia.

Danubia – vedere din spate

Danubia – detaliu din față

În 1996, când, la intrarea în Orșova, a fost instalată Danubia, comemorând pe cei ce au încercat să treacă Dunărea înot, s-a organizat un parastas, în memoria acestora. Au venit rude și cunoscuți, să-i pomenească. Este trist că nici o placă comemorativă nu explică semnificația acestui monument și că se vorbește puțin astăzi despre această foarte tristă filă de istorie. Cu atât mai mult este de apreciat că cineva care locuiește departe s-a gândit sa îi onoreze pe acești sacrificați.

Monumentul din Răchitoasa, este din ceramică aurită, din segmente de 80 de cm, realizate de Mateescu în SUA. Se numește simbolic Coloana dorului de Țară și, deși diferit ca formă și realizare, ne amintește de coloana lui Brâncuși, construită probabil și aceasta cu același dor de țară.

Coloana dorului de Țară la Răchitoasa, comuna Bacău.

Cea mai recentă lucrare monumentală din Romania a lui Mateescu este ”Floarea Transilvaniei” de la Bistrița. A fost amplasată în Piața Prefecturii în 2016 şi face parte din seria sculpturilor modulare. Proiectul a fost realizat datorită sprijinului devotat a lui Radu Feldiorean.

Floarea Transilvaniei la Bistrița (2016, 4m diametru).

Mateescu se poate considera mulțumit că a împlinit o operă care și-a lăsat amprenta și în țara lui de origine, și în satul lui natal.

Bibliografie

1) Patriciu Mateescu – situl oficial pe Web
http://patrickmateescu.com

2) Patrick Mateescu
https://patrick-mateescu.artparks.co.uk

3) ICR, New York, Patriciu Mateescu, Volum de Artă, 2016.
https://www.facebook.com/…

4) Patriciu Mateescu, Monografie, Editura Simetria, România, 2016.
http://patrickmateescu.com/album.pdf

5) Patriciu Mateescu, Memorii, Editura Școala Ardeleană, România, 2016.

6) Ceramics Today – Editor, Featured Artist: Patriciu Mateescu
http://www.ceramicstoday.com/…

7) Marina Constantinou, Omagiul Fronteriștilor, Jurnal National, iunie 1, 2005.
http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1225667-omagiu-frontieristilor.htm

8) Răsunetul-editorul. Floarea Transilvană îmbogăţeşte cultural Bistriţa. Patriciu Mateescu: Să o iubiţi, să vă aducă noroc. Răsunetul, Cotidianul Bistrițenilor de oriunde, 25 mai 2016.
http://www.rasunetul.ro/…

9) Ileana Costea, Doi sculptori români, Patriciu Mateescu și Constantin Brancuș Exercții de Neuitare, Editura Reflections, Inc, iunie 2015.
https://www.amazon.com/…

10) Ileana Costea, Elemente româneşti la Universitatea de Stat din California, Northridge (CSUN), 20 November, 2013.
http://acum.tv/articol/69062/

11) @CSUN-editor, Northridge’s Cultural Landscape Enriched by ‘Heavenly Hand’”, 4, @CSUN, Dec. 5, 2005.
http://www.csun.edu/pubrels/@csun/05-06/12-05-05.pdf

12) Carmen Ramos, University Advancement, News Release, CSUN, CSUN to Dedicate Installation by Sculptor Patrick Mateescu, Nov. 14, 2005.
http://www.csun.edu/…

13) Art on the Avenue Gallery Presents Patriciu Mateescu: Unbearable Craziness of Onions, Philadepphia, PA, August, 2013.
http://www.pec-cares.org/…

14) Ileana Costea, Sculptorul ceramist Patriciu Mateescu la 90 de ani, Academia Româno-Americană de Arte şi Științe, ARA Jurnal 2017 (la tipar).

© Autoarea reține drepturile de copyright pentru acest material.

În decembrie anul trecut am avut plăcerea să fac cunoștință cu două actriţe care şi-au propus să aducă teatrul European la Los Angeles, Tünde Skovrán (din România) şi Julia Ubrankovics (din Ungaria). Le-am descoperit în piesa “TOYS: A Dark Fairy Tale”/ ”Jucării: O Poveste Întunecată cu Zâne”, piesă care s-a jucat 6 săptămâni cu sala plină la Hudson Theater în Hollywood în noiembrie-decembrie 2015. Piesa mi s-a părut extrem de reuşită.

De fapt am auzit comentarii frumoase şi din partea altor spectatori şi nu a fost de mirare că media critică din Los Angeles a fost pozitivă. Deşi am văzut piese bune în locuri foarte renumite, ca pe Broadway la New York şi West End la Londra, pot afirma cu convingere că teatrul românesc le face adesea concurenţă. Şi nu numai în ţară ci şi cu piese puse în scenă peste hotare. “TOYS: A Dark Fairy Tale” a fost pentru mine o confirmare în acest sens.

Le-am întâlnit pe cele două actriţe la recepţia care s-a dat după spectacol. În scurtul schimb de cuvinte am înţeles pasiunea lor pentru teatru, şi dorinţa lor de a se integra în mediul american, de a îşi aduce contribuţia la cauza femeii în teatru, ca artiste, producătoare, participante în ‘stafful/trupa’ de spectacol şi cât şi ca personaje în piese. Dar abia luna trecută am avut ocazia să stau mai îndelung de vorba cu ele, să aflu mai multe despre succesul piesei “TOYS: A Dark Fairy Tale” dar şi despre noul lor proiect cu piesa “Fefu and her Friends”/ ”Fefu şi Prietenele ei”, de cunoscuta dramaturgă feministă cubano-americană María Irene Fornés.

————————————————————————————————————————————————————

Interviul

Ileana Costea (IC): După cum ştiţi, am văzut piesa jucată şi produsă de voi două “TOYS: A Dark Fairy Tale”. Puteţi să îmi spuneţi câteva lucruri despre cum aţi pus-o la cale?

Logo-ul/Emblema companiei de producţie teatrală înfiinţată de artistele/producatoare Tünde Skovrán şi Julia Ubrankovics

Tünde Skovrán (TS): Julia şi cu mine am creat o companie de producţie teatrală J.U.S.T. TOYS (iscusit joc de cuvinte, D.O.A.R. Jucării), în idea de a facilita întâlnirile inter-culturale şi a stimula colaborarea între actori din Europa de Est şi din America. Am ales piesa unei dramaturge din România, stabilită în SUA, Saviana Stănescu. Aceasta este laureata premiului de teatru Samuel French şi în prezent predă cursuri de scenariu la Facultatea de Teatru a Colegiului Ithaca, statul New York. Ca regizor l-am cooptat pe Gábor Tompa, directorul Teatrului Maghiar din Cluj, care a studiat cu Liviu Ciulei, şi în prezent este profesor de dramaturgie la cunoscuta universitate californiană din San Deigo (UCSD). Eu îl cunoşteam bine, mai de demult, de la Cluj, căci am jucat în piese care l-au avut ca regizor: “O scrisoare pierdută”, de I. L. Caragiale, “Trei surori”, de Cehov, “Richard al III-lea”, de Shakespeare.

Julia Ubrankovics (JU): Când am venit din Hawai, unde am jucat 1 an jumătate ca artistă, o prietenă comună mi-a sugerat s-o cunosc pe Tünde. La început am băut o cafea împreună, apoi am mâncat o prăjitură, şi am băut iar o cafea, am luat încă o prăjitură, şi aşa s-a pornit colaborarea noastră teatrală. Amândouă am descoperit că avem idei şi dorinţe asemănătoare pentru activitatea noastră în domeniul care ne pasionează.

IC: Spuneţi-mi ceva despre realizările voastre profesionale

TS: Am jucat în numeroase piese la Teatrul Maghiar din Cluj, România. Am fost nominalizată pentru premiul UNITER pentru rolul Nataşa în piesa “Trei Surori”. În 2013 am luat premiul “Cea Mai Bună Actriţă” la Festivalul “Independent Film Festival”, New York şi “Festivalul Filmului Internaţional” din Buffalo, statul New York, pentru rolul Gloria în filmul “Puzzle”, regizat de Andrei Zincă. Cu acesta am lucrat recent la filmul făcut de el după romanul Anei Blandiana despre deportările din Bărăgan “Proiecte de Trecut” în rolul lui Matzosza. În 2014 am obţinut fonduri pentru a participa la un seminar de actorie la Los Angeles.

JU: Am jucat în multe filme şi piese de teatru, în diverse locuri ale lumii. Succesul meu de film cel mai important a fost cu rolul Boróka în “Virtually A Virgin” (produs în Ungaria, regizor Péter Bacsó). În 2008 am concurat pentru “Cea Mai Bună Actriţă” la al 23-lea “Festival Internaţional de Film” din Fort Lauderdale, statul Florida, SUA, şi la al 30-lea ”Festival Internaţional” de la Moscova, iar în 2009 am câştigat efectiv premiul acela la Săptămâna Filmului Unguresc. Am locuit şi jucat câtăva vreme în Hawaii unde sunt cunoscută pentru serialele de televiziune “Hawaii Five-0” (2010), “X Company” (2015) şi “The Last Kingdom” (2015). Una din piesele importante de teatru în care am jucat a fost “Hedda Gabler” de Ibsen, în rolul Hedda, având ca regizor pe Joyce Maltby (2013).

IC: Ce v-a determinat să alegeţi ca primă piesă pe care aţi jucat-o în Los Angeles “TOYS: A Dark Fairy Tale”? Ce puteţi să spuneţi despre ce v-a adus această piesă la nivel profesional şi afectiv?

TS: Piesa trata problema imigraţiei, a schimbării identităţii, iar în acel moment al vieţii mele aceste aspecte mă interesau personal mult. Jucând şi producând această piesă m-am aflat într-un mediu de teatru cu o viziune total diferită de cea pe care o cunoscusem în România. A fost o bucurie să joc cu Julia. Am simţit aceea “chimie” atât de necesară ca să reuşeşti în joc alături de un coleg de breaslă, şi amândouă a trebuit să ne integrăm spiritual teatrului american în raport cu cel european. Ne-a bucurat reacţia publicului. Am vorbit cu mai mulţi dintre spectatori şi mi-au mărturisit că au plecat de la piesă marcaţi de ideile şi stările sufleteşti date de spectacol. Şi asta este ceea ce trebuie să se întâmple cu o piesă reuşită. Apoi am fost bucuroase că articolele despre piesa noastră din ziarele şi revistele locale au fost pozitive.

JU: Tema piesei mi s-a părut că are o largă trecere la publicul din Los Angeles, căci orice imigrant sau persoană din părinţi emigranţi o va înţelege, îi va atinge o coarda sensibilă. Subiectul piesei este despre două surori despărţite din faşă, una fiind adoptată de o familie din SUA, cealaltă rămasă în ţara ei din Balcani, în plin război şi violenţă, şi care, printr-o întorsătură ciudată a sorţii, se reîntâlnesc după mulţi ani la New York. Piesa are doar două personaje, jucate de Tünde şi de mine, respectiv, Shari, puternică, plină de veninul vieţii ei zbuciumate, şi Clara, feminină, vulnerabilă, răsfăţată de traiul ei în lumea de Vest. Şi cred ca rolul ni se potrivea bine. Satisfacţia cea mai mare am avut-o în ziua ultimului spectacol, când două doamne care văzuseră piesa au venit şi ne-au cerut să îşi spună povestea lor. Pentru ele subiectul piesei era povestea vieţii lor. Ele două, surori, au fost la rândul lor despărţite de mici, una rămânând în Rusia şi cealaltă fiind adusă la San Diego în California. Şi s-au regăsit abia când aveau 60 ani. Impresionant! De plăcerea de a juca alături de Tünde nu mai vorbesc, căci e de la sine înţeles.

IC: Ce vă bucură cel mai mult în noul vostru proiect cu piesa “Fefu and her Friends”?

TS: Faptul că am reuşit să îl convingem pe custodele-şef al muzeului Hollyhock House şi Departamentul Cultural al Oraşului Los Angeles (sub egida căruia se află Casa Hollyhock) să ne aprobe să jucăm acolo noua piesă pe care o producem. Şi discuțiile au fost lungi, dar s-au terminat cu bine. Am primit aprobarea în decembrie 2015. E minunat şi că piesa noastră va fi primul spectacol de teatru care se va juca în acea locaţie, 100 de ani mai târziu, realizând astfel visul proprietarei, milionara excentrică Aline Barnsdall, care i-a comandat arhitectului Frank Lloyd Wright o lucrare complexă pe dealul Barnsdall din Los Angeles în care ea intenţiona să creeze un complex de teatru feminist. Proiectul nu s-a finalizat, şi s-a construit doar casa-vilă (1919-1921), pe care în 1927 proprietara a donat-o oraşului. După 4 ani de renovare casa s-a redeschis publicului în 2014. Şi cum anul acesta se împlinesc 150 de la naşterea cunoscutului arhitect piesa “Fefu and her Friends” va contribui la această celebrare importantă.

JU: După mine piesa este foarte frumoasă, şi atinge un subiect care mă interesează: rolul femeii în societate, cum poţi, ca persoană de sex feminin, să te întăreşti şi dezvolţi, ca apoi să poţi să dai înapoi. Sunt sigură că am reuşit să primim aprobarea de a juca piesa noastră nouă în Hollyhock House, o clădire trecută în lista UNESCO de importanţă istorică mondială, şi câştigat colaborarea cu Departamentul Cultural al Oraşului Los Angeles (DCA) pentru că le-a plăcut faptul că piesa pe care am ales-o este jucată şi pusă în scenă de o echipă multi-culturală, deci corespunde cu situaţia locală a numeroaselor etnicităţi din Los Angeles. Apoi şi faptul că autoarea piesei era feministă activă, şi subiectul este despre femei, corespunzând cu viziunea lui Aline Barnsdall, şi ea feministă. În piesă vor juca numai personaje feminine, 8 actriţe din 6 ţări diferite: Julia Ubrankovics (Ungaria), Tünde Skovrán (România), Talia Davis (SUA), Christine Uhebe (Brazilia), Claudia Zielke (Polonia), Guerin Piercy (SUA), Kacie Rogers (SUA), şi Caro Zeller (Puerto Rico), iar ca regizoare a fost aleasă tot o femeie, asistenta de regie de la “TOYS: A Dark Fairy Tale”, Kate Jopson, originară din Suedia. Şi apoi cred că le-a plăcut şi faptul că misiunea societăţii noastre de producţie J.U.S.T. TOYS este de a explora teatrul multi-etnic, multi-cultural şi astfel atinge un aspect specific Los Angeles-ului.

IC: Care sunt pentru spectacolul vostru contribuţiile Departamentului Afacerilor Culturale al Oraşului Los Angeles?

TS: Nu primim de la ei nici un ban, dar ei ne pun la dispoziţie acest spaţiu minunat şi de importanţă arhitecturală, Hollyhock House, şi atât. DCA şi celelalte identităţi din Los Angeles cu care suntem în parteneriat pentru acest spectacol (Fundaţia Barnsdall Art Park, Circle X şi Teatrul Atwater) ne vor ajuta în promovarea spectacolului, căci au listele lor. Circle X este alături de noi şi cu un eveniment de “fundraising”/ ”strângere de fonduri” pe care l-am intitulat “Guns and Bunnies”/“Puşti şi epuraşi”. Evenimentul a avut loc Duminică 26 Martie la Atwater Village Theatre în Los Angeles la sala companiei Circle X. Participanţii la eveniment au aflat istoria noului proiect al companiei noastre J.U.S.T. TOYS Productions, l-au auzit pe cel care s-a ocupat de renovarea vilei Hollyhock, Jeffery Herr, custode-şef al muzeului, şi s-au bucurat de muzică de jazz. Am încercat sa le oferim puţin din “focul” lumii de teatru.

IC: Ştiu că spectacolele de la Hollyhock House vor fi foarte selective, căci spaţiul în acea casă nu vă permite decât 20 de spectatori. Deci de ce aţi considerat că aveţi nevoie de un eveniment de ‘fundraising’?

JU: Am organizat acest fundraising pentru a strânge fonduri ca să putem cumpăra rechizite potrivite pentru perioada anilor 1930 în care se petrece piesa “Fefu”, pentru piese de mobilier, costume, pentru a obţine diversele “drepturi de copyright” şi a plăti onorariile trupei de teatru şi personalului ajutător.

IC: Cum vă simţi trăind în SUA, când şi cu ce ocazie aţi venit. Plănuiţi să rămâneţi aici sau să vă întoarceţi în ţara voastră de origine?

TS: Am venit prima dată cu filmul “Puzzle” la New York. Apoi am venit la seminarul de actorie în LA, şi de atunci am tot făcut du-te vino între România şi Los Angeles. Am stat pe perioade scurte în SUA. Am continuat să joc la Teatrul Maghiar din Cluj. Faptul că am venit în America a însemnat mult pentru mine. Am avut acest vis de copil, şi uite că mi s-a îndeplinit. În 2015 am obţinut viza de ‘Profesionist Ieşit Din Comun’ (‘Outstanding Professional’) pentru 3 ani, cu drept de lucru în SUA. Nu ştiu dacă voi rămâne definitiv, dar cu siguranţă de data aceasta sunt aici pentru o perioadă mai lungă.

JU: Sunt recunoscătoare şansei pe care mi-o oferă Los Angelesul de a lucra în echipe multi-culturale. Am venit în SUA în 2009 cu o bursă a fundaţiei “American-Hungarian Enterprise Scholarship” ca să studiez actoria de teatru şi film la Studioul HB din New York. Am terminat şcoala de teatru la Budapesta şi pe urmă am continuat să studiez şi am performat ca artistă în diverse ţări din Europa (Germania şi Austria). Apoi am plecat în Hawaii unde am locuit un an şi jumătate, până când am venit în Los Angeles unde m-am stabilit.

IC: Ce planuri de viitor aveţi?

TS şi JU în cor:

Pentru viitorul apropiat avem proiecte concrete: să avem succes cu piesa “Fefu şi Prietenele ei”, să găsim o altă locaţie pentru a continua să o jucăm în Los Angeles după ce terminăm spectacolele la Hollyhock House, şi să participăm cu ea la festivaluri şi în alte localităţi; să jucăm cât mai bine în piesa “TOYS: A Dark Fairy Tale” cu care avem invitaţie în vara 2017 pentru 26 de spectacole la Festivalul din Avignon, unul din cele mai prestigioase festivaluri de teatru din lume, şi pe Off-Broadwary în Noiembrie. Una din marile bucurii când piesa în care joci are succes este că poţi călători cu ea prin lume, şi aşa îţi lărgeşti cercul de cunoștințe şi experienţe în lumea teatrului.

Iar pentru viitorul mai îndepărtat să continuăm misiunea auto-impusă a companiei noastre de teatru J.U.S.T. TOYS şi să producem şi să jucăm în piese cu mesaje puternice, în echipe muti-culturale, aducându-ne contribuţia noastră în acest domeniu cât şi în promovarea spiritului teatrului european în Los Angeles.

* * *

Câteva detalii adiționale despre activităţile recente ale actriţelor-producătoare Tünde Skovrán şi Julia Ubrankovics şi evenimentul de “fundraising” “Bunnies and Guns” pentru “Fefu”.

“TOYS: A Dark Fairy Tale”

Numită iniţial “Bechnya”, piesa este scrisă de poeta, jurnalistă, dramaturg, din România, Saviana Stănescu (nascută la Bucureşti). Regizorul Gábor Tompa a răsucit textul, cu aprobarea autoarei, şi a creat o montare plină de forţă şi suspens. Văzând această piesă în decembrie 2015 am regăsit în ea toate caracteristicile pozitive ale teatrului modern est-european: regie deosebită, poveste puternică, ritm rapid care te ţine încordat, mister, joc de scenă energic, pasional. Decorul minimalist crea un fundal perfect în contextul poveştii dure şi plină de tâlc şi de interes contemporan. Temele piesei, imigraţie, apartenenţă, identitate şi moştenire culturală, au contribuit cu siguranţă la succesul în continuare al piesei: participarea ei la festivalul internaţional de teatru” Interferenţe”/”Interferences”, găzduit de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, România (2016), invitaţia la un program special în cadrul Festivalului de Dramă Contemporană din Budapesta, Ungaria, ţinut la teatrul Katona József (2016), invitaţia la renumitul festival de teatru de la Avignon, Franţa şi apoi de a juca piesa pe Off-Broadway.

“Guns and Bunnies”

Am avut ocazia să particip la evenimentul de strângere de fonduri pentru piesa “Fefu and her Friends”. Sala teatrului Atwater era frumos decorată şi luminată (ştiu de la Tünde că întreaga echipă a piesei şi-a adus contribuţia la amenajarea spaţiului), bunătăți şi băuturi după pofta inimii, multă lume, fete frumoase şi elegante, bărbaţi arătoşi, antren şi conversații pe tot felul de teme cu miez. Jocul la pian al Claudiei Zilke (una din cele 8 artiste din “Fefu” şi a celui care a compus muzica pentru piesă, Daniel Szabo, profesor la UCLA, a captivat publicul. Evenimentul s-a încheiat cu o licitaţie: doua bilete a unui tur ghidat deosebit pentru vizitarea în detaliu a vilei Hollyhock House şi de obiecte (printre care genţi, bluze, rochii) donate de diverşi creatori din Los Angeles. Mi-a plăcut idea că defilarea de modă a fost făcută de cele opt actriţe ale trupei din “Fefu”. în acest fel şi-au făcut artistele o primă apariţie, neaşteptată şi foarte plăcută, în faţa publicului, fiecare dintre ele cu o prezenţă foarte diferită, o foarte reuşită şi îmbietoare invitaţie la piesa ce urmau s-o joace în curând …

”Fefu and her Friends”

Această piesă este scrisă de dramaturga de excepţie americano-cubaneză de avangardă María Irene Fornés, laureată a premiului Pulizer, creatoarea unui nou gen de teatru imersiv şi feminist numit ‘realism alegoric. Subiectul este plin de semnificaţii: Într-o zi ce părea să fie una ca toate celelalte în anul 1935, un grup de femei se adună să organizeze o strângere filantropică de fonduri. Pe măsură ce seara avansează, atmosfera ia un caracter suprarealist şi secretele, angoasele, şi frustrările acestor personaje feminine una faţă de alta şi cu societatea ies la iveală. Echipa constă din: producători – Josh Haroutunian, JR Bruce, Kate Jopson, Tünde Skovrán, Julia Ubrankovics; coreografia – Zsófiâ Nemeş; compoziţia muzicală – Daniel Szabo; consultant lumini – Kristin Swift, costume – Melanie Watnick, Lily Bartenstein – designer; şi Deena Tovar – managera producţiei de scenă. Piesa se joacă în luna mai 2017 la Hollyhock House cu toate spectacolele “Sold Out”. Nu se mai găsesc bilete. Norocoşi cei ce le-au cumpărat din timp. Locurile sunt foarte limitate vila nepermiţând mai mult de 20 de persoane la fiecare spectacol.

Întreaga seară (2 ore de spectacol neîntrerupt) este organizată ‘în continuă mişcare’ şi cu surprize pentru spectator. Aceştia sunt rugaţi să aştepte în afara casei, până când artistele îi vor invita înăuntru. Foyerul în aer liber pe vârful de deal unde este aşezată vila este cu adevărat încântător. Dealul oferă o vedere panoramică în două direcţii, într-o parte se vede în zare silueta clădirilor înalte din down-town Los Angeles, pe de cealaltă parte, aproape, sunt dealurile pe al cărui vârf se află Observatorul Astronomic Griffith sub care domină semnul uriaş al literelor ce marchează HOLLYWOOD-ul. În loc de bilete de intrare, fiecare spectator primeşte fie un picioruş de blană de iepure, fie o pană. Asta pentru că piesa este concepută cu scene care se petrec în diversele încăperi şi curţi interioare ale acestui spaţiu – bijuterie arhitecturală a lui Frank Lloyd Wright. Spectatorii urmează să fie împărţiţi în grupuri, şi conduşi într-o direcţie sau alta. La ora 8 exact, Fefu (Tünde), gazda seratei, din piesă şi realitate, îi pofteşte pe spectatori să intre. Lumea este aşezată pe un coridor îngust, pe scaune pe deoparte şi de alta, şi doua servitoare, în moda de pe vremuri, cu șorțuri albe scrobite, înşiră regulile casei: nici un fel de mâncare, nici măcar apă nu se permite în interior, pantofii cu tocuri ascuţite trebuiesc scoşi şi ţinuţi în mână, trebuie puse acoperitoare pe încălţăminte (ceea ce mie mi-a amintit brusc de vizita la Palatul Peleş din Sinaia…). Se impune a se trata cu mare atenţie casa monument de arhitectură. Apoi toţi spectatorii sunt poftiţi în sala principală de primire a vilei, sub un plafon în unghi, cu luminatoare şi împărţituri triunghiulare, întregul spaţiu având o frumoasă compoziţie şi creând un fundal de scenă foarte potrivit cu piesa. Tünde /Fefu gazda se agită semi-isteric asumându-şi un rol conducător asupra celor două tinere doamne care veniseră mai devreme la adunarea filantropică care se pusese la cale în acea seară din 1935. Starea de tensiune care va domni tot lungul piesei se creează chiar de la început. Impulsivă, cu acţiuni şi reacţii ciudate, rolul principal îl deţine Fefu o bucată bună de vreme, până când intră în scenă, împingându-se pe un căruţ rulant, Julia. În trecut o fiinţă cu o minte strălucitoare şi plină de curaj, spiritul Juliei a fost zdrobit într-un misterios accident de vânătoare care a lăsat-o paralizată. Sau chiar aşa să fi fost? “Glonţul nu m-a atins. L-a lovit pe cerb. Dar eu am murit şi cerbul nu.”

Imagine de pe Facebook-ul piesei “Fefu and her Friends”

Cu o echipă alcătuită numai din actriţe, piesa scrisă de Fornés în 1977, se dovedeşte extrem de actuală, dialogul sugerând feminismul, diferenţa de salarii dintre sexe, favorizându-l mereu pe bărbat, rolul femeii, explorând subtilitatea cu care presiunile întâlnite în viaţă de femei în lumea întreagă le cere să se conformeze unui ideal de rol mărunt, umil şi de feminitate veşnic impusă. Spectatorii sunt mutaţi în altă camera, cei din grupul cu “picioruş de iepure” se încrucişează cu cei “cu pană”; ei se aşează pe scaune mici sau sunt rugaţi să îşi mute singuri scaunul afară, în curtea interioară. Scene duioase, scene erotice, şi un moment de nuditate, agitaţie, dans, costume frumoase şi un joc actoricesc superb de către fiecare din cele 8 actriţe. Fiecare din ele îşi are momentul ei de ‘rol principal’ şi toate îşi joacă rolul extrem de bine şi cu pasiune.

Misterul paraliziei lui Julia rămâne nelămurit, mai ales când o vedem că se poate scula din scaunul rulant şi umbla. Este cu certitudine vorba de simbolul “copleşirii” totale a femeii … Cele două ore trec repede şi se pleacă de la piesă cu întrebări despre multele momente când mesajul era prea complicat, prea profund pentru a fi bine înţeles imediat şi mai trebuie ‘rumegat’. O trupă actoricească de talent, bine sincronizată şi care se vede că formează un singur ‘trup şi suflet’, un gen de piesă cu surprize, o revizitare a problemei rolului şi soartei femeii în lumea care chiar şi în timpurile noastre, trebuie sa recunoaştem, rămâne încă în mare parte dominată de bărbaţi. Şi toate acestea se ţes în prima piesă care s-a jucat vreodată în vila Hollyhock House transformând, în fine, în realitate, un secol mai târziu, viziunea lui Aline Barnsdall. Feministe active cum erau, sunt sigură că piesa le-ar place mult atât lui Aline Barnsdall, proprietara vilei, cât şi autoarei piesei, María Fornés. Iar Frank Lloyd Wright trebuie că priveşte de unde este în jos cu un zâmbet pe buze că la cei 150 de la naşterea lui mai multe femei talentate s-au decis să-l sărbătorească într-un fel atât de special.

Piesa “Fefu and her Friends” se va juca la Hollyhock House, Barnsdall Art Park, Sâmbătă, Duminică şi Luni de pe Mai 6 până pe Mai 28, 2017. Biletele s-au putut cumpăra pe Internet, dar s-au vândut toate încă înainte de premieră.

————————————————————————————————————————————————————

Concluzie

Tünde şi Julia nu sunt numai actriţe bune, ci şi foarte întreprinzătoare. Admir iniţiativa lor de a crea împreună o societate de producţie teatrală (J.U.S.T. Toys Productions) cu o misiune atât de apropriată mediului multi-cultural din Los Angeles. Ele s-au îndreptat curajos şi spre rolul de producătoare, la ambele piese recente. Au dovedit capacitatea de a reuşi într-un proiect prin găsirea unei idei foarte speciale: alegerea Casei Hollyhock la un moment potrivit – aniversarea arhitectului, cu o piesă apropiată, scrisă de o autoare feministă, pe un subiect care concordă cu ceea ce reprezenta şi visa proprietara vilei, Aline Brandsall.

Tünde Skovrán şi Julia Ubrankovics reprezintă două talente excepţionale, două minţi perspicace, care ştiu să aleagă şi să reunească alte talente şi persoane creative spre a ţine viu spiritul teatrului modern în Los Angeles, a recunoaşterii sexului feminin, nu numai ca frumos, dar şi ca plin de idei “de succes” şi a face cinste teatrului est-european integrat în mediul multi-cultural american.

***********************************************************************************************************************************

Referinţe (toate în engleză)

https://www.justtoysproductions.com/
Pagina companiei J.U.S.T. TOY Productions – se poate citi despre piesele “TOYS: A Dark Fairy Tale” şi “Fefu and her Friends”

https://thisstage.la/2015/11/on-immigration-identity-and-collaborative-creativity-gabor-tompas-production-of-toys-a-dark-fairytale
On Immigration, Identity, and Collaborative Creativity: Gábor Tompa’s Production of “TOYS: A Dark Fairy Tale”, @THISSTAGE magazine, November 2015.

https://www.youtube.com/watch?v=ebFwIZVX6sA
TOYS Promo Video by J.U.S.T. Toys Productions / www.toystheplay.com
Aug 11, 2015 – Uploaded by Julia Ubrankovics

https://www.facebook.com/justtoysproductions/
J.U.S.T. Toys Productions Facebook

https://www.facebook.com/events/860859844025900/
“TOYS: A Dark Fairy Tale” pe Facebook – Gazda paginii Julia Ubrankovics şi alţi 5

http://www.discoverhollywood.com/Discover-Hollywood-Blog/2015/November/Toys-A-Dark-Fairytale-Theatre-Review.aspx
Discover Hollywood. Theater Review, O recenzie de Rachel Flanagan, 2015.

http://stageraw.com/2015/11/19/toys-a-dark-fairy-tale/
“TOYS: A Dark Fairy Tale”. At The Hudson Theatre, Recenzie de Paul Birchall, Stage Row, 2015.

https://coloradoboulevard.net/review-toys-a-dark-fairy-tale/
REVIEW – “TOYS: A Dark Fairy Tale”, Colorafo Boulevard.net. publicat de Melanie Hooks, November 22, 2016.

http://www.discoverhollywood.com/Discover-Hollywood-Blog/2015/November/Toys-A-Dark-Fairytale-Theatre-Review.aspx
“TOYS: A Dark Fairytale” – Theater Review publicatde Rachel Flanagan, November 11, 2015.

https://www.youtube.com/watch?v=z5aRQt4MmTM
Youtube creat de John Hasulyo, 11:39 minute, publicat pe 6 Nov, 2015 (interviu în ungureşte cu Julia şi Tünde pe TV Cluj R, dar scene din piesa jucată în engleză se pot vedea între minutele 1:03 – 1:57, 3:11 – 3:45, 5:30 – 6:05, 6:46 – 7:02, 8:54 – 9:18 şi 10-44 11:39 (pâna la sfârşitul yutube-ului).

http://www.broadwayworld.com/los-angeles/article/Hollyhock-House-presents-a-JUST-Toys-Production-FEFU-AND-HER-FRIENDS-20170314
Hollyhock House presents a J.U.S.T. Toys Production FEFU AND HER FRIENDS, Broadway World, Los Angeles, Hollyhock, BWW News Desk, Mar. 14, 2017.

https://giaonthemove.com/2017/03/16/frank-lloyd-wright-hollyhock-house-becomes-a-theater/#more-28428
Frank Lloyd Wright Hollyhock House Becomes a Theater

http://www.arcadiaweekly.com/arts-entertainment/fefu-and-her-friends-set-to-open-in-celebration-of-frank-lloyd-wrights-150th-anniversary/
“Fefu And Her Friends” Set To Open în Celebration Of Frank Lloyd Wright’s 150th Anniversary

https://theculturetrip.com/north-america/usa/california/articles/frank-lloyd-wrights-hollyhock-turns-theater-with-maria-irene-fornes-fefu/
Frank Lloyd Wright’s iconic California project în East Hollywood will become an experimental theater house for the entire month of May. Articol de Amber C. Snider, Home & Design Editor, 5 April 2017.

http://circlextheatre.org/fefu/
Despre piesa “Fefu and her Friends” pe situl companiei de teatru Circle X.

https://en.wikipedia.org/wiki/Fefu_and_Her_Friends
“Fefu and Her Friends” pe Wikipedia în engleză.

https://www.youtube.com/channel/UCIFirMs1Bg2xhRSVZCPPTKA
Julia Ubrankovics –diverse youtube-uri.

https://www.amazon.com/Virtually-Virgin-English-Subtitled-Ubrankovics/dp/B00RBG9DDG
“Virually a Virgin” (English Subtitled), Amazon, Starring: Julia Ubrankovics, Attila Tóth; Runtime: 1 hour, 42 minutes. Available to watch.

https://en.wikipedia.org/wiki/G%C3%A1bor_Tompa
Gábor Tompa – pagina Wikipedia

https://en.wikipedia.org/wiki/Saviana_Stănescu
Saviana Stănescu – pagina Wikipedia

https://www.samuelfrench.com/author/282/saviana-stanescu
Saviana Stănescu – Samuel French

https://en.wikipedia.org/wiki/Mar%C3%ADa_Irene_Forn%C3%A9s
María Irene Fornés – pagina Wikipedia

* * *

Ileana Costea, 16 Mai 2017

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru acest material

Mare succes al filmului românesc la Festivalul SEEfest, Los Angeles
De vorbă cu Vera Mijojlić, Andrei Zincă şi Adrian Barbu

Anul acesta filmul românesc a avut un mare succes. Filmul artistic de lung metraj, La Drum cu tata / The Trip We Took With Dad (o coproducţie România-Germania-Suedia-Ungaria care a avut premieră în ţară pe 3 februarie 2017), a primit patru premii la Festivalul SEEfest (http://seefilmla.org): premiul pentru cel mai bun film artistic de lung metraj – regia Anca Miruna Lăzărescu; premiul pentru cea mai bună fotografie de film artistic, imaginea Christian Stangassinger (ex aequo/împărţit cu filmul grecesc Roza de Smyrna); premiul special al juriului pentru cea mai bună distribuţie (cel mai bun grup de actori: Alex Mărgineanu, Răzvan Enciu, Ovidiu Schumacher, Susanne Bormann, Manuel Klein, Doru Ana, Marcela Nistor); şi premiul publicului (înmânat de către directoarea şi fondatoarea festivalului, Vera Mijojlić, bazat pe rezultatele votului completat de spectatori, la ieşirea din sala de proiecţie). Toate premiile au fost primite de către regizoarea şi scenarista filmului, Anca Miruna Lăzărescu.

„A fost pentru prima dată când un film a câștigat patru premii și conducerea SEEfest este cu adevărat fericită pentru regizoarea Anca Miruna Lăzărescu şi pentru debutul ei de lung metraj artistic, La drum cu tata. Audienţa s-a conectat cu filmul și filmul a încântat membrii Juriului, iar scriitoarea / regizoarea Lăzărescu merită toată lauda și aprecierea pe care a primit-o în cadrul festivaluluii SEEfest 2017.” (Vera Mijojlić – VM)

Am auzit (Ileana Costea) păreri foarte bune de la diverşi spectatori despre filmul La drum cu tata: “un film bine închegat”; “nici nu se poate compara cu filmele cu violenţă, dezlânate care se fac acum”; “un film cu subiect care ne-a făcut pe noi, cei din România, să retrăim evenimentele din 1968”; “un film care te implică cu adevărat”.

“Filmul lui Anca Lăzărescu a fost unul dintre cele mai importante momente ale festivalului, cu povestea lui unică care rezonează nu doar cu publicul românesc, ci și cu audiența receptivă la valori artistice și cu spectatorii şi participanții SEEfest-ului. Dânsa ne-a adus un film minunat, iar după vizionare a avut loc o lungă sesiune de ‘Întrebări şi Răspunsuri’. Personal consider că Anca Lăzărescu este un real talent regizoral spre care lumea cinematografului trebuie sa-şi ţină atenţia încordată. Așteptăm cu nerăbdare următorul ei film!” (VM)

În al 12 an de existenţă, SEEfest L.A. (Festivalul de Filme din Eropa de Sud Est) a avut loc în Beverly Hills, California, între 27 aprilie şi 4 mai, 2017. Scopul SEEfest-ului este de a educa şi promova diversitatea culturală a Europei de Răsărit prin prezentări anuale de filme din acea regiune, cât şi a organiza conferinţe şi retrospective cinematografice, astfel formând o resursă importantă pentru cineaşti şi cercetători în domeniul filmului şi creând oportunităţi de schimburi culturale între Sudul Californiei şi Europa de Sud Est.

„SEEfest s-a bucurat întotdeauna de o colaborare excelentă cu comunitatea românească din Los Angeles, atât cu Viitorul Român Society (VRS), cât și cu Uniunea și Liga. În anii precedenți, sub conducerea preşedinţilor VRS, Ionela Kloes, ulterior Virgil Adumitroaie și în prezent Adrian Barbu, Viitorul Român a avut o prezență la SEEfest. Daniela Istrate și Uniunea și Liga ne-au susținut întotdeauna. Colaborarea între noi şi aceste asociaţii ale comunităţii românești este exemplară și reciproc avantajoasă.” (VM)

“SEEfest a fost unul dintre primii agenţi promovatori ai cinematografiei românești la Los Angeles. Am promovat, prezentat, co-prezentat și susținut nenumărate sesiuni de prezentare și proiecții de filme românești la SEEfest și la alte festivaluri din L.A. De exemplu, în iunie 2007 am sponsorizat ’Interviul Internațional cu privire la noul val românesc de cinematografie’ la Festivalul de Film de la LA (vă rugăm să consultați articolul pe care l-am scris pentru „Cinema without Borders” / „Cinema fără Frontiere”, http://cinemawithoutborders.com/festivals/1303-romanian-new-wave -international-spotlight-romania-la-laff-2007.html) şi în acelaşi an am co-prezentat la AFI Fest în noiembrie filmul românesc ieşit din comun “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” de Cristian Mungiu.” (VM)

“A fost o onoare pentru noi anul acesta de a avea astfel de oaspeți minunați din România la SEEfest, și un adevărat răsfăţ pentru publicul nostru. Andrei Zincă şi-a adus o importantă contribuţie la organizarea participării filmului românesc la festival și îi suntem foarte recunoscători pentru acest sprijin.” (VM)

Mândria festivalului anul acesta a fost pronunţată de Denise Wakeman, Digital Marketing Strategist, SEEfest: “Dintre cele 56 de filme prezentate, 26 au fost regizate de o femeie”. În acest fel cinematografia din Sud Estul Europei dezice situaţia internaţională a ‘prăpastiei dintre sexe’ în acest domeniu. Personal am participat la trei festivaluri SEEfest şi linia lor mi se pare foarte de calitate atât prin filmele pe care le prezintă, prin seriozitatea juriilor, prin interesantele discuţii cu cineaştii care urmează după vizionare, cât şi prin eleganţa festivităților de deschidere şi de încheiere. Felicitări din plin trebuiesc aduse Verei Mijojlić care este sufletul acestui eveniment.

Am observat cu plăcere că în listele de pe website-ul oficial al festivalului a celor care sunt implicaţi în activităţile SEEfest se află mai multe persoane originare din România (în Bordul de Directori: Jacob Segal, Investors Research Group şi Raoul Marinescu, Pluto TV; Directorul Programului de Film Românesc – Ştefania Magidson; în Grupul de Suport a Creativităţii George Constantin; în Bordul de Consilieri: Liana Grancea, Director Executiv, UCLA Centrul de Studii Europene şi Ruse; Peter Gross, Mission Critical Systems/Bloomenergy şi Ştefania Magidson, Blue Heron Foundation, Los Angeles).

Rolul principal în aducerea filmelor şi cineaştilor din România l-au avut anul acesta Andrei Zincă, şi compania lui, Double 4 Studios, cu sprijinul Institutului Cultural Român din New York (ICR NY). Andrei Zincă are experienţă bogată în evenimente de acest gen, el fiind organizatorul, timp de doi ani (2014 şi 2015) a Zilelor Filmului Românesc la Fort Lauderdale şi Miami, în Florida. La rândul lui Andrei Zincă este regizor de film. Unul din filmele sale, Puzzle for a Blind Man, a fost prezentat la încheierea SEEfest-ului în 2014, unde a luat premiul pentru cea mai bună imagine de film.

“Anul acesta au fost aduse din România spre prezentare în concurs la SEEfest 3 filme: un documentar de lung metraj Sunt însărcinată în România/I’m Pregnant în Romania – regie Jesus del Cerro; două filme artistice de lung metraj, The Fixer – regie Adrian Sitaru; La drum cu tata – regie Anca Miruna Lăzărescu; şi un scurt film de animaţie de 3.5 minute, Flori de plastic, în premieră mondială – regie Claudia Ilea. Au fost invitaţi şi 4 cineaşti din România (am dorit să avem o varietate din diverse domenii ale cinematografiei): o regizoare de film artistic de lung metraj (Anca Miruna Lăzărescu), un regizor de film documentar (Jesus del Cerro – cineast spaniol care trăieşte între România şi Spania), un actor (Adrian Titieni, care a jucat din 1985 până acum în peste 50 de filme, pe care eu îl consider cel mai important actor român contemporan; a jucat şi în filmul meu, Puzzle; şi un critic de film (Irina Margareta Nistor, figura centrală a filmului Chuck Norris vs. Communism, traducătoarea celor a peste 3000 de video cu filme din lumea de vest introduse în România anilor ’80 ‘pe sub tejghea’ de curajosul antreprenor Teodor Zamfir). În afara concursului a fost adus şi prin iniţiativa şi cu sprijinul societăţii Viitorul Român Society (VRS) celebrul documentar de lung metraj Chuck Norris vs. Communism, invitat să fie prezentat cu o zi înainte de deschiderea oficială a festivalului. Proiecţia a avut loc în aceeaşi sală de cinema unde s-au prezentat restul filmelor în competiţie, Laemmle Music Hall, Beverly Hills.” (Andrei Zincă – AZ).

Acţiunile româneşti de la SEEfest 2017 au fost coordonate de Andrei Zincă, în colaborare cu SEEFest, cheltuielile de organizare, costul licenţelor de proiecţie, şi aducerea cineaştilor fiind posibilă prin suportul financiar al Institutului Cultural Român (ICR) din New York, compania lui Andrei Zincă, Double 4 Studios, şi a SEEfest-ului.

“Rolul meu anul acesta la SEEfest a fost să propun filme şi cineaşti, să aduc un sprijin prin implicarea mea în ceea ce priveşte promovarea evenimentului în rândul comunităţii românești şi să facilitez prezenţa cineaştilor români care au venit să îşi susţină opera aici. Cineaştii au fost cazaţi la hotelul Loews, în inima Hollywood-ulu, şi li s-a făcut un program de studiu şi vizite legate de domeniul cinematografiei.” (AZ)

Festivalurile de film românesc mai au loc anual şi în California de Nord, organizate de Laura Toma cu participarea universităţilor Stanford şi Berkley. Anul acesta festivalul de la San Francisco s-a ţinut cu o săptămână înainte de SEEfest-ul din Los Angeles. Alegerea de filme este făcută de fiecare festival în modul pe care conducerea acestuia îl consideră important. Unii organizatori selecţionează filme pe baza succesului pe care acestea le-au avut la festivaluri de renume. “În cazul nostru am urmat criteriul SEEFest-ului, considerând atât calitatea artistică a filmelor cât şi cea comercială, estimând acceptul pe care filmele îl pot avea la publicul american din Los Angeles”. (AZ)

La SEEfest participă diverse etnicităţi corespunzând ţării unde au fost făcute filmele, dar şi cineaşti americani. Printre personalităţile care au păşit pe covorul roşu la deschidere au fost producătorul Ron Yerxa (cunoscut pentru filmele sale Little Miss Sunshine, Hamlet 2 and Cold Mountain – filmat în România, şi filmul Nebraska, nominat pentru Premiul Oscar pentru Cel Mai bun Film în 2013), actriţa Irina Maleeva (Satyricon, Jane the Virgin, Heroes, şi altele), iar în sală, la proiecţia filmului documentar Sunt însărcinată în România au participat actriţa Dina de Laurentis şi directorul de imagine Javier Aguirresarobe (cunoscut pentru filmele Blue Jasmine, The Others). Din partea română la diversele evenimente SEEfest au participant Cosmin Dumitrescu, noul Consul General al României la Los Angeles cu soţia, Mirela Dumitrescu, Consul la Los Angeles, Cătălin Ghenea, fostul Consul la Los Angeles, şi acum Consul General al României la Miami, Domnul Răzvan Dinu, Director de Proiect ICR NY, doamna Simona Steriu, Consul Economic al României în LA, membrii comunităţii române din LA, şi desigur, cineaştii invitaţi din România. Deschiderea SEEfestului s-a făcut cu proiecţia filmului Constituţia, o producţie din Croaţia.

În cursul sezoanelor festivalului SEEFest din anii precedenţi, Societatea Viitorul Român a contribuit la efortul organizatoric prin promovarea evenimentului în comunitatea Românească din California de Sud, prin participare şi diverse sponsorizări. La ediţia festivalului din 2016, VRS a colaborat şi mai direct prin creaţia unui afiş pentru festival şi un chioşc de prezentare vizuală a istoriei cinematografiei românești, mult aplaudate de participanţi. În anul curent, 2017, implicarea VRS la SEEFest a atins un nivel remarcabil invitând-o la Los Angeles pe protagonista principală a documentarului de lung metraj Chuck Norris versus Communism, distinsa doamna Irina Nistor, şi organizând o vizionare specială a documentarului. Prezenţa Dnei Nistor a oferit publicului, în sesiunea de discuţie care a urmat proiectării, ocazia de a formula întrebări legate de evenimentele descrise în documentar, şi de a afla informaţii necunoscute publicului până în prezent.

“Idea organizării unui eveniment cu Irina Nistor a plecat de la o discuţie iniţiată de Bogdan Marcu, Directorul Cultural al VRS, cu ocazia unei întâlniri a membrilor boardului VRS. Bogdan intrase în legătură cu Irina Nistor în cadrul unui proiect de cercetare pentru un articol în pregătire pentru Huffington Post. Planul sugerat de Bogdan era ca acest eveniment să fie organizat în toamna anului 2017. Dar idea de a-l face cu ocazia festivalului SEEfest a prins pe loc, şi discuţiile s-au precipitat rapid: doi din membrii VRS Board, Dana Moldovan şi Virgil Adumitroaie, care erau deja implicaţi în organizarea SEEfest, i-au prezentat proiectul ‘Chuck Norris vs Cummunism şi Irina Nistor’ lui Andrei Zincă. Andrei la rândul lui a întrevăzut imediat posibilitatea de a anexa evenimentul în avanpremiera festivalului SEEfest, pe 26 Aprilie, şi posibilitatea de a cere sprijinul financiar Institutului Cultural Român din New York şi a companiei lui, Double 4 Studios. Cu această ocazie trebuie să menţionez colaborarea perfectă cu toate aceste trei organizaţii culturale reputate (SEEfest, ICR NY, şi Double 4 Studios). Evenimentul s-a bucurat de un succes enorm, cu o cerere de public atât de numeroasă încât cu două zile înainte de vizionare VRS a trebuit să iniţieze o schimbare a sălii de proiecţie cu o sală de mai largă capacitate – în discuţii de ultim moment cu managementul de la Laemmle. “ (Adrian Barbu – AB)

“Din momentul în care aprobările şi aranjamentele necesare s-au stabilit, biletele de avion pentru dna. Nistor au fost cumpărate, şi data proiecţiei stabilită, membrii VRS au intrat într-un ritm accelerat pentru a pune pe picioare acest eveniment. În mai puţin de o lună VRS a localizat sala ideală de proiecţie (Cinematograful Laemmle din Beverly Hills), a generat arta grafică şi afişele de promovare în social media, email, şi imprimate pe hârtie, a negociat şi obţinut drepturile de proiecţie, în tot acest timp executând o campanie de publicitate fără precedent. Ţin să mulţumesc din partea VRS domnului Jacob Segal pentru facilitarea localizării sălii, şi punerea în contact cu managementul lanţului de cinematografe Laemmle. Pentru afişul care a devenit simbolul vizual al evenimentului VRS îi mulţumeşte talentatului Daniel Druhora, directorul secţiei de Communications and Marketing, şi de Digital Content al Şcolii de Inginerie Viterbi, a universităţii USC. Pentru campania de publicitate şi eforturile extraordinare făcute în zilele febrile dinaintea serii spectacolului, adresez o recunoaştere specială întregului Board VRS pentru implicare şi efortul depus: Virgil Adumitroaie (Vice Preşedinte), Bogdan Marcu (Director Cultural), Ionela Kloes (Secretară, fostă Preşedintă VRS), Ioan Totoiu (Trezorier), Mara Chindriş (Member at large), Dana Moldovan, Aneta Hariton, Lili Totoiu, Gabi Mihăilescu, cât şi tuturor celorlalţi membri ai boardului.” (AB)

VRS a preluat-o “în gazdă” pe Irina Margareta Nistor, organizând o seară în onoarea ei, la reşedinţa dnei. Mara Chindriş în Pasadena. La acea serată am foste invitate eu, Ileana Costea, cum publicasem două articole despre documentarul Chuck Norris vs Communism în 2015, şi Maria Zamfir Bleyberg, sora lui Teodor Zamfir-creierul acţiunii de video-uri în anii ’80, să spunem câteva cuvinte. Persoane care au participat la “serile ilegale’ de vizionare a acestor filme în România anilor 80 şi-au depănat amintirile. “Ambele societăţi româneşti din Los Angeles, Societatea Viitorul Român – VRS (Adrian Barbu, Preşedinte) şi Uniunea şi Liga Societăţilor Române (Daniela Istrate, Preşedintă) mi-au fost excelenţi parteneri de lucru, m-au susţinut cu aceeaşi forţă şi entuziasm în a face cunoscute evenimentele româneşti de la SEEfest membrilor lor.”

“Anul acesta VRS a avut o iniţiativă deosebită. Dacă la anul Uniunea şi Liga va avea şi ea o iniţiativă pentru SEEfest, o voi sprijini cât de mult voi putea, aşa cum am făcut-o cu Viitorul Român.” (AZ)

“Am fost foarte fericit pentru că efortul nostru de a implica comunitatea românească de o formă mai profundă a avut succes. Filmele proiectate atât la sfârşit de săptămână cât şi în timpul săptămânii, la ore accesibile şi mai puţin accesibile, au rulat totdeauna cu sala aproape plină sau plină ochi. Sălile pline au oferit cineaştilor un dialog foarte important pentru ei. Reacţia publicului şi posibilitatea de a comunica direct cu audienţa sunt daruri de nepreţuit pentru cineaşti.” (AZ)

“Mă bucur că efortul nostru a dat roade: Săli pline, public interesat să comunice cu cineaştii, minunatul succes cu cele patru premii luate de La drum cu tata. Mă bucur că am putut oferi cineaştilor din România o deschidere importantă aici, facilitând contacte cu lumea Hollywood şi un schimb de opinii valoros.” (AZ)

“Feedback-ul de la public a fost foarte pozitiv. Am simţit că s-a creat acea deschidere spre … ‘şi mai mult’, ‘mai vrem’. Oamenii mă întrebau: “Ce o să mai faci în viitor în direcţia asta? Ce mai aduci?” (AZ)

Este cert că românii din Los Angeles sunt dornici să participe la astfel de evenimente.

Până la dată de 3 iunie 2017 filme de la SEEfest se pot găsi şi viziona online la: http://www.films2c.com/seefest-on-vod.html

Ileana Costea, 16 mai 2017

© Autoarea reţine drepturile de copyright pentru acest material.

Pentru mine o altă foarte plăcută descoperire de prezenţă românească surpriză în străinătate.

Anul trecut, fiind în vacanţă în Franţa, pasiunea mea pentru artă m-a dus în Normandia, unde întreaga vară 2016, din aprilie până în septembrie, a avut loc a treia ediţie a Festivalului Normandiei Impresioniste. Normandia este cunoscută ca fiind regiunea unde “s-a născut impresionismul”. Anul acesta festivalul a avut ca temă principală, portretele impresioniste, şi a constat din 450 de evenimente în întreaga regiune: expoziţii de artă, mese la iarbă verde, spectacole de sunet şi lumină, şi concerte. (Cotidianul.ro a publicat un articol frumos ilustrat despre acest festival http://cotidianul.ro/festival-normandia-impresionistă-285457). În peregrinarea mea prin Normandia m-am oprit în locul preferat mie, micuţul orăşel Honfleur, cu case tradiţionale, faţade cu mult lemn, străzi înguste cu caldarâm de piatră, şi peisaj romantic de bărci în portul de pescari încă activ. Evident, primul drum pe care l-am făcut a fost la Musée Eugène Boudin unde era o expoziţie intitulată “Tinereţe în era Impresioniştilor” (1860 – 1910). Şi ieşind din muzeu, pe gardul curţii adiacente muzeului am văzut panourile “Le cellier de Ioana – Atellier d’Artiste”. Şi dacă alte nume feminine româneşti există în diverse limbi (Ana, Maria, ba chiar şi al meu, Ileana, care se întâlneşte în America de Sud) Ioana e strict “al nostru”. Aşa că mi-am spus: trebuie să o vizitez pe Ioana.

Străbătând o curte cu şarm, am intrat în galerie şi m-am trezit într-o bogăţie de culori şi imagini: scene marine, peisaje urbane şi săteşti, nuduri, portrete, capete, picturi de pomi şi flori. Un domn ne-a condus prin mica sală a galeriei explicându-ne picturile. Domnul era francez. Dar CV-ul pictoriţei pe un colţ de masă mi-a dezvăluit că Ioana s-a născut în România, a studiat Belle-Artele la Bucureşti (1969) şi s-a stabilit în Franţa cam în acelaşi timp cu mine (ea în 1971, eu în 1972). Domnul galerist ne-a chemat-o pe Ioana din casa plină de parfum local de alături. O doamnă blândă, cu voce calmă şi plăcută, ne-a invitat să vizităm locuinţa şi atelierul ei. O adevărată casă-galerie, de aproape nu se vedea albul pereţilor de atâtea picturi, în salon, pe casa scării, în toate încăperile. Ne-a dus în micul ei atelier, de la etajul cel mai de sus, unde pe vremuri era camera lucrătorilor din făbricuţa de cidru. Picturi, cărţi despre artişti cunoscuţi, vedere spre acoperişurile din vecinătate, şi în zare portul cu tradiţionalele lui bărci cu multele lor catarge beţe verticale pierdute in ceaţa micului golf pitoresc. A fost o întâlnire deosebit de agreabilă. Ne-am spus fiecare, ea şi eu, povestea vieţii noastre. Eu cum “mi-am luat lumea-n cap de una singură”. Ea explicându-mi că nu ar fi putut face asta niciodată, n-ar fi avut curajul. În viaţa ei a apărut francezul François Mayet care a scos-o din România. Cu el (inginer, lucrând pentru nişte firme importante) a avut ocazia să călătorească mult. ”Şi eu am lucrat tot timpul, pe ori unde ne aflam. Am pictat. Am făcut expoziţii. Una chiar la Bagdad.” În atelier am împărţit pasiunea comună pentru cafea express. Ioana ne-a servit cu un Nespresso, mie amintindu-mi brusc de parfumul fermecător de pe strada Batiştei în Bucureşti când treceam prin faţa magazinului de cafea a unui armean. Pictoriţa româncă, amintiri, nostalgie.

Ioana ne-a povestit despre marea ei admiraţie pentru Matisse, care apare evidentă în frumoasele tablouri ale ei cu ii. Mi-a plăcut în deosebi cea cu iia verde si fusta mov. Marinele Ioanei evocă pe cele ale pictorului Albert Marquet (pe care, cu jenă trebuie să recunosc că l-am descoperit abia astă vară la o expoziţie la Palais Tokyo, la Paris). Iar nudurile, peisajele, şi capetele din picturile Ioanei amintesc de Şcoala de la Paris (L’Ecole de Paris). Sunt şi câteva peisaje din România şi apoi câteva femei orientale care mi-au trezit în minte pe cele ale lui Ingres. “Lucrez în guaşă şi acuarelă. Pensula mea se exprimă diferit funcţie de suportul pe care îl aleg: hârtie de mătase, hârtie gen-de împachetat craft/kraft, carton artizanal thailandez sau hârtie mai tradiţională.” Oricare ar fi mediul, picturile Ioanei se remarcă prin puterea liniei desenului şi armonia culorilor. Ioana este o talentată coloristă. Operele ei reflectă diversele locuri unde a trăit, sate şi mănăstiri româneşti, peisaje marine bretone sau normande, orăşele de munte. Iar în ce privesc Algeria şi Orientul Mijlociu, unde familia s-a deplasat după locul de lucru al soţului ei, i-au inspirat minunate guaşe unde siluetele femeilor orientale se conturează din câteva linii exprimând atitudinile, culorile şi misterul lor specific pe care îl ştiu din poveştile mamei mele, care a cunoscut bine Grecia şi Turcia. Dintre tablourile preferate de mine: Rochie mov intr-un fotoliu “fauve”, iia violetă, iar din peisajele marine, Cheilul Sfânta Caterina, Honfleur în albastru, toate pe hârtie de mătase.

Ileana cu Ioana şi în fundal o ţărăncuţă de pe la noi.

Ioana a expus la cunoscutul Salon de Toamnă de la Paris, la Salonul de la Versailles şi cel din Saint Germain-en-Laye. A avut şi diverse expoziţii solo, printre care, recent, la Amsteram Royal Gallery în Martie 2013.

“Am locuit multă vreme la şi lângă Paris. Şi am vândut, dar niciodată ca acum. De când suntem la Honfleur mi-am văzut visul realizat: mi-am putut în fine expune picturile (ţinute ani la rând în teancuri, teancuri) pe perete. Ramele mi le face François. A devenit mare specialist. Multe din lucrările mele sunt în colecţii private. Am cumpărători din întreaga lume.”

Dacă va place frumosul, dacă va place culoarea, dacă aţi simţit o tresărire la picturile cu bluze româneşti ale lui Matisse, nu ezitaţi să faceţi “o haltă” la Honfleur să vizitaţi galeria Ioanei. Este o încântare. Şi cum poate mai trece vreme lungă până ajungeţi prin Normandia, puteţi admira tablourile figurative pline de culoare, de la foarte gingaşe la pline de forţă, pe situl oficial al Ioanei: www.artmajeur.com/ioana.

Referinţe:

Third edition of the Festival Normandie Impressionniste (în engleză)

Normandy Impressionist Festival: Accueil (în franceză)

Diferite video-uri cu expoziţii de la Festivalul Impresionismului, Normandia, 2016:

http://www.normandie-impressionniste.fr/le-festival-en-images-0

http://www.mam.paris.fr/fr/expositions/exposition-albert-marquet-0 (în franceză)

https://en.wikipedia.org/wiki/Albert_Marquet (în engleză)

http://www.artnet.com/artists/albert-marquet/ (multe imagini cu picturi)

https://www.centrepompidou.fr/cpv/resource/cLrja8b/r8EoLq7 (Matisse şi iia romaneasca – (în franceză)

L’orientalisme – Jean-Auguste Dominique Ingres (în franceză)

Normandia locul unde s-a nascut impresionismul (în franceză)

Video – Normandia, locul unde s-a nascut impresionismul

Video – plimbare prin Honfleur

Ileana Costea, 20 Ianuarie 2017, Los Angeles, California

© Autoarea retine drepturile de copyright pentru acest material.

Afișul filmului documentar Chuck Norris vs Comunism

În ianuarie anul curent am primit un telefon de la o prietenă din Los Angeles să-mi spună că pe canalul de televiziune publică PBS se va prezenta un documentar despre cum în România anilor 80 se introduceau ilegal filme din lumea de Vest. Și motorul acestei incredibile acțiuni de contrabandă era Teodor (Dorel) Zamfir, fratele bunei mele prietene Maria Zamfir Bleyberg. Dornică să aflu mai mult despre perioada aceea neagră pe care eu n-am apucat-o în țară, și cum s-a întâmplat să îl cunosc personal pe Dorel, m-a interesat mult să văd emisiunea.

Cu vreo 20 de ani în urmă, am condus în România o delegație de la universitatea la care predau, California State University, Northridge. Vizita a fost făcută la invitația noii universități din Târgoviște, una dintre multele apărute după 1989. În scurta trecere prin București, pentru prezentări la (pe atunci) Institutul Politehnic, când mă gândeam unde să duc delegația și câteva dintre gazdele noastre pentru masa de “adio”, Maria mi-a spus “Du-te la Clubul/Restaurant Tezaal al fratelui meu”. Și a fost extraordinar: țuică și gustări tradiționale la barul din subsol iscusit decorat pe tema Dracula și un banchet “regal” încheiat cu flacăra impresionantă a desertului “Crepe Suzette cu Grand Marnier”. Ne-am întrebat cu toții atunci cum de Dl. Zamfir, care avea acest club pe 3 nivele, în zona bisericii Cașin, cartier elegant din București, a avut posibilitatea să-l deschidă? Filmul documentar de pe PBS mi-a dezvăluit modul în care a devenit milionar Teodor Zamfir. De statură mijlocie, plin de inițiativă, strălucitor de deștept, cu un gust spre luare de risc, și o energie debordantă, Dorel Zamfir confirmă părerea celei mai bune prietene a mea din copilărie, Smaranda Schächtele-Vasilescu: “Bărbații nu prea înalți sunt esență”. Cu tenacitate debordantă, curaj nemărginit și un spirit deosebit de antreprenor Dl. Zamfir s-a aruncat toată viață spre lucruri riscante și de mare anvergură. Iar în paralel, și-a construit o familie unită, are doi copii și astăzi mulți nepoți.

Teodor Zamfir și soția lui, Lidia, București, Romania, 2014
Sursa: Fotografie din colecție privată a Mariei Zamfir Bleyberg

Teodor Zamfir, antreprenorul care a adus “pe sub tejghea” filmele din vest în România comunistă
Sursa: Fotografie din colecția privată a Mariei Zamfir Bleyberg

Documentarul de lung metraj “Chuck Norris vs. Comunism” pune mai mult accentul pe Irina Nistor, traducătoarea din engleză și franceză a vreo 3000 de videouri, decât pe capul “operațiunii pe sub tejghea” și sub ochii securității regimului totalitar ceaușist, Teodor Zamfir. Și asta poate pentru că, dintr-un interviu dat de regizoare, Ilinca Călugăreanu, am înțeles că Dl. Zamfir n-a vrut să fie filmat și s-a lăsat greu și pentru cele câteva vorbe pe care le spune spre sfârșitul filmului.

N-am știut de această rețea de introducere a videourilor în România anilor 80, dar vorbind cu cunoscuți ce au plecat din țară mai târziu mi-au spus toți că se duceau la vecini să vadă filme. Căci foarte puțini erau aceia care aveau aparate VCR, “poate maximum 5 pe o strada”, s-a exprimat prietena mea Irina Rosetti stabilită în Paris. “Și erau de obicei securiștii, căci aceștia aveau posibilitatea să călătorească în Vest, grănicerii controlându-le mai sumar valizele sau “închizând mai mult ochii”. Tot securiștii erau aceia care aveau bani să își poată permite costul foarte ridicat al unui VCR, cât o mașină nouă. Era perioada când existau doar două ore de emisiuni la televiziune, și acelea de propagandă comunistă și ridicarea în slăvi a perechei conducătoare, Elena și Nicolae Ceaușescu. Și aceeași Irina Nistor pe care Teodor Zamfir a angajat-o să dubleze toate videourile piratate de el, culmea, lucra la stația Națională a Televiziunii Române ca traducător al Comisiei de Cenzură. Dna. Nistor deci a asistat la ciuntirea filmelor din vest (de la desene animate ca “Tom și Jerry” de unde trebuia scoasă masa pe care erau bunătăți, la filmele hollywoodiene de acțiune ca cele cu Chuck Norris, Silvester Stallone, și Jean Claude Van Damme, în care apăreau piscine, mașini luxoase, străzi largi și zgârie nori). Cenzura tăia măcelărește filmele străine sau interzicea pur și simplu de a fi arătate pe ecran, bazat pe teama conducătorilor sa nu vadă românii bunăstarea din afara comunismului. Filmele aduse de Zamfir, copiate și dublate în română, ca să le înțeleagă “tot românul” și distribuite în întreaga țară erau vizionate “în mare secret” de grupuri adunate în înghesuiala camerei de zi a câte unui vecin cu VCR. Și se transmitea de la o ureche la alta, în surdină, că “la Barbu se arată filme diseară”

Dan Chiorean în rolul lui Teodor Zamfir
Sursa: Internet, imagine din filmul Chuck Norris vs Comunism

Idea de a lua riscul de a fi aruncat în pușcărie sau de a-ți pierde și puținele bunuri pe care le aveai pentru plăcerea de a vedea copia unui film ca “Mission în Action” sau “Rocky”, deși prost dublat, pare ridicolă. Dar pentru cei trăind în România sub comunism acerb a fost o realitate. Pe de o parte, cum recunoaște Irina Nistor, bucuria de a știi ca le faci în ciudă conducătorilor chiar și cu un mic lucru împotriva legilor lor absurde îți dădea satisfacția unui moment de libertate. “Oamenii au nevoie de povești.” Și filmele, prin povestea lor, au o putere magică de a oferi ființei umane o scânteie de speranță în adâncimile întunericului unei vieții sumbre de fiecare zi, modelând adesea felul de a gândi și acționa.

În această privință este interesant articolul criticului american liber-profesionist care ține un blog de cinema, Noel Murray (31 decembrie 2015) în care documentarul “Chuck Norris vs. Comunism” este trecut în lista celor 9 filme care prezintă forța magică a filmului (printre ele numărându-se și un film italienesc pe care eu îl iubesc foarte tare, Cinema Paradiso – 1988, regizor Giuseppe Tornatore ). Un comentariu postat pe Internet cu ocazia prezentării lui “Chuck Norris vs. Comunism” la Festivalul de la Sundance spune că acest documentar este un thriller fascinant despre forța magică a filmului și capacitatea de a schimba vieți și că de la “Cinema Paradiso” nu s-a mai făcut un omagiu mai frumos adus filmelor.

Documentarul Ilincăi Călugăreanu (regizoare) și sorei ei Mara Adina (producător) a fost prezentat la multe festivaluri în lume: Sundance, la Edinborough, în Yougolsavia, la Los Angeles, Las Vegas, Miami, Florida. A fost prezentat pe ecrane de Cinema în Anglia şi acum se da pe HBO în Romania.

Mara Adina (Producător), Irina Margareta Nistor (traducător și critic de film)
și Ilinca Calugareanu (regizor şi autoarea scriptului) – filmul “Chuck Norris vs Comunism”
Sursa: Internet

Documentarul a atras interesul mai întâi prin titlul incitant, “cârlig de prins peștele”, dar și prin faptul că e făcut ca un thriller de lung metraj, cu re-înscenări de situații. Documentarul te ține la fel de încordat ca și filmele care se vizionau pe ascuns pe care le are ca subiect. Re-înscenările sunt intercalate cu interviuri a unor cunoscuți sau mai puțin cunoscuți care au fost printre cei care au participat la sesiunile înghesuite de vizionare nepermisă. Printre personalitățile intervievate în documentar, tineri pe atunci, sunt sociologul Marius Lazăr, criticul de film Tudor Caranfil, actorul Doru Ana, celebritatea TV Silviu Prigoană ș.a., cât și unii care aveau 7, 8, 10 ani la vremea aceea – realizatorii de radio Mihai Dobrovolschi și Vlad Craioveanu, scriitorul Marius Chivu, artistul Ștefan Tiron, criticul de film Cristi Luca.

Personal nu sunt deloc convinsă că intr’adevar vizionarea acestor filme a stârnit revoluția cum se susține în documentar. Afrimația aceasta adaugă elementului de dramatizare. Ilinca își mărturisește într-un interviu convingerea că datorită lucrurilor văzute în aceste filme a fost mai multă lume care a ieșit în stradă la revoluția din 89. Este posibil. Multă lume din țară știa situația din Vest din povestirile celor care se întorceau, și ascultând emisiunile lui Monica Lovinescu și Virgil Ierunca de la Radio Europa Liberă. Dar se știa numai sub formă “audio” și de cei mai cu carte. Videourile acestea cu filme aduceau “realitatea” cu imagini în mișcare, și atingeau masa populației. Iar o imagine e mai puternică decât o mie de cuvinte! Vizionarea acestor filme în grupuri i-a făcut pe oameni să se cunoască mai bine între ei și așa le-a venit mai ușor să se adune în timpul revoluției.

După ce vezi documentarul te întrebi cum de nu a fost oprită această acțiune … căci era, nu se poate să nu fi fost, cunoscută de securiști și de guvern. Explicația din documentar e însă cred foarte valabilă. Dl Zamfir a avut istețimea de antreprenor-ilegal de a îi ține “cu ochii și gura închisă” pe cei care l-ar fi putut turna, pe el, pe cei care lucrau pentru aducerea ilegală a videourilor și pe Irina Nistor care le dubla. Explicația este rețeaua complexă creată de Zamfir care a știut cum, cui și unde să dea constant “bacșișul baban” și ultra-tentant sub formă de filme-video, pe care toți, inclusiv securiștii înrăiți și conducătorii îmbuibați și totalitari și familiile lor își doreau să le vadă gata traduse, căci într-altă limbă nu le-ar fi înțeles și gustat pe deplin. Și poate, trebuie să recunoaștem, ca ne-zdrobirea unei astfel de operațiuni ilegale, intră de fapt sub umbrela multor situații similare, greu de înțeles, dar profund înfipte în balcanismul de secole de care s-a bucurat România în comparație cu alte țări comuniste.

“Chuck Norris vs. Comunism” are și note de umor speciale: Vocea ascuțită și fără prea multe intonații a Irinei Nistor care a tradus absolut toate filmele aduse “la negru” de Zamfir, atât vocile feminine cât și vocile masculine, a devenit cea mai cunoscută voce în România, după cea a lui “nea Nicu”. Când chema un taxi, vocea Irinei era imediat recunoscută. Era vocea ascunsă după microfon și devenită legendă pentru români, care n-o văzuseră nici unul pe Dna. Nistor și mulți se întrebau cum o fi arătând: E blondă? E brună? Dublează din bucătăria ei în timp ce gătește?

Irina Margareta Nistor jucând chiar în rolul ei real de “voce unică, feminină şi masculină, din toate videourile cu filme din vest introduse “pe sub tejghea” în țară în timpul lui Ceaușescu; Sursa: Internet, scenă din film.

Irina Margareta Nistor
Sursa: Wikipedia

Irina Margareta Nistor, scenă din film. Sursa: Internet, clip 2.

Imagine din film. Sursa: Internet, New York Times.

Scenele din documentar sunt bine alese, re-înscenările frumos filmate, interviurile au “texte” edificatoare, încordarea te face să stai cu respirația tăiată și umorul adaugă la reușită. Cred că multe filme documentare, adesea foarte monotone, au de învățat de la forța stimulatoare atinsă de filmul Ilincăi Călugăreanu. Regizorul Andrei Zincă, deobicei destul de critic la adresa altor filme, pe care l-am întrebat zilele trecute ce crede despre “Chuck Norris vs. Comunism” mi-a spus că i-a plăcut. Iar fiica lui, născută în afara țării i-a spus că acest documentar a ajutat-o înțeleagă mai bine prin ce a trecut România în timpul terorii comuniste pe care ea nu a cunoscut-o. Iată deci încă o contribuție importantă a filmului acesta pentru generația tânără.

În anii 80, apărând tehnologia video, filmele au putut fi răspândite în colțuri îndepărtate ale lumii. E drept, Zamfir a găsit formula îmbogățirii, dar probabil acesta este secretul antreprenorului de succes: să prinzi momentul și să treci curajos la acțiune. Nu numai idea de a face ceea ce a făcut Zamfir a fost extraordinară, dar şi mai impresionantă a fost executarea ei care a necesitat procurarea echipamentului de copiere și dublare cât și crearea și continua alimentare a rețelei pentru ținerea la distanță a dușmanului fidel guvernului.

Scenă din film. Sursa: Internet

Scenă din film. Sursa: Internet

Plagiarismul este interzis și ne-etic (căci sigur creatorii pierd sume fabuloase), dar “răul pentru o cauză bună” trebuie judecat cu strictețe morală ajustată. În cazul acesta Zamfir are meritul de a fi creat aceea ”gaură de cheie” care i-a permis românului ținut în izolare să se uite la lumea din afara cortinei, să-l facă să viseze, să-i țină speranța aprinsă, să-i aducă o rază de bucurie în viață şi poate chiar sa pună sămânța pentru a-i da forța de a se revolta.

Referințe:

The voice that brought Hollywood films to communist Romania’s TV screens, by Kit Gillet, Bucharest, Romania, The Guardian, 25 December 2014

Scene din film, VHS vs. Communism: în Romania, a Voice of Freedom | Op-Docs | The New York Times

Interviu cu producatoarea şi regizarea filmului, Mara Adina şi Irina Calugareanu pe “TheLipTV”, Chuck Norris vs Communism

Clip 1 – Chuck Norris vs Communism

Clip 2 – Chuck Norris vs Communism

Directors Notes, Ilinca Calugareanu Discusses How the 80s Action Film Smashed Through the Iron Curtain în Documentary ‘Chuck Norris vs Communism’, MarBelle, June 24, 2015

Interview: Ilinca Calugareanu – Chuck Norris vs Communism, Grae Westgate | 13th October 2015

Irina Margareta Nistor pe Wikipedia

‘VHS vs. Communism’, Op-Docs

Sundance Women Directors: Meet Ilinca Calugareanu – ‘Chuck Norris vs Communism’, Laura Berger, Jan 21, 2015

Q&A: Ilinca Calugareanu on the Cinematic Tribute of ‘Chuck Norris Vs Communism’, Hamptons International Film Festival, Kristin McCracken, September 30, 2015

© Autoarea reține drepturile de copyright pentru acest material.