Muzeul a fost organizat de Institutul de Iudaistică și Istorie Evreiască ”Dr. Moshe Carmilly” în parteneriat cu următoarele instituții: Institutul de Istorie Orală din cadrul Universității ”Babeș-Bolyai”; Biblioteca Centrală Universitară ”Lucian Blaga” din Cluj-Napoca; Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord, de la Șimleu Silvaniei; Casa Memorială ”Elie Wiesel” de la Sighetu Marmației. Organizatorii muzeului sunt doamna profesor universitar Maria Radosav, directoarea Institutului de Iudaistică și profesoară de limba ebraică în cadrul acestuia, precum și doctor Augusta Costiuc Radosav, conferențiară universitară de limba și literatura idiș în același cadru, precum și responsabila bibliotecii de studii iudaice care funcționează în aceeași clădire. Apropo, această bibliotecă este deschisă atât studenților Institutului cât și publicului. Cele două organizatoare au decis întemeierea muzeului documentar și virtual din proprie inițiativă, pentru păstrarea memoriei victimelor Holocaustului din Transilvania de Nord. Ele au lucrat în condiții dificile, ajutorul real venind în special din partea studenților interesați în acest domeniu.

La inaugurare, care a avut loc în ziua de 9 octombrie 2017, a fost lansat un ”fluturaș” care prezintă muzeul și ”mulțumește tuturor celor interesați să contribuie la îmbogățirea colecției Muzeului Documentar și Muzeului Virtual al Holocaustului din Nordul Transilvaniei. Donațiile sunt binevenite și pot consta în obiecte sau documente (pentru Muzeul Documentar) sau în copii digitale ale unor documente (pentru Muzeul Virtual)”. Mulțumire și rugăminte la care ne alăturăm și noi, transmițându-le tuturor, cu speranța că importanța acestui muzeu va fi înțeleasă de supraviețuitorii Holocaustului și de urmașii lor, ca și de comunitatea evreiască din România și de evrei originari din România și din Ungaria, iar ei vor face tot posibilul pentru păstrarea memoriei Holocaustului din Transilvania de Nord și a victimelor lui.

Deși cred că tragedia Holocaustului evreimii nord-transilvane este cunoscută, adaug totuși câteva rânduri asupra ei pe baza câtorva lucrări importante: Pinkas Hakehilloth. Romanyah, volumul 2 (capitol scris de regretatul profesor universitar Bela Vago); Istoria evreilor din Transilvania, 1623-1944 (de regretatul rabin profesor universitar Moshe Carmilly-Weinberger); Genocide and retribution: the Holocaust in Hungarian-ruled Northern Transylvania (de profesor universitar Randolph L. Braham); Raport final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România (președintele comisiei: Elie Wiesel; editori: Tuvia Friling, Radu Ioanid, Mihail E. Ionescu); seria Studia Judaica (editată anterior de profesorii universitari Moshe Carmilly și Ladislau Gyemant, în prezent de profesor universitar Maria Radosav și doctor Augusta Costiuc Radosav); seria File din istoria evreimii clujene (editată de profesor universitar Ladislau Gyemant și de Andrea Ghiță) și alte studii și lucrări memorialistice.

Ca urmare a arbitrajului de la 30 august 1940 (”dictatul de la Viena”), nordul Transilvaniei a fost ”cedat” de România Ungariei. Ghetoizarea celor circa 160.000 de evrei din această regiune a început la 3 mai 1944, pe baza decretului guvernamental ungar de la 26 aprilie din același an. Situația din ghetouri era deosebit de grea, iar evreii anchetați pentru a fi făcuți să spună unde și-au ascuns averile erau torturați cu o cruzime deosebită. A urmat deportarea, în lagărul morții de la Auschwitz din Polonia, începută la 15 mai 1944. Deportarea a avut loc cu o repeziciune deosebită, inițial nebănuită de nimeni: în 28 de zile au fost deportați 131.639 evrei din Transilvania de Nord, în 45 trenuri, din centrele de ghetoizare și îmbarcare din această zonă geografică. Majoritatea lor nu s-au mai întors.

A fost lichidarea unei lumi, a unei culturi, a unei civilizații evreiești. Aceasta deși era clar tuturor că Germania nazistă va pierde războiul; dar lichidare fizică a evreimii ungare, slovace și nord-transilvane a fost ”războiul câștigat de Hitler”, după afirmațiile unor cercetători ai istoriei Holocaustului. În amintirea acestor victime a fost deschis Muzeul Documentar și Virtual al Holocaustului din Nordul Transilvaniei. În amintirea lor trebuie dezvoltat și popularizat acest muzeu. Activitatea doamnelor profesoare universitare Maria Radosav și Augusta Costiuc Radosav, precum și a studenților lor, trebuie să fie încurajată, iar muzeul trebuie să fie susținut de toți cei care pot face acest lucru.

Lucian-Zeev Herșcovici, 21 februarie 2018

Aș vrea să adaug însă un fapt controversat, sau uitat de unii oameni. Nu există un singur comunism, ci mai multe feluri de comunism. Suntem obișnuiți să ne axăm pe comunismul sovietic-stalinist, precum și pe comunismul din țările est-europene, fenomen depășit de istorie.

Dar trebuie să luăm în considerare și alte tipuri de comunism, pe care lumea le acceptă în prezent, deși ar trebui să le respingă. Mă refer la comunismul din lumea extra-europeană, care a reușit să se mențină: situația era diferită de cea din Europa centrală și răsăriteană. Deși nici acesta nu este identic în toate țările în care domină. Mă refer în primul rând la comunismul chinez. Am auzit afirmații după care: chinezii sunt prea mulți, un miliard și jumătate de oameni, de aceea comunismul este singurul regim care să-i țină în ascultare, altfel ar putea invada lumea; economia chineză este capitalistă; sistemul politic chinez este construit de asemenea natură încât să oprească populismul.

Dar nu cred că democrație înseamnă neapărat populism. Și oricum, chiar dacă nu dorim populismul, se pune întrebarea: este mai bună dictatura decât populismul? În China s-a ajuns ca economia capitalistă aparentă să întrețină regimul de dictatură comunistă, iar regimul de dictatură comunistă să folosească economia capitalistă aparentă pentru a se menține la putere. Deci muncitorul chinez suportă dificultățile economiei capitaliste, dar spre deosebire de regimurile democrate, în care are dreptul de a protesta, de a face grevă, nu are aceste drepturi datorită dictaturii comuniste.

Este adevărat că această dictatură comunistă chineză nu este identică cu cea stalinistă sovietică, dar totuși este o dictatură. Este suficient să ne amintim că un scriitor chinez laureat al Premiului Nobel pentru Literatură se află în exil în Franța și că un luptător chinez pentru drepturile omului, atunci când a primit Premiul Nobel pentru Pace se afla în închisoare și nu i s-a permis de către autoritățile comuniste chineze să plece la ceremonia înmânării Premiului; apoi a fost expulzat din China; mie personal, cazul lui mi-a amintit de cel al lui Alexandr Soljeniţîn. În China este limitarea forțată a natalității, uneori avorturile fiind impuse de regimul politic. Dalai Lama este considerat un dușman al Chinei, tocmai el, luptător pentru pace, pentru non-violență, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (apropo, faptul că acest om a primit Premiul Nobel pentru Pace a enervat autoritățile comuniste chineze, care organizaseră măcelul din piața Tienanmen din Beijing împotriva studenților luptători pentru democrație în China.

Actualul lider al Partidului Comunist Chinez a căpătat puteri depline. Guvernul comunist chinez visează să ocupe Taiwanul. Deci un regim naționalist-comunist dictatorial, în care Securitatea chineză are putere aproape nelimitată, cu o economie aparent capitalistă care îl salvează de la faliment, cu ajutorul lumii democrate, interesată în produse chinezești ieftine.

Să ne amintim și de crimele făptuite în perioada maoistă, care au depășit crimele staliniste și hitleriste la un loc din punct de vedere numeric, crime făcute tot pentru reușita comunismului, a ”viitorului frumos” al omenirii. Regimul conviețuirii între dictatură comunistă și economie de piață, de marxism (dacă mai este într-adevăr) și naționalism, există și în Vietnam și Laos. Chiar dacă duritatea acestor regimuri este mai redusă decât în țările central-est-europene în perioada în care aceste țări erau sub regim comunist. Dar întreaga lume acceptă regimurile comuniste chinez, vietnamez și laoțian deoarece aceste țări exportă mărfuri de bună calitate la prețuri modice, întrucât ”forța de muncă” este ieftină: muncitorii din aceste țări comuniste sunt plătiți cu salarii mici. În plus, poate că este și o admirație față de aceste regimuri (post-maoist, post-hoșiminist), precum și teama că ar putea reveni la maoism, la stalinism și ar declanșa un război.

De asemenea, să nu uităm regimul dictatorial de o deosebită duritate din Coreea de Nord, o țară condusă de a treia generație de dictatori din aceeași familie, în care – în mod oficial – președinte pentru vecie este Kim Il Sung, deci o reunire între comunism (dacă mai există), dictatură criminală necrocrație, amenințare asupra întregii lumi. Din păcate, acest regim criminal trezește uneori simpatia unor oameni idealiști, care îl cred altfel decât este într-adevăr.

Să nu uităm nici regimul comunist castrist din Cuba: după moartea lui Fidel Castro, a urmat ”la tron” fratele său, Raul. Atunci când fostul președinte american, Obama, a decis să ”normalizeze” relațiile cu acest regim și a plecat în vizită oficială la Havana, nici măcar nu a fost întâmpinat la aeroport de către noul dictator cubanez. Deci, nici măcar respect față de un președinte american care a vrut să ajute, să îndrepte lucrurile, cu toate că emigranții cubanezi din SUA, respectiv exilul politic cubanez, i-au atras atenția să nu facă acest lucru.

Disputa actuală între președintele american Trump și ”conducătorul” nord-coreean nu poate duce la rezolvarea situației. Lucrurile vor putea fi schimbate numai din interior: singurii care pot face aceasta sunt ofițerii superiori din Securitatea nord-coreeană, paznicii lui Kim al III-lea, care îl pot înlătura și schimba. Să ne amintim și de faptul că statul nord-coreean, deci împărțirea Coreei în două state a apărut nu pentru că poporul coreean ar fi vrut acest lucru, ci ca urmare a războiului din Coreea, generat de războiul rece și de rivalitatea între superputeri la începutul anilor 50, ajunsă la maximum în anul 1953. Nu pot să-mi dau părerea dacă SUA ar fi putut preveni acest lucru, respectiv împărțirea unei țări și crearea unui stat artificial, condus de un fost șefuleț de guerilă devenit conducător al Partidului Comunist Coreean cu ajutorul URSS și al Chinei maoiste. Fapt este însă, că acest stat artificial își continuă existența, amenință întreaga lume cu un război atomic și continuă dictatura bazată pe stalinism, deși el însuși nu este decât o consecință și o rămășiță a războiului rece.

Să ne amintim încă un lucru: Marx a fost un comunist internațional, deși se poate spune și despre el că ar fi fost un comunist evreu asimilat german; Engels a fost un comunist german: Lenin, care a înlocuit tezele marxismului cu propriile lui teze a fost un comunist rus; Stalin a fost un comunist gruzin, un om provenit dintr-o țară care de fapt era o colonie a Rusiei și a ajuns tocmai dictatorul puterii coloniale pe care pe de o parte o admira cultural, pe de altă parte avea reticență față de ea. Mao Zedong a fost un comunist chinez, Tito un comunist iugoslav, Ceaușescu un comunist român, și așa mai departe. Cadrului general al comunismului, un regim care a funcționat împotriva naturii umane, i s-au adăugat elemente de dictatură locală, inspirate din tradițiile și naționalismele locale, care adeseori l-au agravat și mai mult.

Cer scuze pentru aceste afirmații, vreau doar să dau puțin de gândit…

Pentru a înțelege punctul de vedere al domnului Andrei Marga, trebuie să ne referim atât la conferința pronunțată de el la Universitatea Ebraică din Ierusalim, cât și la lucrări mai vechi ale sale. Printre altele, la câteva articole publicate în volumul ”Frații mai mari”, precum și la un album autobiografic, intitulat ”Andrei Marga : profesor, rector, personalitate publică”, apărut la Cluj în anul 2011. Aici putem adăuga că unii analiști ai situației universitare din România vorbesc despre ”epoca Marga” și ”epoca post-Marga” la universitatea clujeană.

Părerea ministrului Andrei Marga este că iudaismul și creștinismul sunt rădăcini comune ale Europei, care reprezintă o civilizație bazată pe originile ei culturale. ”Europa reprezintă o cultură și o civilizație se-și constituie identitatea prin activarea memoriei culturale. Prezentul aici poartă continuu urmele trecutului, încât viața într-o Europă doar a prezentului, ce a divorțat de orice trecut, nu este doar inimaginabilă, dar și imposibilă. Nu putem identifica o identitate europeană, (fie că vom concepe identitatea drept conștiință de sine, fie că o concepem ca rețea de interacțiuni), fără recurs la <<origini>> și, prin aceasta, la istoria europeană. Identitatea nu se reduce la <<origine>>, dar este legată de aceasta”. Autorul își exprimă acest punct de vedere în studiul ”Iudaismul și creștinismul – rădăcini comune ale Europei”, republicat în volumul ”Frații mai mari : întâlniri cu iudaismul”. În același articol – precum și în conferința ținută la Universitatea Ebraică din Ierusalim – el citează puncte de vedere diferite – filosofice, teologice, istorice – referitoare la originea civilizației europene. Rădăcinile Europei rezidă în ”tripticul…Atena, Roma, Ierusalim…cu moștenirile greacă, creștină, romană, modernă…o componentă religioasă se află la însăși temelia Europei…nu putem scoate din discuție tradiția iudeo-creștină a Europei”. Nu numai creștinismul reprezintă baza religioasă a Europei, ci și iudaismul. Iudaismul a contribuit la fărirea civilizației europene fie prin formarea creștinismului ca religie, cât și prin preluarea lui de către Martin Luther și alți teologi protestanți, ajungându-se la formarea eticii protestante. Totuși profesorul Marga susține un punct de vedere nou: ideea că atitudinea esențialistă a lui Max Weber, precum și ideea lui Werner Sombart asupra derivării capitalismului din mercantilism și a mercantilismului din iudaism ”va trebui părăsită în vederea istorizării”. Analizând diferite concepții teologice creștine (printre care cea a cardinalului Joseph Ratzinger, actualul papă Benedictus al 16-lea, a lui Hans Kueng și a lui Frederic Manns), precum și evreiești (printre care cea a lui Pinchas Lapide, David Flusser, Norbert Lohfink, Martin Buber, Moshe Idel), profesorul Marga își afirmă punctul de vedere în privința raportului iudeo-creștin și a importanței lui în construirea Europei: ”creștinismul deplin conștient de ascendența sa nu poate considera iudaismul decât ca parte a aceleiași religii, iar odată cu creștinismul, iudaismul a jucat, la rândul său, rolul unei rădăcini a culturii în care trăim”. Un alt aspect al tezei sale este că ”abia triunghiul Ierusalim, Atena, Roma dă seama cuprinzător de fundamentul cultural al Europei. Dar … nu se pot ierarhiza în geneza activităților umane din Europa, în mod cronologic, individualizarea greacă sub regulile polisului, cetățenia romană în condițiile imperiului universal și revelația transmisă de la Ierusalim, încât să putem vorbi de un triunghi al rădăcinilor, și nu de prioritatea vreuneia. Singura ordonare posibilă rămâne cea pur cronologică, a istoriei universale”.

Rolul iudaismului în construirea Europei a trezit discuții interesante, care au urmat după conferința profesorului Marga. Printre cei care au pus întrebări a fost profesorul Moshe Arad, vicepreședintele Universității Ebraice (care a prezidat ședința), specialist în științe politice, precum și profesorul Izo Eibschitz, de la Universitatea din Haifa. Desigur, tema era a legăturilor gnoseologice între iudaism și creștinism, precum și cea a relațiilor bilaterale româno-israeliene și a unei eventuale posibilități viitoare a alăturării Israelului la Uniunea Europeană. Bineînțeles, probleme dificile, care rămân deschise având în vedere situația existentă.

Pentru înțelegerea gândirii lui Andrei Marga se impune analiza scrierilor sale filosofice. În categoria iudaismului se remarcă scrierile sale în domenii variate, care dovedesc o profundă cunoaștere a temei: cabala și hasidism, spinozism și rationalism, Maimonide și rabinism, haskala și istoricism. De asemenea, dialogurile sale asupra iudaismului și antisemitismului, cu personalități evreiești contemporane de prim rang, precum rabinul Rene-Samuel Sirat, rabinul reformist doamna Eveline Goodman-Thau, profesorii Robert Wistrich și Carol Iancu. După cum unii analiști politici trebuie să ia în considerație punctul lui de vedere asupra Israelului ca stat al poporului evreu, precum și al poziției Israelului în lume, care nu trebuie judecată numai în funcție de situația din Africa de Nord și din Orientul Mijlociu. Poziție afirmată și la o întâlnire cu reprezentanți ai colectivității românești din Israel, la reședința ambasadorului român, domnul Edward Iosiper, la Herzliya, în ziua următoare.

Profesor universitar și om politic. Categorie de care are nevoie societatea românească în prezent. Poate că și societatea israeliană. Intelectuali în viața politică și diplomatică. Îmi amintește de punctul de vedere al scriitorului Camil Petrescu, exprimat într-un articol publicistic în anii 30 ai secolului trecut: ”Despre noocrația necesară”.

Vreau să fiu optimist și să închei: un punct de vedere interesant, dacă o viitoare alăturare a Israelului la Uniunea Europeană va fi posibilă vreodată, având în vedere rolul iudaismului ca o componentă a construcției culturale a Europei, alături de elenism și latinism. Îmi amintesc și de punctul de vedere al istoricului Georg Ostrogorsky, unul dintre clasicii cercetării istoriei Imperiului Bizantin, care afirmase că Bizanțul este o sinteză între cultura greacă, ideea de stat romană și credința creștină. Ceea ce susține Andrei Marga pentru Europa contemporană, vorbind însă despre civilizația iudeo-creștină și despre iudaism ca fratele mai mare al creștinismului.

Să un uiți!

Nu este o poruncă din Decalog, ci un adaos la el.  Este o mențiune din Biblia Ebraică.  Moșe (Moise) a cerut poporului său să-și amintească trecutul. O primă încercare de prezentare a istoriei? Nu vreau să spun acest lucru. Prefer să afirm că ar fi una dintre primele încercări de păstrare a memoriei istorice, diferită de știința istorică modernă. Dar memoria istorică a rămas. Ea trebuie să rămână. Datorită memoriei istorice învățăm, înțelegem. Viitorul nu poate exista fără trecut. Dacă istoria ca știință este – și trebuie să fie și să rămână – apanajul istoricilor profesioniști, memoria istorică este a tuturor, aparține tuturor oamenilor. În acest sens trebuie primită și acceptată memoria Holocaustului. Lagărul de la Auschwitz este și trebuie să fie muzeu al tragediei, al genocidului, al Holocaustului. Pentru ca asemenea fenomene să nu se mai repete. Deși fenomene asemănătoare au avut loc și ulterior. Un trib din Ruanda a fost exterminat de alt trib: membrii lui au fost omorâți numai pentru că proveneau din tribul respectiv. Sau, în Cambodgea. Și în alte asemenea cazuri…

Odată am conversat cu un cunoscut mai vârstnic, un ziarist israelian remarcabil. Subiectul conversației era Holocaustul. Partenerul meu de conversașie afirma că Holocaustul a avut un singur aspect, cel evreiesc, fiind culmea cea mai înaltă a antisemitismului.  I-am răspuns exprimându-mi părerea mea, după care Holocaustul are două aspecte: cel evreiesc și cel universal.Ceea ce mă face să mă întreb adesea care dintre aceste două aspecte este mai puternic, precum și cel mai profund păstrat în memoria colectivă.  De fapt, totdeauna întrerup acest dialog pe care îl fac cu mine însumi, spunându-mi că ambele aspecte sunt importante în egală măsură și ambele trebuie memorate. Deși uneori adaug aspectului universal un element suplimentar: ideea dezumanizării, a pierderii sentimentului uman, a rațiunii. Somnul rațiunii naște monștri, ceea ce se poate întâmpla oriunde și oricând. Odată, un istoric punea întrebarea, ce a însemnat Holocaustul pentru poporul german, pentru poporul maghiar, pentru poporul român, și așa mai departe. Nu: ce a însemnat Holocaustul pentru poporul evreu, lucru pe care l-am învățat cu toții și pe care trebuie să îl recunoască toți oamenii de bună credință.  Dar oare poporul german este același după Holocaust, așa cum a fost înaintea lui? Dar oare în timpul Holocaustului? Dar oare nu cumva un fals, un simbol al minciunii și cinismului, a lăsat o pată pe însuși obrazul poporului german? Ca și pe obrazul fiecărui alt popor european implicat în crima (sau, mai curând monstruozitatea) de genocid?  Mă refer la minciuna și cinismul afirmației ”Arbeit macht frei”. Afișată pe poarta principală a lagărului de la Auschwitz.

Simbolul minciunii

S-a afirmat adeseori că marea majoritate a germanilor erau complet străini de crimele  și monstruozitățile liderilor naziști. Mai mult, s-a afirmat că nimeni nu credea, nu putea să creadă că se întâmplă asemenea orori. Chiar și cei care le cunoșteau, nu știau cum și dacă să le povestească altora, de teamă că nu vor fi crezuți de nimeni. În cartea ”Asasinii printre noi”, Simon Wiesenthal  (”vânătorul de naziști”) povestește despre un ofițer german care probabil că nu era nazist, care trata deținuții din lagăr omenește și care a vorbit cu el într-una din zilele de la sfârșitul războiului.  La afirmația lui Wiesenthal, că dacă s-ar afla în America ar spune adevărul , ar povesti ceea ce a văzut și a simțit, respectivul ofițer german îi răspunde (citez din memorie):  ”Adevărul? Dar or să vă creadă? Cine poate crede că s-au petrecut asemenea orori, dacă nu le-a trăit?”.  Simbolul cinic, destinat mințirii poporului și a lumii întregi, precum și a deținuților proaspăt aduși în lagăr a rămas lozinca ”Arbeit macht frei” (munca te eliberează). Simbol al minciunii, care astăzi poate reprezenta ambele aspecte ale Holocaustului, atât cel evreiesc, cât și cel universal.  Deci, cine muncește va fi liber, nu va fi trimis la camera de gazare. Ca și cum libertatea s-ar fi născut în vestitul  lagăr al morții, iar arestarea, deportarea, rasismul, antisemitismul, asasinarea prin gazare ar fi fost lucruri de la sine înțelese. Munca ar fi urmat să elibereze pe cei destinați acestor suferințe.  Afirmație falsă, idee falsă, minciună sfruntată spusă tuturor cu dezinvoltură. Munca era destinată atât folosirii deportaților deținuți, cât și exterminării lor. Iar  deportații, deținuții care erau aduși în lagăr, nu trebuiau să vadă totul de la început, nu  trebuiau să știe de la început ce-i așteaptă. Ca și eventualii trecători liberi (dar oare câți erau dintre aceștia?), care treceau pe lângă poarta lagărului și nu trebuiau să știe ce este înăuntru. ”Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul”. De ce să vadă oamenii domnia rinocerilor, o lume ionesciană tragică? Mai bine să vadă altceva, deși deportații și deținuții  înșiși știau ce îi așteaptă. Poate că o falsă autosugestie, pe baza unei lozinci scrisă pe poartă i-ar  minți într-atât, încât bieții oameni s-ar putea să înceapă să creadă o minciună, despre care știau că este minciună,  la disperare. Mai mult, ar munci cu mai mult efort, cu mai multă râvnă,  cu speranța că poate-poate or să reușească să obțină eliberarea sau cel puțin să supraviețuiască,  să rămână în viață. Desigur, nu totul începea cu moartea, ci se termina cu  moartea, ea era sfârșitul. Inițial era munca de sclav, pe care stăpânii naziști o voiau cât mai intensă, cu cele mai multe și cele mai bune rezultate. Inițial, lagărul de la Auschwitz era un lagăr de muncă, devenit  lagăr de exterminare după aceea. De la început,  deportații erau despărțiți în două: cei buni de muncă și cei nevolnici. Ultimii erau trimiși direct la moarte, nici nu aveau măcar șansa de a face ceea ce afirma lozinca ”Arbeit macht frei”. Primii erau folosiți la orice muncă istovitoare, până la capăt, atunci când ei înșiși deveneau nevolnici. Atunci împărtășeau soarta celor din categoria a doua: moartea, gazarea. Munca  nu-i elibera, ci îi omora. Moartea bazată pe ură, bestialitate și neomenie era răsplata muncii.

Observații  post-factum

Cucerirea lagărului de la Auschwitz și eliberarea deținuților  de către armata sovietică a pus capăt acestei monstruozități. Soldații înșiși s-au trezit în fața unei realități incredibile.O realitate pe care nimeni nu și-o putea imagina. Realitate întâlnită și la cucerirea altor lagăre și eliberarea altor deținuți de către trupele aliate, printre care a lagărului de la Dachau, de către armata americană. Auschwitz (Oswiecim) este în Polonia. Dachau este pe teritoriul Germaniei. Dar lagăre ale morții, ”utilate” cu camere de gazare au existat în toate țările europene ocupate de naziști. Deportările continuaseră și după bătălia de la Stalingrad. Unii istorici vorbesc despre ”războiul pe care l-a câștigat Hitler”, deportarea și asasinarea a circa șase milioane de evrei, dar și al altor oameni precum rromii, dizidenții politici, bolnavii incurabili, mulți prizonieri de război. În privința evreilor, ei erau destinați morții prin însuși faptul că se născuseră, fără nici o altă vină. Hitler, înfrânt de Puterile Aliate, a reușit totuși să distrugă fizic șase milioane de evrei. Circa jumătate din evreii Europei. Evreii din Ungaria au fost deportați târziu, atunci când era clar tuturor că înfrângerea Germaniei naziste este o simplă chestiune de timp. Genocidul se desfășura în continuare, după un plan stabilit cu exactitate dinainte. Cercetători au demonstrat că acest plan nu era original. Era o copie a planului genocidului armenilor, trasat de oamenii sultanului Abdul Hamid după înfrângerea Turciei în războiul din 1877. Plan bestial  care aștepta ocazia de a fi pus în aplicare și care a fost pus în aplicare atunci când s-a ivit această ocazie, în timpul primului război mondial. Copiat de Hitler pentru lichidarea fizică a evreilor, idee visată de el în timpul scrierii halucinantei lui ”Mein Kampf” și pusă în aplicare de el pe baza aceluiași plan atunci când a apărut ocazia. Tragedia este că mulți indivizi entuziasmați de afirmațiile lui l-au urmat și au activat pentru aplicarea acestui plan ucigaș. Era în condițiile crizei economice, care au permis punerea în aplicare a unei ideologii populiste, a unei halucinații criminale. Atențiune și la situația contemporană, în care a reapărut pericolul instaurării unei dictaturi. Minciuna ”Arbeit macht frei” putea influența și asupra germanilor, înfierbântați de lozincile unui ”Fuehrer” fanatic. Ei credeau că datorită lui vor putea munci și trăi liberi, uitând că oamenii pot fi liberi numai dacă respectă viața, munca cinstită și liberă, precum și drepturile altora. Lozincă mincinoasă care se voia deviză, precum și care voia să influențeze nu numai asupra germanilor, ci și asupra întregii omeniri. Pe această cale, Germania era prezentată ca o țară ideală, în care fiecare om are un loc de muncă și muncește pentru a-și construi libertatea. Demagogie care a influențat asupra unui număr mare de oameni, până când minciuna a fost dovedită tuturor. Formă în care s-a manifestat și lozinca ”Omul și pogonul”, afirmată de liderii Gărzii de Fier în România. Pogonul de pământ urma să-l hrănească pe proprietarul lui, fiecare om urmând să devină proprietarul unui pogon de pământ. Cuvinte frumoase, dar lipsite de orice bază reală: nu erau pogoane de pământ atâtea câți oameni erau în România interbelică.

După război…

Lagărele au fost cucerite, deblocate, deținuții supraviețuitori au fost eliberați. Unii dintre ei erau într-o asemenea stare încât nu au putut supraviețui eliberării. Cei supraviețuitori s-au străduit să se reintegreze în viața socială, economică și culturală, unii în țările lor, alții emigrând.  Lagărul de la Auschwitz a fost păstrat pentru a servi ca muzeu. Problema era că se afla pe teritoriul Poloniei, devenită țară comunistă. Totuși, el a devenit muzeu, iar lozinca ”Arbeit macht frei” a rămas pe poartă, la locul  ei, ca simbol al cinismului și al minciunii naziste.  Deși marginalizat, muzeul întemeiat pe teritoriul lagărului a rămas chiar și în perioada politicii anti-israeliene și antisemite a guvernului comunist polonez. Polonia, care fusese centrul iudaismului european, devenise cimitirul uriaș al acestui iudaism. După prăbușirea regimului comunist, muzeul de pe teritoriul lagărului de la  Auschwitz  a devenit un simbol, fiind vizitat de oameni de bună credință din întreaga lume, indiferent de naționalitate, religie, origine etnică.  Printre vizitatori au fost și arabi musulmani, care astfel au început să înțeleagă tragedia evreilor. Precum și mulți oameni care au  început să înțeleagă în profunzime tragedia întregii omeniri, a dezumanizării.

Încercarea de a construi o mănăstire catolică carmelită pe teritoriul fostului lagăr a fost respinsă.

Treptat a apărut negaționismul, respingerea, de data aceasta din partea neonaziștilor, a istoricilor ”revizioniști”, negaționiști ai Holocaustului, precum Augustin App, Thies Christophersen, Carlo Mattogno, Joachim Bochaca Oriol, Paul Rassinier, Robert Faurisson, Arnold Butz, Siegfried Castan, David Irving și alții. Neonaziști de diferite naționalități. Disputele s-au extins, devenind înfierbântate. În România, reprezentanții negaționismului au adoptat altă formă: Germania da, este vinovată, dar nu România. Desigur, ei au uitat pogromurile, precum și deportările în Transnistria, ca și ideologia legionară sinistră…Multe țări au interzis negaționismul, deoarece el reprezintă o insultă a memoriei victimelor, precum și o tolerare a crimei, a monstruozității, a genocidului, o permisiune pentru genociduri viitoare.

Lozinca ”Arbeit macht frei” a rămas pe loc. Dar ea a atras atenția atât negaționiștilor, cât și…negustorilor de antichități. Furată ea a fost pregătită pentru a fi vândută  contra unor sume mari de bani unor colecționară de antichtăți și obiecte de valoare istorică. În cele din urmă a fost găsită în Suedia și repusă la locul ei, la intrarea în muzeul lagărului.

Astăzi

Dar astăzi? Care este situația astăzi? Uneori, amintirea Holocaustului a devenit o bagatelă. Nu neapărat negaționism, dar o prezentare semi-ironică, bazată pe neînțelegere. Precum și necunoașterea realității.  O sondaj recent făcut de revista ”Der Spiegel” în Germania  – sondaj ale cărei rezultate au fost transmise în întreaga lume, prin presa electronică și scrisă – a arătat că unul din cinci tineri de 18-29 de ani din Germania nu știe că Auschwitz era lagăr al  morții și crede că era un lagăr de muncă.  De asemenea, unul din trei tineri din Germania nu știe că Auschwitz este pe teritoriul Poloniei. Cei care cunosc realitatea sunt oamenii mai vărstnici. Dar oare poate fi explicat totul tineretului, de asemenea manieră încât să cunoască realitatea genocidului, a monstruozității, să o respecte, să o accepte ca exemplu, fără a-i face să considere că este un simplu aspect al trecutului, iar cei care pun accentul pe povestirea acestui fapt ar fi bătrâni conservatori depășiți de evenimente? Adăgăm aici ideea regretatului jurist Beniamin Mendelsohn (1900-1998), creatorul victimologiei ca știință, originar din București, stabilit ulterior la Ierusalim, care cerea introducerea conceptului juridic ”monstruozitate”, care este mai mult decât o crimă, depășind-o  cu mult și care trebuie pedepsită altfel decât o simplă crimă și care trebuie prezentată publicului într-o formă specială. Eforturile Institutului Yad Vashem din Ierusalim de a prezenta Holocaustul profesorilor de istorie din diferite țări (printre care și România) sunt deosebit de importante. Ca și predarea unor lecții speciale despre Holocaust elevilor de liceu în diferite țări, din inițiativa ministerelor învățământului din aceste țări (adăugăm și aici România).

Dar nu este suficient. Unii oameni continuă să banalizeze Holocaustul, precum și lozinca ”Arbeit macht frei” în cadrul lui. Unii o fac chiar din ură. Un caz recent s-a petrecut în România. Directorul de Cabinet al Prefectului de Mureș, domnul Mircea Munteanu a transmis un mesaj care instigă la ură și lezează în mod grav comunitatea evreiască, precum și pe românii care luptă în stradă în mod legitim pentru drepturile lor. Pe contul său de Facebook, acest domn a trimis un mesaj care include expresia: ”Arbeit macht frei! Asta să înțeleagă protestatarii…” Banalizarea și bagatelizarea Holocaustului, în mod voit sau nevoit, poate fără cunoașterea realității. Anterior, domnul Mazăre, primarul orașului Constanța, precum și fiul lui, s-au costumat în…uniforme naziste, probabil în glumă. În Israel, protestatari din rândul evreilor ultrareligioși au costumat copii participanți la o demonstrație în uniforme de deportați deținuți la Auschwitz. Fie că demonstrația ar fi fost justă sau nu, această ”costumație” a trezit protestul public, în primul rând al supraviețuitorilor Holocaustului.

Atențiune, oameni buni! Atențiune, vă rog! Să înțelegem istoria suferinței, să nu râdem de noi înșine, să nu bagatelizăm Holocaustul. Să facem diferența între a munci și a construi pe de o parte – și lozica nazistă ”Arbeit macht frei” pe de altă parte.

Evrei antisioniști și evrei nesioniști

În condițiile actuale, se pune întrebarea: cine sunt evreii antisioniști? Acestei întrebări îi pot adăuga câteva întrebări auxiliare. Există o istorie a curentului antisionist în rândul evreilor? Căror orientări le aparțin evreii antisioniști? Care sunt cauzele antisionismului evreiesc?  Cum luptă evreii antisioniști împotriva sionismului? Care sunt argumentele evreilor antisioniști privitoare la orientarea lor? Există și evrei nesioniști care nu sunt antisioniști și – în acest caz – care este diferența între ei și evreii antisioniști?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să ne referim atât la situația contemporană, cât și la istoria evreiască din ultimii 130 de ani. Într-adevăr, antisionismul are o istorie paralelă cu cea a sionismului, baza fiind o contrareacție ideologică și politică. De facto, antisionist, ca și nesionist, este evreul care nu consideră că soluția problemei evreiești este în întemeierea și consolidarea unui stat evreiesc în Palestina. Aceasta indiferent de orientările evreilor antisioniști și nesioniști, care pot fi de natură socială, politică, religioasă, sau practică. Au existat – și există – evrei antisioniști și nesioniști asimiliști și ultrareligioși, liberali și comuniști. Fiecare grupare are argumentele ei politice și ideologice, elementul comun fiind apartenența la tabăra antisionistă sau nesionistă. Diferența între adepții nesionismului și antisioniști este legată de atitudinea  lor față de sionism. Nesioniștii sunt indiferenți, preocupați de problemele lor practice, considerând emigrarea evreiască în Eretz Israel (și ulterior în statul Israel) ca pe un fapt riscant, ca pe o dezrădăcinare. Ei sunt ambientați în mediul lor social, economic și cultural, deși trăiesc în acest mediu ca evrei. Fără a se opune sionismului, ei nu îl primesc din motive personale: nu cred în posibilitatea lui de a rezolva problema evreiască, sunt sceptici din acest punct de vedere, dar totuși îl acceptă ”pentru alții” aflați în nevoie. Cu scopul de a ajuta altor evrei, sunt dispuși să ajute mișcării sioniste și Israelului. În cazul lor, este o activitate legată de solidaritatea general-evreiască, de apartenență teoretică la poporul evreu, precum și de natură filantropică. Fenomenul s-a dezvoltat în perioada interbelică, atunci când se punea problema ajutorării refugiaților evrei din Uniunea Sovietică și, puțin mai târziu, din Germania nazistă. Exemplu este întemeierea Agenției Evreiești (în anul 1923), în cadrul căreia sunt chemați să participe evreii nesioniști alături de evreii sioniști pentru a asigura cooperarea tuturor evreilor dornici să ajute la întemeierea unui cămin național evreiesc. Mulți evrei nesioniști acceptă și participă cu contribuții bănești substanțiale. Printre aceștia era și Wilhelm Filderman, unul dintre liderii evreimii române, lider al al organizației ”Uniunea Evreilor Români”, care lupta pentru integraționism: cu toate disputele lui politice cu sioniștii din România (care includeau și aspecte electorale), el donează sume mari de bani Agenției Evreiești. Desigur, era vorba despre un evreu nesionist, dar care în nici un caz antisionist militant, lucru valabil și pentru mulți alți evrei nesioniști, din numeroase țări. Putem adăuga și aspectul folcloristic al problemei. În România interbelică circula o glumă. Cine este sionist? Răspunsul era: un evreu care se duce la alt evreu să-i ceară bani pentru ca al treilea evreu să plece în Palestina. Deci, sionist dar palestinocentric, neinteresat personal de emigrare – era evreul devenit activist sionist, care alesese activitatea practică, respectiv colectarea de fonduri. Dar de la cine putea colecta fonduri pentru încurajarea emigrării evreiești în Palestina? De la evreii sioniști? Era greu, mulți dintre ei aparțineau clasei medii, nu dispuneau de bani suficienți. Sociologul Heinrich Sanielevici, in intelectual evreu anitisionist, afirma că este sionist negustorul din Dudești care vinde cinci măsline și o scrumbie pe zi. Atunci, activistul sionist care avea nevoie de bani pentru susținerea emigrării evreiești în Palestina se adresa burgheziei evreiești bogate, nesionistă, dar care nu se opunea sionismului. Reprezentantul ei este evreul al doilea. El dădea bani pentru a ajuta emigrarea în Palestina a unui evreu sărac, refugiat sau un tânăr sionist: acesta era evreul al treilea, cel care urma să plece. Fenomenul s-a dezvoltat în special după anul 1924, când Statele Unite au limitat imigrarea, impunând restricții. Deorece ne-am referit la aspectul folcloristic, menționăm și altă glumă din aceeași perioadă, care include toate aspectele. Într-o localitate mică din Moldova traia o bătrână evreică. Ea nu știa decât limba idiș. S-a întâmplat că biata bătrână s-a îmbolnăvit, avea dureri de cap și medicul din mica ei localitate nu putea face nimic pentru a o vindeca. Atunci familia au decis ca bătrâna să plece la București la un medic bun, însoțită de nepoata ei, tânără, studentă în capitală, femeie modernă: medicul nu știa limba idiș. Era toamna târziu, prin noiembrie. Nepoata traducea. La întrebarea medicului, ce i s-a întâmplat, bătrâna răspunse în idiș: ”Oi, her doktor, main kopf mă vaitik, fun Tișă-Bav” [=Vai, domnu’ doctor, mă doare capul de la postul de 9 Av (deci de la Ziua Căderii Templului din Ierusalim, care este – aproximativ – în luna gregoriană august; nota noastră)]. Traducerea nepoatei însă ”moderniza” până la falsificare. ”Domnule doctor, bunica spune că o doare capul din ziua în care a căzut Templul de la Ierusalim”. La care medicul a răspuns imediat: ”Ei bunicuțo, dacă te doare capul de la căderea Templului din Ierusalim, poți să mai trăiești așa încă două mii de ani!”.  Deci, la un loc: sionist, nesionist, antisionist.

În privința evreilor antisioniști, ei au apărut și au început să activeze imediat după apariția sionismului. Activitatea lor se desfășura fie sub formă de polemici scrise, fie sub formă de intervenții politice și diplomatice. Orientarea antisionistă a apărut în primul rând între evreii asimiliști. Ei nu numai că nu au luat criticat ideologia sionistă, dar au și ironizat-o. Era vorba atât de evrei asimiliști din rândul marii burghezii bogate, cât și de intelectuali evrei aparținând altor culturi. Unii dintre ei acceptaseră chiar convertirea la creștinism. Aceștia erau evrei din țări central-europene și vest-europene: Germania,  Austro-Ungaria, Italia, Anglia, Franța, Olanda. În privința Germaniei, menționăm că evreii din Muenchen au mers până la a se opune ca Theodor Herzl să organizeze primul congres sionist în orașul lor, deoarece acest lucru ar deranja  spiritului lor german. În  cazul Austro-Ungariei, menționăm romanul lui Herzl  ”Altneuland” (Țară veche, țară nouă; tradus și în limba română, o ediție relativ recentă fiind publicată la Tel Aviv în anul 1974 de către Dr. Șlomo Leibovici-Laiș, în traducerea mai veche a lui M. Moscovici și L.B.Wechsler), în care printre personaje apar Blau și Gruen, clovnii Vienei, precum și reprezentantul ”baronului Goldstein”. Clovnii evrei ai Vienei își bat joc de ideea sionistă, adăugând batjocura la adresa evreilor est-europeni. Glumele sunt la adresa imposibilității evreilor de a-și întemeia un stat, de a-și crea un serviciu public și o armată. In cele din urmă, se pune întrebarea cine va fi rege în viitorul stat evreu. Unul dintre clovni răspunde că…baronul Goldstein, dar urmează replica dură a reprezentantului acestuia, că nu permite nimănui să-și bată joc de ”domnul baron”. Nu este exclus ca ”baronul Goldstein” să fi fost  reprezentarea combinată a elitelor evreiești ale Vienei, care se opuneau sionismului, unii membri ai acestor elite ajungând să primească titlul nobiliar de baron din partea împăratului austriac, drept recompensă pentru servicii aduse imperiului, desigur în domeniul economic. După cum nu este exclus să fi fost aluzii la adresa baronului Moritz von Hirsch, care nu credea în posibilitatea întemeierii unui stat evreiesc, nici în posibilitățile economice ale Palestinei de a hrăni un număr mare de locuitori și întemeiase coloniile agricole din Argentina – iar atunci când Herzl îi ceruse ajutorul îl refuzase.

Alianța Israelită Universală a fost de asemenea antisionistă. Motivele acestei orientări erau de natură ideologico-politică. Tendința acestei organizații era liberalismul, emanciparea și integrarea ”israeliților” în țările lor din punct de vedere economic, social și cultural.  Ideea liderilor Alianței Israelite Universale era a apartenenței evreilor la țările lor. Din punctul lor de vedere, nu exista un popor evreu, ci israeliți coreligionari, deci israeliți francezi, englezi, germani, ruși, români, etc. Liderii Alianței Israelite – printre care Adolphe Cremieux, Jacques Bigart, Charles Netter, baronul Rotschild și alții se considerau israeliți francezi. În școlile întemeiate de ei – printre care școala agricolă ”Mikve Israel” de lângă Jaffo, în Palestina, se preda în limba franceză. Elevii erau educați în spiritul acestei culturi, fapt care a determinat o reacție a liderilor Organizației Sioniste Mondiale, care a cerut încetarea asimilaționismului francez în Palestina. Deoarece Alianța Israelită Universală întemeiase numeroase școli în special în țările orientale, ideologia ei antisionistă a pătruns în aceste țări. În afară de ideologia liberală și democrată, care cerea emanciparea evreilor în țările lor natale, Alianța Israelită nu credea nici în posibilitățile economice ale Palestinei: nu numai că această țară nu putea hrăni un număr mare de imigranți, dar nici evreii stabiliți deja acolo nu vor putea lucra în agricultură. O parte dintre absolvenții școlii agricole ”Mikve Israel” erau îndreptați spre alte țări, în care vor putea lucra în agricultură. Liderii Alianței Israelite Universale au considerat sionismul drept ”fanatism”. Atitudinea lor s-a modificat abia după întemeierea statului Israel.

Alt curent care a pornit dintru început împotriva sionismului a fost cel ultrareligios. Desigur, nu a fost vorba despre toate grupurile ultrareligioase: o parte a lor au fost apropiate de mișcarea sionistă sau de partidul ”Agudath Israel”. Antisioniste erau  organizația ”Neturei Karta” și grupul hasidic ”Satmar” (hasidimi de Satu Mare). Ideea lor era că este interzis evreilor de a întemeia un stat în Palestina, acesta fiind apanajul lui Dumnezeu în unicitate, atunci când El va decide acest lucru și îl va trimite pe Mesia pentru a mântui poporul lui Israel. Diaspora evreiască este interpretată de ei ca fiind o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele poporului și nimeni nu are dreptul să se opună lui Dumnezeu: evreul care face acest lucru comite un păcat. Pentru  a-L  determina pe Dumnezeu să-l trimită pe Mesia este o singură soluție: îndeplinirea strictă de către evrei a tuturor celor 613 comandamente ale Torei (Pentateucul)  și rugăciunile făcute corect și din tot sufletul. Atitudinea acestor grupuri a rămas neschimbată până astăzi. Deși unii dintre membrii lor locuiesc în Israel (în special în cartierul ”Mea Shearim” din Ierusalim), ei nu recunosc statul Israel. Forma nerecunoașterii ajunge uneori la paroxism: nu numai că nu participă la alegeri, că refuză buletinele de identitate și că refuză orice ajutor material sau social din partea statului, dar unii lideri ai lor – precum ”ministrul de externe” al organizației ”Neturei Karta”  – colaborează cu Autoritatea Palestiniană, susținând că aceasta este adevăratul și unicul lider al Palestinei. Un reprezentant al grupului a fost membru în guvernul palestinian, funcția lui fiind a relațiilor cu lumea evreiască. În cartierul Mea Shearim pot fi văzute lozinci împotriva sionismului și sioniștilor. Unii membri ai organizației ”Neturei Karta” s-au alăturat și negaționiștilor Holocaustului, participând chiar la o conferință în acest sens organizată în Iran; era vorba însă de ultrareligioși din Statele Unite al Americii, nu din Israel.

Vizavi de acest curent antisionist ultraortodox, rabini de orientare antisionistă sunt și în curentul opus, reformist. Ideea este bazată pe cea a reformismului extremist, din Germania din secolul al 19-lea, transferată în prezent în Statele Unite ale Americii (dar și în alte țări), după care mesianismul și-a pierdut sensul. Deci, acești oameni nu-l mai așteaptă pe Mesia, nici nu mai păstrează o legătură specială cu Eretz Israelul. Iudaismul lor a suferit o modificare, devenind diferit atât de iudaismul tradiționalist,  cât și de reformismul moderat conservator, precum și de reformismul clasic. In prezent, o mare parte a reformismului religios evreiesc a devenit sionistă sau de orientare prosionistă și proisraeliană. Această orientare a ei datează încă din perioada celui de al doilea război mondial, în parte sub influența rabinului Stephen Wise. Reformiștii antisioniști reprezintă o minoritate, dar care reușesc să atragă atenția publicului datorită orientării lor propalestiniene în conflictul israelo-palestinian.

Un curent virulent antisionist este cel al evreilor comuniști și de stânga extremă. Putem afirma că în prezent el este cel mai puternic curent antisionist și anti-israelian evreiesc. Baza lui ideologică este marxistă, incluzând atât ”socialismul evreiesc” bundist, cât și socialismul și comunismul general. Socialismul evreiesc a fost de la începuturile lui un concurent al naționalismului evreiesc în rândul maselor. Era vorba însă și de idei diferite. Să ne amintim că a existat (și există în continuare) un sionism de stânga, social-democrat și socialist.  Ideea socialismului evreiesc era că în viitorul socialist va fi o egalitate complectă între oameni, așa încât nu vor mai exista diferențe între evrei și creștini, deci nu va mai exista o problemă evreiască. Respingerea sionismului de către evreii socialiști se baza pe ideea că numărul evreilor care vor emigra în Palestina va fi mic, deci majoritatea evreilor vor rămâne în țările lor, săraci și exploatați ca și fiii altor etnii. Deci, pentru rezolvarea problemei evreiești nu se impune sionismul (împotriva căruia începuseră o propagandă acerbă), ci socialismul, care urmează să rezolve problema tuturor exploataților și săracilor, inclusiv problema evreiască. Bineînțeles, se punea problema diferenței între burghezia evreiască reprezentanta capitalismului, adeseori asimilată social, cultural și lingvistic (pe care însă unii dintre socialiștii evrei o vedeau ca reprezentantă a sionismului, deși în realitate în majoritatea ei nu era sionistă, ci în multe cazuri antisionistă) – și proletariatul evreiesc. Deoarece limba vorbită de proletariatul evreiesc era idișul, ea a fost adoptată de socialiștii evrei antisioniști și de unii comuniști evrei.

În privința comuniștilor evrei, ei au văzut sionismul ca pe o diversiune naționalistă menită să abată masele evreiești de la lupta împotriva capitalismului și imperialismului. Din punctul lor de vedere, sionismul se opunea internaționalismului proletar, la fel ca orice altă formă de naționalism. Mai mult, evreii erau – din punctul de vedere al lui Lenin, preluat de unii comuniști evrei din Rusia – o reminiscență etnică datorată antisemitismului, care va trebui să dispară prin asimilare după anularea totală a acestei ideologii. Deci, sionismul nici nu mai avea loc. Totuși, limba și cultura idiș au fost tolerate, până la represiunea organizată de Stalin, dar nu atât împotriva sionismului, cât împotriva evreilor comuniști antisioniști, intelectuali idișiști din Uniunea Sovietică, la sfârșitul anilor 40 și începutul anilor 50 ai secolului al 20-lea. Era totuși o obsesie antisionistă, a ideii de stat (sionist) în stat. Orientarea antisionistă a apărut și în rândul comuniștilor evrei din România. Ca și în alte țări comuniste, era vorba despre comuniști de origine evreiască aflați în conducerea politică a partidului comunist și a statului  – și de comuniști evrei care păstrau legătura cu viața evreiască, activau în organizația sectorială ”Comitetul Democratic Evreiesc”, contribuiau la dezvoltarea culturii idiș, dar erau antisioniști, ca și cei din prima categorie. Orientarea lor antisionistă pe plan intern și extern a fost dublată de o orientare anti-israeliană virulentă. Drama lor a fost că atunci când atitudinea politică statală s-a modificat ca urmare a schimbărilor politice pe arena internațională, s-au văzut marginalizați, iar unii dintre ei au emigrat în Israel, revizuindu-și și atitudinea față de sionism. Un caz special este cel al scriitorului evreu sovietic Ilya Ehrenburg: deși a manifestat o atitudine antisionistă, exprimată prin romanul ”Viața furtunoasă a lui Laizik Roitschvantz” (totuși un roman care exprimă drama evreiască în stilul clasic al scriitorilor evrei ruși idișiști), el s-a îndreptat ulterior spre o atitudine nesionistă, iar la sfârșitul vieții a lăsat o parte a arhivei lui moștenire instituției Yad Vashem din Ierusalim. Altă orientare ciudată este cea a scriitorului evreu german Arnold Zweig. Refugiat și stabilit în Palestina în perioada Holocaustului, a revenit în Germania Răsăriteană  după cel de al doilea război mondial, manifestând o atitudine antisionistă încă înaintea revenirii sale.

Evrei de stânga cu orientare antisionistă există și în prezent în lume, în special în Statele Unite ale Americii, Europa Occidentală, țările Americii Latine, Africa de Sud, Australia. Este interesant faptul că atitudinea acestor oameni nu este numai antisionistă și anti-israeliană, ci și propalestiniană. Atitudinea lor este influențată fie de comunism, fie de liberalism. Din acest punct de vedere, ne putem referi la intelectuali de clasă din generația mai veche, precum profesorul filolog Noam Chomski, violonistul Yehudi Menuhin, actorul  Woody Allen în Statele Unite ale Americii, istoricii și sociologii Annie Kriegel, Claude Cahen, Maxime Rodinson în Franța, scriitorul laureat al premiului Nobel pentru literatură Harold Pinter în Anglia, scriitoarea Natalia Ginzburg în Italia,scriitorul Max Aub în Spania și Mexic, oamenii politici Bruno Kreisky în Austria și Pierre Mendes-France și Michel Debré în Franța, și alții. Totuși, există diferențe de orientare între acești oameni, antisionismul unora fiind mai violent, reunit cu atitudinea propalestiniană, iar a altora mai moderat, apropiindu-se uneori de atitudinea nesionistă moderată, ajungând chiar la părăsirea atitudinii antisioniste. În general, orientarea lor este internaționalistă și democrată. Asemenea orientare apare și la unii intelectuali evrei din generația mai nouă. Ce determină orientarea lor? Nu este exclus ca ideii internaționalismului să se adauge și cele ale umanismului,  modernismului, democrației. Ei consideră poporul palestinian ca fiind nedreptățit, reprimat, persecutat pe nedrept pentru a se acorda un loc de stat unor cetățeni din Odessa sau Frankfurt, poporul palestinian nefiind vinovat de genocid și de suferința poporului evreu. Este interesant că asemenea atitudine apare și la unii intelectuali israelieni de stânga, unii declarând că nu mai sunt sioniști. Alții, istorici, dau interpretări diferite fenomenului istoric, ajungând chiar a se îndoi de existența poporului evreu așa cum este prezentat de istoriografie, afirmânde teze deosebite și susținând că tezele clasice reprezintă mituri istorice. Pe această cale ei ajung la ideea postsionismului.

Cum va evolua postsionismul – și dacă va continua să coexiste cu sionismul și antisionismul, precum și modul în care vor evolua aceste două curente este, deocamdată, o chestiune de viitor.

Sionismul și istoria lui

Sionismul reprezintă un curent ideologic și politic naționalist apărut în rândul evreilor din Europa centrală și răsăriteană în anii 70, 80 și 90 ai secolului al 19-lea. Apariția lui a fost treptată, sub forme diferite, în funcție de condițiile existente.  Unii istorici au vorbit despre o mișcare presionistă, care ar fi precedat sionismul politic. Istoriografia contemporană a demonstrat  că este vorba de același curent exprimat în forme diferite, în funcție de perioada și locul afirmării. Ideologia susținută de rabinii Zvi Hirsch Kalischer, Samuel Mohliver și Yehuda Alcalay, ca și de Leo Pinsker, iar în România de Karpel (Nathan Pethachya) Lippe,  Samuel Pineles, Israel Teller, Menahem Braunstein-Mibashan,  – precum și mișcările  ”Chowewe-Zion”,  ”Chibath-Zion”,  ”Yishub Eretz-Israel”  nu reprezintă  fenomene menite să anunțe sau să pregătească apariția sionismului politic susținut și profesat de Theodor (Benjamin Zeev) Herzl, ci faze evolutive ale aceluiași  fenomen.

Sionismul s-a născut ca urmare a câtorva aspecte:  nereușita  rezolvării  problemei  evreiești  pe calea  integrării totale în societatea înconjurătoare (parțial respinsă de mediul non-evreiesc, parțial respinsă de evreii tradiționaliști care respingeau asimilarea); apariția antisemitismului modern (care includea elementul de excludere a evreilor din societate, cerând reghetoizarea și chiar alungarea lor din țară, ajungând chiar la pogromurile din  Rusia de sud – ”Hasufoth beNeghev” – și la reacții antisemite în Franța în timpul  ”Afacerii Dreyfuss”, deși emanciparea fusese obținută în această țară); apariția  romantismului și ulterior a naționalismului modern la popoarele central-est europene (în special cele din Imperiul Habsburgic și Imperiul Țarist ), care a exercitat o influență puternică și asupra minorității evreiești;  influența romantică a ideii mesianice (care părea să fi fost părăsită în mod parțial în timpul polemicii pentru emancipare și a reformismului religios iudaic), dar care este reluată și reunită cu ideea renașterii evreului ”de tip nou”;  fenomenul modernizării culturale a evreilor pe calea școlarizării, ideea  productivizării lor pe calea muncii agricole, a regenerării lor pe aceeași cale și a reorganizării vieții evreiești pe baze moderne, parțial laice (deci, în mod parțial, tocmai un rezultat al mișcării de Haskala – iluminismul evreiesc);  întărirea iudaismului tradiționalist și hasidic est-european și adaptarea unei părți a lui la noile condiții ale modernizării și naționalismului.

Ideea ideologilor sionismului era cea a revenirii evreilor  ”acasă”, a transformării lor în agricultori în țara pomenită de ei în rugăciuni de trei ori pe zi, loc în care nu vor mai fi respinși de nimeni, vor dispune de pământuri proprii și nu vor mai fi considerați paraziti economici, uzurpatori de terenuri agricole sau străini, precum și ideea renașterii naționale evreiești. Unii ideologi vorbeau chiar de regenerarea biologică evreiască, de crearea unei noi rase evreiești de tip oriental, diferită de tipul fizic est-european al evreului respins, evreii orientali fiind considerați mai puternici și mai sănătoși decât evreii așkenazi, de ideea reîntoarcerii evreului la natură, desigur sub influența filosofiei tolstoiene. Era și ideea renașterii statale, bazată pe amintirea monarhiei israelite antice în Palestina. Baza istorică era în Biblia Ebraică (Tanah), iar istoria evreiască din Diaspora era respinsă, trecută cu vederea.  Era o încercare de a vorbi despre o renaștere pe teritoriul strămoșesc părăsit ulterior, fără a fi luate în considerație alte faze istorice mai târzii.

Palestina, numită Eretz-Israel în limba ebraică, reintrase  în circuitul politic și intelectual evreiesc european (în afara aspectului simbolic și religios din rugăciuni și din comentariile biblice) în mod practic sub influență germană, franceză, rusă, engleză ca urmare a evoluției atitudinilor politice în ”Chestiunea Orientului” și a creșterii interesului pentru istoria antică și arheologie. Ideea solidarității evreiești se baza pe ideologia dezvoltată de organizația ”Alliance Israélite Universelle” , deși aceasta începuse să-și piardă rolul după înfrângerea Franței în războiul franco-german (1871) și ulterior s-a opus ideologiei naționaliste evreiești. Ideea romantică a renașterii evreiești fusese influențată de răscoala greacă anti-otomană, renașterea greacă și apariția unui stat grec modern. Ideea naționalistă fusese influențată de ideologia revoluțiilor de la 1848, precum și a fenomenelor ideologico-politice care le-au urmat, printre care răscoala poloneză. Ideea egalității sociale fusese influențată atât de ideologia revoluției franceze, cât și de ideea socialistă: pe această cale s-a născut atât socialismul evreiesc ”bundist” (opus naționalismului sionist), cât și sionismul socialist. Trebuie să menționăm că sionismul este o mișcare națională târzie, după ce alte popoare își realizaseră dezideratul național, sau cel puțin iși creaseră ideologia necesară realizării acestui deziderat.

Pe scurt, putem afirma că sionist este cel care tinde spre Sion. Muntele Sionului, Tzyyon (în limba ebraică) sau Zion, era citadela Ierusalimului, cucerită de regele israelit David (1004-967 î.e.n.)  și devenită centru al regatului său. Termenul modern ”sionist” (în limba germană ”Zionismus”) a fost stabilit de ideologul și ziaristul Nathan Birnbaum, aflat la Cernăuți pentru o perioadă de timp (dorința lui era de a cunoaște viața evreilor din răsăritul Europei (”Ostjuden”). Birnbaum a folosit acest termen în coloanele ziarului său naționalist evreiesc în limba germană ”Autoemanciparea”, începând din anul 1890. Ziarul său a apărut până în anul 1895, scopul editorului fiind construirea unei punți între evreii vest-europeni și evreii est-europeni. Ulterior, Nathan Birenbaum a fost un susținător al lui Theodor Herzl. Mai târziu, el s-a apropiat de tradiția și viața religioasă evreiască și s-a alăturat partidului alternativ (deși el însuși sionist, dar în altă formă), Agudath Israel.

În  privința termenului ”sionist”, sensul lui a devenit: cel care consideră că problema evreiască poate și trebuie să fie soluționată pe calea palestiniană: emigrarea evreiască, întemeierea unui cămin național și a unui stat evreiesc în Eretz Israel. Această idee nu includea – și nu include – aspectul politico-ideologic: în rândul curentului sionist au apărut – și există și astăzi – partide politice bazate pe ideologii diferite, existente și în alte societăți și state. Un evreu sionist, stabilit în statul Israel sau locuitor al altui stat, poate fi liberal, religios, socialist sau de orice altă orientare, aparținând însă cadrului general sionist, care nu este afectat de apartenența ideologico-politică a adepților săi. Disputele politico-ideologice au loc în acest caz în interiorul sionismului și nu în afara lui; ele sunt între sioniști de diferite orientări politico-ideologice, de stânga și de dreapta și nu între sioniști și nesioniști sau antisioniști.  Limba oficială adoptată de mișcarea sionistă organizată (începând cu primul congres sionist, de la Basel, din anul 1897) este ebraica, aleasă ca limbă națională a poporului evreu. Propunerea venea din partea lui Karpel (Nathan Pethachya) Lippe, medic și publicist în limbile germană, română și ebraică din Iași, participant la primul congres sionist. Dicționarul ebraic al filologului Eliezer Ben Iehuda a contribuit la renașterea limbii ebraice ca limbă vorbită.  Ideea de naționalitate evreiască a fost paralelizată cu cea a apartenenței la religia evreiască (mozaică).

În România această idee a fost susținută, printre alții, de Șef-Rabinul Dr. Iacob Isac Niemirower. Theodor Herzl a susținut că întoarcerea evreilor în Palestina, patria lor istorică, trebuie prcedată de întoarcerea lor la iudaism. În prezent, orice evreu locuitor al Israelului, indiferent de concepția sa politică și religioasă este considerat sionist, cel puțin din punct de vedere practic. Sionist este considerat și orice evreu din afara Israelului, care susține acest stat sau instituții din cadrul lui, fie politic, fie material, chiar dacă nu-și declară atașamentul față de acest stat.

Sioniști au apărut și în rândul unor prieteni ai evreilor, creștini. Motivul orientării lor era de natură ecumenistă. Unul dintre primii adepți ai lui Theodor Herzl a fost un pastor protestant. În România, un susținător al ideii sioniste a fost preotul, ebraistul și scriitorul Gala Galaction, autor al broșurii ”Sionismul la prieteni”. Desigur, era vorba despre oameni care credeau sincer în soluția problemei evreiești pe calea întemeierii unui stat evreu în Palestina. În afară de ei au existat antisemiți care voiau emigrarea forțată a evreilor, excluderea lor din societate. Aceștia au adoptat lozinca ”Jidanii la Palestina” încă de la prima emigrare organizată și reușită, din anul 1882. Acești oameni transformaseră visul mesianic evreiesc într-o armă de excludere a evreilor, lucru demonstrat de Charles Netter, unul dintre liderii Alianței Israelite Universale. În România asemea curent a fost susținut de Nicolae Ionescu, A.C.Cuza, mai târziu de unii lideri ai regimului antonescian. În polemica sa cu politicianul antisemit și juristul Alexandru Constantin Cuza, rabinul Iacob Isac Niemirower a demonstrat că atitudinea acestuia nu era sionism (așa cum se străduia Cuza să susțină), ci terorism antisemit. În prezent, orice susținător al Israelului care nu este evreu, indiferent de apartenența lui politică sau religioasă și de funcția pe care o îndeplinește poate fi considerat un sionist gentil sau cel puțin un prosionist.

Istoria sionismului modern a cunoscut câteva faze evolutive. Prima este cea a organizatiilor ”Chowewe Zion”, ”Chibath Zion”, ”Yishub Eretz-Israel”, care au funcționat în prima jumătate a anilor 80 ai secolului al 19-lea. Ele funcționau în Europa est-centrală. Ideologia lor era cea a colonizării agricole a Palestinei, fără să pună problema întemeierii unui stat evreiesc pe teritoriul ei. Ideea era ca acești agricultori să se bucure de autonomie ca supuși ai sultanului turc, după modelul autonomiei de care se bucurau evreii din Galiția, ca supuși ai împăratului austriac.

Ideea întemeierii unui cămin național evreiesc în Palestina a apărut mai târziu, odată cu apariția broșurii lui Theodor Herzl, ”Der Judenstaat: Versuch einer modernen Loesung der Judenfrage” (Leipzig și Viena, 1896). Broșura s-a bucurat de un succes deosebit, ideea  întemeierii unui stat evreu, susținută de autorul ei câștigând numeroși adepți atât în rândul evreilor est-europeni, cât și a celor vest-europeni. Ea a cunoscut numeroase editii și traduceri (până în 1990 au apărut 80 de ediții în 18 limbi; există traduceri și în limba română, prima fiind apărută la Botoșani în anul 1896, de Martin Spinner, puțin după apariția originalului; alta   a fost făcută de publicistul și scriitorul I. Ludo și publicată la București. Primul congres sionist, organizat deTheodor Herzl la Basel în anul 1897, a dus la o nouă organizare a mișcării sioniste, la întemeierea Organizației Sioniste Mondiale. Declarația Balfour (2 noiembrie 1917) a adus o primă reușită politică a mișcării sioniste. Pentru prima dată se vorbea despre întemeierea unui cămin național evreiesc în limtele dreptului pubic în Palestina, obligația sioniștilor fiind respectarea drepturilor comunităților de alte religii și naționalități din țară. Imigrarea evreiască în Palestina a crescut, deși nu într-un ritm accelerat, deoarece posibilitățile economice ale acestei țări erau considerate insuficiente. Imigranți evrei au venit din toate colțurile lumii, în mod special din Rusia, ca urmare a instalării la putere a regimului comunist (1917), a războiului civil și a foametei din Ucraina.

Marea Britanie a primit mandatul asupra Palestinei, care fusese deja ocupată de trupele ei. Dar ea trebuit să facă față conflictului evreo-arab. Acest conflict apăruse încă din perioada otomană, înainte de primul congres sionist, odată cu vinderea de pământuri de către cămătarii arabi coloniștilor evrei la începutul anilor 80 ai secolului al XIX-lea. Era vorba de pământuri luate de acești cămătari de la felahii arabi în schimbul unor datorii agricole neplătite din cauza condițiilor grele în care era făcută agricultura. Anterior, cămătarii înapoiau pământurile felahilor, primind înapoi datoria în mod eșalonat: cămătarii nu aveau ce face cu pământurile, nimeni nu era interesat să le cumpere. De data aceasta, se găsise client. Atunci când felahii s-au dus să lucreze pământurile pe care sperau să le primească înapoi de la cămătari, au constatat că acestea nu mai erau ale lor. În mod paralel, aveau loc reacții ale unor notabili arabi față de sionism. Într-o scrisoare către un cunoscut evreu, un notabil arab creștin a afirmat că sionismul este un curent important, bun, cu condiția să nu fie pus în practică, ci să rămână pur teoretic. Conflictele între evrei și arabi s-au agravat după primul război mondial, culmea fiind   pogromul din Hebron din anul 1929. Britanicii au schimbat un element principal din declarația Balfour, limitând imigrația evreiască în Palestina și promulgând  vestita Carte Albă.

Mișcarea sionistă mondială a cunoscut o slăbire deorece nu putea să-și îndeplinească scopul în condițiile limitării imigrării, a celui de al doilea război mondial și a Holocaustului evreimii europene. Ulterior, întemeierea statului Israel independent ca stat evreiesc în Eretz Israel (14 mai 1948) a reprezentat realizarea scopului central al mișcării sioniste. Activitatea Organizației Sioniste Mondiale și a Agenției Evreiești a fost îndreptată spre susținerea Israelului, ajutorarea lui politică, economică și culturală. Mai târziu a apărut chiar ideea că sionismul și-a încetat existența în calitate de curent ideologic după întemeierea statului Israel, deoarece și-a realizat scopul final, ulterior căpătând forma atitudinii față de statul Israel, și fiind urmat de o fază nouă denumită postsionism. Această fază ar include o coordonare a activității întregii evreimi mondiale, fiind bazată pe o reunire între sionism și antisionism în formele lor existente înainte de întemeierea statului Israel, deci o reunire între teză și antiteză, din care ar fi rezultat sinteza postsionistă. Ideea s-a dezvoltat în special după apariția conceptelor de ”postmodernism” , ”postcomunism” și ”postliberalism”. Totuși, ea este discutabilă, deoarece conceptul ”sionism” este național, nu politico-ideologic. Desigur, o posibilitate în acest sens există, deși nu este suficient de clară, cel puțin în condițiile politice actuale, în care statul Israel nu este recunoscut de lumea arabă ca stat al poporului evreu, când disputa asupra teritoriului Eretz-Israelului și a așezării sale evreiești continuă, când mai mult de jumătate din evreimea mondială a ales să rămână în în afara Israelului, când există și un număr mare de evrei antisioniști de diferite orientări.

– continuarea în numărul viitor –

Ce este special în această carte? În fond, mărturii asupra Holocaustului apar în număr mare în intreaga lume, în limbi diferite. Numeroși supraviețuitori simt nevoia să povestească experiența lor tragică atât nepoților și strănepoților, cât și marelui public, după ce au tăcut dealungul unei perioade îndelungate. Unii vorbesc despre depunerea unei mărturii, pentru a-i combate pe negaționiștii Holocaustului. Alții vorbesc despre necesitatea cunoașterii faptelor pentra a se realiza reapropierea între oameni, depășirea trecutului vorbind de la inimă la inimă. Unii susțin punctul de vedere universalist, al dezumanizării omenirii, al necesității reumanizării ei, referindu-se chiar la filosofia și teologia Holocaustului. Alții vorbesc din punctul de vedere național (și chiar naționalist) evreiesc, afirmând că Holocaustul este culmea urii antisemite, răspunsul fiind numai statul Israel.  Mulți oameni vorbesc de dragul adevărului istoric, pentru completarea lui. Bineințeles, în afara aspectelor personale aceste cărți nu pot oferi multe informații suplimentare. Instituții de cercetare istorică specializată au studiat această problemă sub numeroase fațete. Cu toate acestea, informațiile suplimentare, individuale, reprezintă completări interesante, iar unele volume de amintiri au un caracter literar, plăcut lecturii. Uneori, talentul cuiva de a povesti începe să se manifeste târziu, atunci când omul respectiv începe să-și povestească amintirile în scris…

Dar cartea scriitorului Harry Ross are ceva special într-adevăr.  El a decis să-și povestească amintirile – sau, mai curând sentimentele –  asupra Holocaustului în versuri.   Acesta este volumul al treilea – și ultimul din această serie de trei volume – scris în versuri, în care povestește despre trauma suferită în timpul Holocaustului în Transilvania de nord, aflată în fruntariile Ungariei horthyste și apoi sub cucerirea germană nazistă în timpul celui de al doilea război mondial. Născut în anul 1929,  autorul a suportat chinurile deportării, ale lagărului de la Auschwitz în adolescență, în anul 1944.  Mai întâi, familia a fost trimisă în ghettou, la Reghin. A urmat deportarea la Auschwitz, împreună cu mama lui. Ea nu a supraviețuit, după cum nu a supraviețuit nici tatăl lui care și-a găsit moartea la Bonderovca.

”În gropi comune zac părinții mei:

Mama la Auschwitz, tata la Bonderovca

Merită să aprind, în amintirea lor,

Un șir nesfârșit de lumânări

Și să zic Kadish în fiecare seară.”

Autorul a supraviețuit lagărului hitlerist de la Auschwitz ca orfan,  ca o plantă în agonie, o picătură de viață ratată ”și câteva kilograme de oase,/ Îmbătrânite de vreme și cam poroase/…și cei 16 ani pe care îi aveam atunci”.  El afirmă în mod deschis, pentru a fi auzit, ascultat și înțeles de toți oamenii, de toți cititorii:

”Lagărul mi-a furat copilăria și mi-a închis cerul de deasupra-mi

Lagărul mi-a luat forța brațelor și speranța din priviri.

Lagărul mi-a ucis familia

Din om liber, m-a făcut prizonier

………………………………………………

Lagărul m-a ucis într-o zi de vară timpurie,

Iar eu am reînviat în primăvara următoare,

Liber, cu privirea netemătoare

Am ieșit de acolo puțin mort și puțin viu,

Dar triumfător,

Mai mult palid decât trandafiriu.”

Autorul a scăpat cu viață fiind selecționat pentru munca de sclav, ideea selectorului (”Mengelle, marele măcelar”) fiind că băiatul poate fi util Reichului și astfel poate fi ucis de mai multe ori.  Altfel a fost cu familia lui. ”Părinții, frații, bunicii/S-au topit cu toții în foc”, în crematoriu. Amintirile autorului sunt obsedante, apocaliptice. Groaznic este momentul în care devine conștient că era într-un lagăr al morții, că în cele patru crematorii din lagăr erau arse corpurile victimelor. El află acest lucru de la ”puradei, țigănuși germani deportați înaintea noastră”, care au fost uciși și arși și ei în cele din urmă. Atmosfera în lagăr era tragică, Se ajunsese la cazuri în care unii deținuți, flămânzi, smulgeau o bucată de carne dintr-un cadavru pentru a-și astâmpăra foamea, dar nici acest lucru nu le era permis de către paznici. Toți deținuții erau slabi, palizi, mușcați de păduchi – aceștia fiind canale de transmitere a bolilor infecțioase de la un deținut la altul. Murdăria se adăuga muncii de sclav, foametei, mizeriei, terorii. Totul este ca un adevărat coșmar. Visul  tinerilor deținuți de a se vedea liberi vreodată era mai mult decât o utopie.

Nu este o cronică, ci amintiri personale însoțite de reflecții, exprimate în versuri. Putem afirma că este un poem unitar, deși compus din 51 de poezii diferite. Totuși, se poate spune că între aceste poezii este o adevărată continuitate, care transformă volumul într-un lung poem liric, pătrunzător la suflet. Autorul afirmă că a vrut să realizeze un volum de poezii în versuri albe. Totuși, uneori versurile albe sunt înlocuite de versuri rimate, de asemenea grave, triste.

Punctul de vedere al autorului este cel național evreiesc. Autorul nu poate uita suferința trecută. ”Moartea…/Acum devenită/Mai tăioasă și mai nemiloasă,/Căsăpind dintr-o izbitură/Șase milioane de evrei nevinovați,/Neapărați, de Dumnezeu uitați”. De ce, care este cauza? ”Ai greșit? Nu!/Ai ucis? Nu!/Ai furat? Nu!/Ești curat, neîntinat,/Dar ei te socotesc un jidan murdar și vinovat/…/Ești oripilat, subjugat, dezonorat/Și n-ai nici un mijloc de apărare/…/Ești condamnat:/Vei fi ucis și gazat/Destinul așa a comandat.”

Autorul atacă negaționismul, însă fără atacuri la persoană:

”De ce se-ndoiesc

Cei ce n-au cunoscut dezastrul?

………………………………………….

Eu am fost acolo

Candidat, ca și alții, la gazare, m-a salvat o  întâmplare,

Însă milioane n-au scăpat.

Eu am văzut cuptoarele

Și coșurile  lor fumegânde

Eu am simțit mirosul trupurilor arzânde./

Să vină negaționiștii

Și să ne spună unde sunt

Părinții și frații noștri!

Să conteste cineva adevărul!

Și să ni-i aducă vii

Pe cei arși în crematorii.

Vorbele vin și pleacă, faptele rămân,

Mărturii de netăgăduit

Ale unui măcel anume pregătit.”

Autorul vorbește despre ”poporul reales” de Dumnezeu. ”Doar Dumnezeu singur știe de ce…trăim cu speranța ca Dumnezeu se va întoarce cu fața spre noi”. Negaționismul este asociat de autor cu situația contemporană, ”când un șef musulman își scuipă ura”. Alt aspect asociat de autor cu negaționismul  este uitarea. El se referă și la situația supraviețuitorilor în zilele noastre și cere ca ei să fie considerați o mărturie vie și să li se respecte drepturile. Tot el cere prezentarea Holocaustului în rândul celor care s-au născut după încheierea lui, pentru ca genocidul să rămână prezent în memoria colectivă. Autorul nu uită, nu poate să uite, nici nu poate să ierte.

Volumul este bogat ilustrat, completând textul poemului pe cale artistică. Ultima ilustrație este o baracă. Autorul adaugă o explicație, care este și încheierea volumului. ”În baraca asta am stat și eu, alături de circa opt sute de tineri și copii. Nu era viață, nu era liniște, nu era tihnă, doar o așteptare încordată a unui ordin care ne putea duce, în orice moment, la crematoriu. Cine-a scăpat de aici, se poate socoti, fără îndoială, un fericit evreu.”

Adevărul, numai adevărul și tot adevărul. Și totuși, poate, înțelegere, împăcare fără a uita ceea ce a fost…

O amintire

În urmă cu un număr de ani, în anii 60 ai secolului trecut, mi se pare în 1963, filmul “Codin”, realizat de regizorul francez Henri Colpi după romanul cu acelaşi titlu de Panait Istrati, coproducţie franco-română, a fost premiat la festivalul cinematografic de la Cannes. Prilej de bucurie în România. Faptul a fost resimţit şi la liceul “Vasile Alecsandri” din Galaţi, unde subsemnatul eram elev. Şcoala a organizat o manifestare, în cadrul căreia câţiva elevi trebuia să vorbim despre acest film, despre romanul care fusese ecranizat şi despre autor. Bineînţeles, în limitele permise atunci de cenzura şi autocenzura comunistă. Mulţi dintre noi auzisem despre Panait Istrati pentru prima dată. Personal, a trebuit să vorbesc despre ecoul internaţional al filmului şi al premierii lui. După câteva zile am fost chemaţi într-o sală specială pentru a fi înregistraţi pe bandă de magnetofon. Trebuia să citim textele discursurilor. Eram emoţionaţi, unii dintre noi eram înregistraţi pentru prima oară în viaţă. Deodată, în timp ce un băiat îşi citea discursul, se auzi un strigăt de pe stradă: “Repar  butoaie! Repar butoaie!”. Un dogar îşi căuta de lucru. Am început să râdem. Bineînţeles, înregistrarea s-a întrerupt şi a fost reluată după aceea. Îmi aduc aminte că am spus profesoarei care conducea operaţiunile că putea să lase strigătul înregistrat, să nu-l şteargă, fiindcă…arăta culoarea locală, de la Comorovca. Profesoara a răspuns că nu se poate: s-ar putea ca înregistrările să ajungă undeva “mai sus” şi ce vor zice tovarăşii inspectori? “Ce aveţi la voi la şcoală, elevi sau dogari?”. Aşa că “strigătura” a fost ştearsă. M-am întrebat acum ce ar fi spus Panait Istrati dacă ar fi auzit. Cred că ar fi zâmbit…

Panait Istrati omul şi scriitorul

Cine a fost Panait Istrati? Prefer să răspund cu titlul unei cărţi de Monique Jutrin-Klener: un ciulin desrădăcinat, scriitor francez, povestitor român (“Panait Istrati, un chardon deracine, ecrivain francais, conteur roumain”, 1970). Sau, cu titlul  unui studiu de Sanda Stolojan, apărut în 1980 :”Panait Istrati, un dissident avant l’heure”. Sau, aşa cum afirma biograful său francez  Edouard Raydon în anul 1968, un “vagabond de genie”. Sau, aşa cum afirma criticul Alexandru Oprea în 1973, “un chevallier errant”. Sau, aşa cum afirmase criticul literar H. Sanielevici în anii 30, “cel mai bun prozator pe care l-a dat până acum România”. Panait Istrati a fost un om de suflet, un om al idealurilor, un om care nu a aparţinut niciodată nimănui. Născut la Brăila în anul 1884, fiu natural al unui contrabandist grec din Kefalonia şi al unei femei românce săracă, părăsit de tatăl său, a suferit greutăţile vieţii de mic copil. S-a format ca autodidact. A îmbrăţişat meserii diferite, printre care zugrav (de aceea, un personaj principal al lui este Adrian Zograffi, respectiv zugravul). A fost activ în mişcarea socialistă încă din tinereţe. Debutul în gazetărie l-a făcut la revista “România Muncitoare”. Era pacifist în gândire. În anul 1906 a plecat în Egipt, aflându-se o perioadă de timp în oraşul Alexandria, în mijlocul evreilor români emigraţi în această ţară din cauza sărăciei şi presiunilor antievreieşti la care fuseseră supuşi. A fost prezent şi în alte locuri din Orientul Mijlociu, printre care oraşul Beirut din Liban  şi portul Jaffo din Palestina, în anul 1907. Revenit la Brăila s-a căsătorit cu tânăra socialistă evreică Janeta Maltus (1916), de care însă s-a despărţit plecând în Franţa şi de care a divorţat oficial în 1921. Era puţin după ce viaţa îi fusese salvată în urma încercării de sinucidere de la 3 ianuarie 1921 la Nice, în Franţa. Ulterior şi-a câştigat existenţa ca fotograf, a devenit prieten cu Romain Rolland, care l-a remarcat şi a afirmat că este “un Gorki balcanic”, a început să scrie literatură beletristică în limba franceză, dar pe teme româneşti, devenind unul dintre scriitorii de succes ai timpului său. Printre scrierile sale se remarcă “Ciulinii Bărăganului”, “Kira Kiralina”, “Moş Anghel”, “Adrian Zograffi”, “Isac împletitorul de sârmă”,  “Familia Perlmutter” (scrisă în colaborare cu  Josue Jehouda) şi altele. Scrierile sale au fost traduse în 27 de limbi. În anul 1927, invitat să viziteze URSS la cea de a zecea aniversare a revoluţiei din octombrie 1917, a fost entuziasmat. Credea că a fost realizată o societate ideală. Dar a fost o iluzie. Ulterior, în 1928, el constată nedreptăţile din noua societate sovietică, părăseşte URSS şi publică renumitul pamflet “Vers l’autre flamme” (1929). Considerat trădător de către stânga intelectuală franceză şi agent al Siguranţei în România, Panait Istrati se retrage la Brăila, apoi la Bucureşti, unde locuieşte împreună cu soţia sa Marga. Se apropie, poate din decepţie, de curentul de dreapta “Cruciada Românismului”, condus de Mihai Stelescu, dar îi cere acestuia să renunţe la antisemitism. În acest cadru se împrieteneşte cu scriitorul Alexandru Talex, care ulterior va edita scrierile lui în România. Scrie jurnalul “Cum am devenit scriitor” (Comme je suis devenu ecrivain), publicat ulterior de Alexandru Talex , în 1981. Moare la Bucureşti, bolnav de tuberculoză, la vârsta de 50 de ani.

Prietenii evrei ai lui Panait Istrati

Panait Istrati a cunoscut evreii şi s-a împrietenit cu unii dintre ei încă din adolescenţă, la Brăila. Spre deosebire de unii intelectuali români naţionalişti, Panait Istrati făcea deosebirea între evreii bogaţi, din clasa exploatatoare – şi evreii săraci, proletari şi lumpenproletari. El se solidariza cu ultimii, aşa cum se solidarizase cu toţi năpăstuiţii soartei. Era recunoscător evreilor pentru faptul că il ajutaseră în diferite situaţii grele. Odată, chiar i-a reproşat mamei sale – în glumă – că regretă că l-a făcut cu un grec şi nu cu un evreu. Evreul nu ar fi părăsit-o şi nu şi-ar fi părăsit copiii, datorită moralei evreieşti înalte.

Unul dintre primele lui contacte cu evreii a avut loc la Brăila. Un medic evreu din Brăila îl angajase ca zugrav, pentru a-i zugrăvi casa. Medicul nu-l cunoştea, dar vorbind cu el şi-a dat seama că acest “zugrav” este de fapt un intelectual de clasă. Au început să facă schimb de cărţi, au devenit prieteni. Ulterior, la Alexandria, unde lucra de asemenea ca zugrav, Panait Istrati s-a împrietenit cu “Musa”, respectiv Moritz Feldman, evreu din Focşani care lucra de asemenea ca zugrav, precum şi cu Herman Binder, cârciumar originar din Galaţi, care se străduia să păstreze o atmosferă românească în cârciuma lui. Ulterior, Panait Istrati l-a descris pe “Musa” în nuvela cu acelaşi titlu, publicată mai târziu în revista “Viaţa Românească”. Herman Binder l-a ajutat pe Ştefan Gheorghiu, prietenul lui Panait Istrati, militant socialist, la cererea lui Panait Istrati. Era la a doua vizită a lui Panait Istrati în Egipt, în anul 1912. Mai târziu, în articolul “Trecut şi viitor”, publicat într-o culegere în anul 1925, Panait Istrati scria: “Eu scrâşnesc din dinţi şi scrâşnetul mult prigonitului popor evreu. În ţară sau în afară de ţară, eu am trăit cu acest popor, căruia omenirea îi datoreşte o parte din progresul ei, eu i-am cunoscut mila şi am avut deseori prilejul să-i apreciez bunătatea. Dacă n-ar exista pentru mine decât singur exemplul bătrânului Herman Binder, crâşmarul de la Alexandria, care se ruina (care s-a şi ruinat) ca să ţie grătar românesc cu fleici şi cu mititei, cu ţuică şi cu vin românesc, cu jurnale româneşti, cu portretele româneşti ale majestăţilor lor, şi mai ales crâşmă cu povestiri gălăţene şi cu amintiri care aduceau lacrimi în ochii atât ai povestitorului <<jidan>> cât şi în ai ascultătorului român neaoş, dacă n-ar exista în mintea mea decât bunul, inimosul, umanul Herman Binder, ca singurul evreu persecutat, bătut, ruinat de huliganismul naţional român, încă mi-aş lega soarta mea personală de soarta poporului evreu, încă aş face din lupta lui pentru dreptate , lupta mea personală, lupta tuturor persecutaţilor de pe pământ” (Citat dupa articolul menţionat mai sus, de Simon Schafferman). Mai târziu, în anul 1929, Panait Istrati a vrut să călătorească în Egipt şi în Palestina încă o dată. Unul dintre scopurile lui era să-l reîntâlnească pe Herman Binder, cu care coresponda: Panait Istrati ţinea mult la prietenie, la prietenia adevărată. Dar autorităţile britanice i-au refuzat viza de intrare. Până în prezent, motivul nu este clar.

Un prieten bun al lui Panait Istrati a fost Josue Jehouda, scriitor evreu de limba franceză din Geneva. Panait Istrati l-a cunoscut atunci când era internat la sanatoriul de la Sylvana-sur-Lausanne în luna ianuarie 1919. Josue Jehouda era soldat şi ziarist şi l-a sfătuit să citească scrierile lui Romain Rolland şi să ia legătura cu el. Ulterior, Panait Istrati l-a reîntânit pe Josue Jehouda în anul 1926, când Istrati devenise deja celebru. Cei doi prieteni au scris împreună romanul “Familia Perlmutter”, dar se pare ca autorul de facto este Istrati, Jehouda recitind manuscrisul şi introducând unele mici porţiuni în chestiuni rituale evreieşti. Mai târziu, în anul 1947, Josue Jehouda a devenit preşedinte al comunităţii evreieşti din Geneva.

Alţi prieteni evrei ai lui Panait Istrati au fost: ziaristul Iacob Rosenthal (fostul director al ziarelor “Adevărul” şi “Dimineaţa”);  compozitorul Stan Golestan; Joseph Heissler din Strasbourg; fostul revoluţionar din Leningrad, devenit victimă a regimului stalinist Alexandru Russakov; ginerele acestuia, Victor Serge, autorul celui de al doilea volum din trilogia pamflet “Vers l’autre flamme”. În anul 1929, atunci când Panait Istrati pregătea o vizită în Egipt şi Palestina, Panait Istrati a avut o conversaţie interesantă cu Itzhak Ben-Aharon, unul dintre liderii partidului muncii din Palestina (ulterior, secretarul general al Confederaţiei Generale a Muncii – Histadrut). Ben-Aharon era originar din România şi probabil ca această conversaţie a avut loc în România. Itzhak Ben-Aharon a publicat această convorbire în revista ebraică “Ketuvym” din Tel-Aviv la 13 februarie 1930. Panait Istrati se interesa de situaţia tinerilor evrei aşezaţi în Palestina ca agricultori.

Bineînţeles, prietenul cel mai bun al lui Panait Istrati a fost Isac Horowitz (1893-1961). Horowitz era născut la Popricani (judeţul Iaşi) şi plecase din România în America la vârsta de 16 ani, devenind ziarist şi scriitor idiş.  Prietenia dintre cei doi scriitori a fost trainică. În privinţa cărţii “Teg un necht mit Panait Istrati”, ea a fost tradusă în limba română de către scriitorul Solomon Cris-Cristian din Iaşi, iar traducerea urma să fie publicată cu prefaţa scriitorului Mihail Sadoveanu, de asemenea prieten al lui Panait Istrati. Aceasta este afirmaţia regretatului Simon Schafferman, care adaugă însă că nu numai că această traducere nu a fost publicată, dar se părea (în anul 1977) că manuscrisul a fost pierdut. Dacă manuscrisul va fi regăsit, ar trebui publicat: este o carte document. În caz că manuscrisul nu va putea fi găsit, cartea ar trebui să fie tradusă din nou în limba română şi publicată. În cartea lui David Seidmann, sunt publicate în anexă, în traducere franceză, câteva scrisori ale lui Panait Istrati către Isac Horowitz, care se reîntorsese în America. Scrisorile datează din anii 1931-1933 şi le este anexată o scrisoare a lui Marga Istrati, datată 28 mai 1935, în care ea povesteşte despre ultimele luni de viaţă şi decesul soţului ei.

Personaje şi teme evreieşti în opera lui Panait Istrati

Panait Istrati a afirmat că evreii nu pot fi excluşi din proza românească. Ei reprezintă o parte a cadrului românesc (îmi aminteşte de afirmaţia “eu am fost cândva aici” a unui cercetător contemporan al istoriei evreilor din România). Din acest motiv, scriitorii antisemiţi care evitau (în timpul vieţii lui Panait Istrati) să menţioneze personaje evreieşti, nu făceau decât să falsifice realitatea cu scop naţionalist şi politic, a afirmat Panait Istrati. El însuşi a prezentat – sau cel puţin a introdus – personaje evreieşti în multe dintre scrierile sale. Romanul (de fapt câteva povestiri reunite sub formă de roman) “Familia Perlmutter” este opera centrală în acest sens. Tema este practic exclusiv evreiască, referitoare la evreii din România. Criticii au afirmat că acţiunea se petrece înaintea primului război mondial, dar nu este exclus ca ea să se fi petrecut şi după primul război mondial. Se pare că Istrati a fost influenţat de personaje reale. Este vorba despre o familie evreiască săracă, în cadrul căreia fiii unui croitor (Avrum, poate sub influenţa lui Avraham din Biblia Ebraică, părintele poporului evreu şi al monteismului) îşi caută drumul, fiecare pe calea lui. Fiecare dintre ei reprezintă purtătorul unei idei, al unui curent contemporan de atunci , al unei căi de rezolvare a problemei evreieştii. Fiul cel mare, Iosif,  pleacă în America şi se converteşte la protestantism (poate aluzie la Iosif ajuns în Egipt, deşi acesta rămâne evreu). Alt fiu, Haim (sensul onomastic al numelui: viaţă) devine ziarist, încearcă să-şi ascundă originea (face totul pentru a trăi!) şi ajunge să fie de partea antisemiţilor.  Alt fiu, Şimon (“Schimke”) visează să devină medic, se înscrie la universitate, dar este alungat de către antisemiţi şi pleacă în Egipt, unde devine translator. Mezinul familiei, Isac (poate aluzie la Isac, fiul lui Avraham) face serviciul militar, este trimis împreună cu unitatea lui să reprime o demonstraţie socialistă la care  participa tatăl logodnicei sale.El nu aşteaptă să termine armata, ci dezertează şi se refugiază în Egipt, unde se afla logodnica lui. Fiica, Esther, fire non-conformistă, îşi părăseşte soţul şi fetiţa (care este crescută de bunici), pleacă în lume şi, în cele din urmă, ajunge într-o aşezare evreiască din Palestina. Oare aluzie la “haluţim”, tineri evrei care îşi părăsiseră familiile şi respingeau conformismul pentru a costrui o societate evreiască nouă în Palestina, sau o derută?

Am menţionat mai sus alte câteva titluri de scrieri ale lui Panait Istrati. Personaje evreieşti – din România şi din ţările Orientului Mijlociu – apar în toate aceste scrieri.  Este vorba de evrei pe care Panait Istrati i-a cunoscut personal şi îi prezintă în cadrul lor real. Un studiu academic asupra acestor personaje, comparativ cu modul în care sunt prezentaţi evreii la alţi scriitori, români şi evrei, precum şi din alte ţări, ar fi important de realizat..

Este interesant să menţionăm că Panait Istrati s-a opus cu dârzenie ideii de “numerus clausus” sau “numerus valachicus” în universităţile româneşti, pe care politicieni români – printre care Alexandru Vaida-Voevod voiau să-l introducă, în anii 1933-1935. La începutul anului 1935, în revista “Cruciada Românismului” (observăm, o revistă de dreapta), Panait Istrati a publicat un articol polemic în acest sens. El vorbeşte despre “numerus politicianus” şi “numerus demagogicus”. Atacul împotriva lui Vaida-Voevod şi a altor antisemiţi este dur. Este şi o dovadă că Panait Istrati, deşi şi-a schimbat anumite orientări politice, a păstrat ceva neschimbat: atitudine favorabilă evreilor şi de respingere totală a antisemitismului.

“Hagada”, povestirea ieşirii neamului lui Israel din Egipt, citită în prima seară de Pesach (Paştele evreiesc) în Israel (“Ţara Sfântă”) şi în primele două seri de Pesach în afara Israelului se încheie cu un cântec vesel, optimist, cu aspecte realiste legate de viaţa zilnică însoţite de elemente fantastice şi mesianice. Textul cântecului este scris în gen popular. Acest cântec este iubit de copii şi pare destinat copiilor pentru a-i menţine treji până la miezul nopţii, oră până la care trebuie continuată masa specială de “seder” (=ordine) conform tradiţiei. Cântecul  pare un basm versificat pentru copii. Cântecul acesta, în limba arameică, este intitulat “Had Gadya”, în traducere exactă “Numai un ied”. Diferite traduceri  devenite populare i-au schimbat puţin titlul, adoptând formula inexactă (dar încetăţenită în folclor) “Un ied mic” sau “Un ieduţ”. Formă în care mi-l amintesc din copilărie şi, desigur, şi-l amintesc şi alţii.

Originea cântecului “Had Gadya”

Istoricii literari şi cercetătorii istoriei muzicii şi folclorului afirmă că “Had Gadya”  – atât textul, cât şi muzica – este de origine germană, bazat fiind pe un cântec popular german din secolul al 16-lea  (“Der Herr der schickt den Jokel aus”; informaţii în acest sens in “Encyclopaedia Judaica”, ediţia 1971, volumul 7, coloana 1048), bazat pe un cântec popular francez medieval destinat copiilor. Aceiaşi cercetători işi sprijină punctul de vedere pe faptul că “Had Gadya” este introdus pentru prima oară în textul “Hagadei de Pesach” în ediţia apărută la Praga în anul 1590 (o “Hagada” existentă în cercul evreilor aşkenazi) şi nu făcuse parte din textul “Hagadelor de Pesach” din cercurile evreilor sefarzi şi yemeniţi: aceştia au adoptat cântecul “Had Gadya” mult mai târziu, probabil sub influenţa evreilor aşkenazi, păstrând textul arameic, dar modificând melodia, înlocuind-o cu melodii proprii existente în culturile şi folclorul lor. Faptul că textul este compus în limba arameică reprezintă o indicaţie a folosirii limbii arameice talmudice de către evreii aşkenazi învăţaţi în Talmud în acea perioadă. Probabil că a existat chiar o tendinţă de paralelizare a textului cântecului cu legende din Talmud şi cu modul de viaţă al evreilor în perioada talmudică, deci anterioară secolului al 6-lea al erei creştine.

Motivele literare şi aspectele simbolice

Textul cântecului are forma unei poezii medievale epice bazată pe ritm şi aliteraţie. Un om – tatăl – cumpără un ied contra sumei de doi zuzi. Denumirea monedei aminteşte pe cea a vechii monezi “scud” (plural: “scuzi”)  existentă în Franţa medievală şi renascentistă; pentru comparaţie menţionăm această denumire, în formă literară, atât în cronici, cât şi, sub influenţa lor, în romanul “Cei trei muşchetari” de Alexandre Dumas. Tatăl aduce iedul acasă. Motanul, flămând şi sălbatic, se repede la ied şi îl sfâşie. Câinele, probabil un dulău uriaş, se repede apoi la motan, îl muşcă de moarte şi îl sfâşie. Dar apoi sare ciomagul, îl loveşte pe câine şi îl ucide. Însă nici ciomagul nu scapă de duşman şi de pedeapsă: este ars în foc, fiindcă focul se năpusteşte asupra lui. Dar focul este stins în cele din urmă de apă (poate de ploaie, poate ca urmare a creşterii apelor, poate de apă aruncată de oameni asupra focului incendiar pentru a-l stinge). Apa rămâne (poate într-o băltoacă, în care nu apucase să se usuce), dar este băută de o vită însetată (vacă sau bou). Dar vita este apoi tăiată de un casap, desigur pentru a servi drept hrană oamenilor. Casapul moare după aceea, fiind adus la moarte de Îngerul Morţii. Însă nici Îngerul Morţii nu este veşnic: el este ucis (formă menţionată în text; sau, poate înlăturat, gonit, oprit de a mai ucide) de către Dumnezeu. Precum vedem, cântecul include aspecte care descriu  viaţa zilnică rurală şi de târg semirural, într-o formă parţial tristă şi parţial satirică, unele elemente fiind legate de credinţa religioasă, altele hiperbolizate. Elementul principal este cel al relaţiei între faptă şi răsplată.  Fiecare îşi primeşte pedeapsa meritată de la cineva mai puternic decât el, nimeni nu este veşnic, deasupra tuturor se află Dumnezeu, care încheie ciclul, fiind Cel care decide asupra vieţii şi morţii tuturor. Unii cercetători au comparat tema cu cea a romanelor picareşti spaniole din secolele 16-17 (printre care şi cu tema personajului principal al romanului “Don Quijote de La Mancha” de Cervantes). Trecerea de la un element la altul, de la un aspect la altul, de la o distrugere la alta, până la încetarea suferinţei şi apariţia liniştei supreme – ca o mântuire – aminteşte şi de romanul picaresc anonim spaniol “Lazarillo de Tormes”, precumşi de unele legende prezente în literatura bizantină. Alţi cercetători au găsit paralelisme între “Had Gadya” şi unele poeme indiene şi persane. Ne putem gândi eventual la unele paralelisme cu unele “pilde” de Esop prezente în Esopia şi cu unele fragmente din romanul popular “Alexandria”. Folclorul include elemente asemănătoare în toate culturile, la toate popoare, afirmă unii cercetători ai folclorului comparat. Lucru valabil şi pentru literatura populară scrisă.

Interpretări rabinice şi teologice

Interpretările teologice au fost moralizatoare: ideea raportului între faptă şi răsplată, sau ideea că fiecare duşman are duşmanul lui. Interpretările rabinice au introdus ideea raportului între Dumnezeu şi poporul lui Israel. De asemenea, este ideea speranţei în Dumnezeu, precum şi ideea mesianică a mântuirii pentru neamul lui Israel. Tatăl, cel care cumpără iedul pentru doi zuzi este Dumnezeu. Cei doi zuzi, deci două monede, ar fi Moshe (Moise) şi Aharon (Aaron), cei doi oameni prin intermediul cărora Dumnezeu a vorbit poporului lui Israel. Iedul ar fi poporul lui Israel. Motanul care a sfâşiat iedul ar fi Asiria, care a cucerit regatul nordic în anul 722 înaintea erei creştine. Dulăul ar fi Babilonul (respectiv Noul Babilon), care a cucerit regatul Asiriei. Ciomagul ar fi Persia, care a cucerit Babilonul. Focul ar fi Macedonia, care a cucerit regatul persan în timpul regelui Alexandru cel Mare. Apa ar fi Imperiul Roman, care a cucerit regatele elenistice. Vita ar fi arabii, sarazinii, care au cucerit Palestina de la “Roma” (de fapt, de la Bizanţ). Casapul ar fi cruciaţii: ei au cucerit Palestina de la arabii sarazini musulmani şi au întemeiat un regat al lor cu capitala la Ierusalim. Îngerul Morţii ar fi turcii otomani, care au cucerit Palestina ulterior. În cele din urmă, Dumnezeu învinge şi alungă Îngerul Morţii şi răzbună neamul lui Israel, ales de El, “unicul ied”. Deci, neamul lui Israel se va reface cu ajutorul lui Dumnezeu. Este ideea mesianică, paralelă cu ideea revirimentului oaselor uscate, existentă în cartea Yeshayahu (Isaia) din Tanakh (Biblia Ebraică). Observăm caracterul teologic, optimist şi moralizator al interpretărilor. Mesajul principal este cel al supremaţiei lui Dumnezeu, al raportului între Dumnezeu şi Israel, al ideii alegerii lui Israel de Dumnezeu şi răzbunării lui Israel de Dumnezeu, al refacerii şi resuscitării lui Israel. Este un fel de interpretare optimistă a speranţei, a ideii mesianice de salvare, de renaştere cu ajutorul Divinităţii. Unii comentatori au introdus chiar o comparaţie între “Had Gadya” şi ideea relaţiei între trup şi suflet  în mistica iudaica. S-au făcut încercări de paralelizare între povestirea din “Had Gadya” şi povestirea vieţii lui Iosef, fiul lui Iacov din Biblia Ebraică. O interpretare recentă, a rabinului Israel Meir Lau, fost Şef-Rabin al Israelului, astăzi Şef-Rabin al oraşului Tel Aviv şi preşedinte al Consiliului de conducere a Institutului Yad Vashem, este că “Had Gadya” include ideea memoriei şi recunoştinţei. Rabinul Lau citeză în acest sens pe rabinul Moshe Sofer (Hatam Sofer) din prima jumătate a secolului al 19-lea, precum şi o întâmplare legată de fostul şef al Marelui Stat Major din Statele Unite ale Americii, generalul Colin Powell.

Prezentări artistice şi traduceri în limba română

“Had Gadya” a inspirat numeroţi artişti. Motive din acest cântec apar în pictură şi desen. Asemenea reprezentări picturale apar în numeroase ediţii ale “Hagadei de Pesach”. Sunt renumite cele realizate de pictorul şi ilustratorul Zeev Raban, dar există si multe altele, mai vechi dar şi contemporane. Cântecul a fost tradus în numeroase limbi, împreună cu textul “Hagadei”, în special în secolele 19-20.  Asemenea traduceri, dar în proză, neversificate sau conţinând versuri albe, apar şi în limba română, în traducerile “Hagadei de Pesach”. Regretatul poet Albert Goldenberg, originar din Piatra Neamţ şi stabilit ulterior la Tel Aviv din România a scris un poem, versificat, bazat pe “Had Gadya”, dar modernizând şi actualizând sensul cântecului.

Încerc să traduc textul cântecului în versuri, după puterile mele, mai jos, fără a fi poet. Nu ştiu dacă va plăcea cititorilor sau nu, nu ştiu în ce măsură se poate vorbi despre respectarea totală a fidelităţii.

HAD  GADYA      –     UN  IED  MIC,  NUMAI   UN  IEDUŢ

Traducere în limba română de: Lucian-Zeev Herşcovici

Un ied mic, doar un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ,
Tata a adus din piaţă
Într-o bună dimineaţă.
Cu doi zuzi îl cumpărase
Şi acasă îl luase.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.

Dar motanul a venit,
La ieduţ s-a repezit
Şi, flămând, a sfâşiat
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ.
Jucăuş, vesel, drăguţ.

Iar dulăul a sărit,
Furios s-a năpustit
Şi de moarte l-a muşcat
Pe motanul ce-a sfâşiat
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.

Dar ciomagul a sărit
Şi pe dulău l-a pălit,
Până l-a lăsat mort, lat,
Bun numai de îngropat.
El, dulăul ce sărise
Şi furios se năpustise
Şi de moarte îl muşcase
Pe motanul ce sfâşiase
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.

Însă se aprinse focul
Şi se-ntinse în tot locul,
Iar ciomagul s-a aprins
Şi a ars şi nu s-a stins.
Ciomagul de lângă uşă
S-a făcut totul cenuşă.
El, ciomagul ce sărise
Şi pe dulău îl pălise,
După ce, turbat, muşcase,
Motanul care sfâşiase
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.

Însă apa s-a întins
Şi focul uriaş l-a stins.
Focul care, lângă uşă,
Făcu ciomagul cenuşă.
Ciomagul care sărise
Şi pe dulău îl pălise,
După ce, turbat, muşcase,
Motanul care sfâşiase
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.

Apa în băltoacă sta,
Când veni vita s-o bea.
Vita bău, însetată,
Apa ce rămase, toată,
Care focul îl stinsese,
Foc ce ciomagul arsese,
Care mai anţârţi sărise
Şi pe dulău îl pălise,
După ce el îl muşcase,
Pe motanul ce sfâşiase
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.

Apoi vita, cum se ştie,
Fu dusă la căsăpie.
Cu-n satâr, un măcelar
A tăiat-o aşadar,
Pe vita care, însetată,
Băuse chiar apa toată,
Care focul îl stinsese,
După ce ciomagu-arsese,
Care pe dulău pălise,
După ce anţârţi sărise
Şi pe motan îl muşcase,
După ce el sfâşiase
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.

Apoi casapul muri,
Atunci când timpul îi veni,
Îl chemă Îngerul Morţii
Şi-i spuse care-i sunt sorţii,
Lui, casapul ce-njunghiase
Vite multe şi tăiase
Şi pe vita însetată,
Care bău apa toată,
Ce stinsese focul care
Arsese ciomagul mare,
Ciomagul ce sărise
Şi pe dulău îl pălise,
Pe dulăul ce-l muşcase,
Pe motanul ce sfâşiase,
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.

Dumnezeu ce-a făcut lumea,
Făcu şi acum minunea:
A ucis Îngerul Morţii,
Chiar lui îi veniră sorţii,
Lui, ce trecuse prin coasă,
Oameni mulţi şi, nemiloasă,
Moartea le venise-n faţă
Şi le luase scurta viaţă.
Unul, casap ce-njunghiase
Şi vite multe tăiase,
Una fu cea însetată,
Care bău apa toată,
Ce stinsese focul care,
Mistui un ciomag mare,
Care pe dulău sărise
Şi cu sete îl pălise,
După ce el îl muşcase,
Pe motanul ce sfâşiase
Iedul cu doi zuzi cumpărat,
De tata acasă luat.
Un ied mic, numai un ieduţ,
Jucăuş, vesel, drăguţ.

Temele simpozionului, participanţii şi dezbaterile

Problemele dezbătute în cadrul simpozionului au fost în domeniile istoriei culturale şi literare. Participanţii au fost cercetători din Israel şi din România cu preocupări şi lucrări publicate în aceste domenii. Dezbaterile au avut loc în limbile engleză şi ebraică, în prezenţa unui public larg. În cadrul simpozionului au avut loc patru sesiuni. Prima, cu caracter general, a inclus saluturile organizatorilor, precum şi două comunicări interesante, cu caracter general, referitoare la relaţia între România, evreii din România şi Europa, precum şi asupra poziţiei României în Europa. Cea de a doua sesiune a fost dedicată istoriei, teologiei şi folclorului, a interinfluenţei între etniile evreiască  şi românească în aceste domenii, precum şi a influenţei folclorului românesc în Israel. Sesiunea a treia a fost dedicată artelor plastice şi cinematografiei, referirile fiind la artişti evrei din România şi originari din România imigraţi în Israel, precum şi la modul de prezentare a originarilor din România în cinematografia israeliană dealungul deceniilor. Ultima sesiune, a patra, a fost dedicată literaturii “acolo şi aici”, respectiv a câtorva aspecte din creaţia literară a unor scriitori evrei din România şi originari din România, accentul fiind pus pe prezentarea mediului evreiesc (dar nu numai a lui) în operele literare ale acestor scriitori.

Care este raportul între România şi Europa, precum şi care este (şi a fost, in secolele precedente) imaginea reciprocă a fiecăreia în ochii celeilalte? Întrebări pe care şi le-a pus doctorul Rafael Vago de la Universitatea din Tel Aviv şi la care a reuşit să răspundă într-o formă interesantă în comunicarea pe care a ţinut-o, intitulată “România şi Europa, Europa şi România, imaginea reciprocă”. Aceasta a fost prima comunicare din cadrul simpozionului. Problema discutată este actuală, în cadrul integrării europene a României. Autorul comunicării a citat diferite izvoare menite să susţină afirmaţiile sale, referitoare la poziţia României în Europa dealungul istoriei. Comunicarea lui a fost urmată de cea a doamnei doctor Măriuca Stanciu de la Universitatea din Bucureşti şi Biblioteca Academiei Române, care s-a referit la doi savanţi evrei din România în Europa în secolele 19-20, Moses Gaster şi Lazăr Şăineanu. Autoarea a reuşit să prezinte aceste două figuri intelectuale într-o formă concentrată şi interesantă. Deci, doi intelectuali evrei din trecut care au locuit în ţări vest-europene după ce au fost siliţi să părăsească România – Gaster în Anglia şi Şăineanu în Franţa – au contribuit la cunoaşterea României şi a culturii române în Europa , pe lângă faptul că au contribuit ei înşişi la dezvoltarea culturii române în domeniile lor – lingvistica şi studiul folclorului. Aici trebuie să adăugăm că este vorba totuşi de doi oameni care erau asemănători între ei pe  de o parte, dar diferiţi în gândire pe de alta, în special în ceea ce priveşte atitudinea lor faţă de iudaism şi apartenenţa la etnia evreiască.

Tânăra cercetătoare Adina Babeş, doctorandă, aflată cu o bursă la Universitatea Ebraică din Ierusalim, a vorbit despre primii israelieni de origine română pe baza documentară a cererilor lor de emigrare din România şi de imigrare în Israel. Doctorul Shlomo Leibovici-Laish, preşedintele Asociaţiei Culturale Mondiale a Evreilor Originari din România a vorbit despre “influenţe reciproce între folclorul românesc şi folclorul evreiesc”, subliniind asupra interinfluenţei culturilor populare ale celor două etnii aflate în contact dealungul secolelor. El a menţionat existenţa unor  asemenea interinfluenţe în domenii diferite, printre care cele ale muzicii, dansului, comportării zilnice, superstiţiilor. În cadrul comunicării sale, el a menţionat şi elemente de influenţă românească pătrunse în folclorul evreiesc şi transmise pe această cale în cultura şi folclorul israelian. Profesorul universitar Moshe Idel, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, specialist de talie mondială în domeniul misticii iudaice, a vorbit despre influenţa cărţii mistice iudaice Zohar în scrierile renumitului cercetător român al istoriei religiilor, Mircea Eliade. În cadrul comunicării sale, profesorul Moshe Idel a arătat influenţa Cabalei asupra lui Mircea Eliade. Cercetătoarea Liana Cojocaru s-a referit la specificul evreiesc est-european, aşa cum se oglindeşte în basmele populare din zona intra-carpatică.

În cadrul sesiunii de arte, s-a vorbit despre influenţa lui Constantin Brâncuşi asupra artei israeliene (de către profesorul Mordechai Omer, de la Universitatea din Tel Aviv). Cercetătorul Amitai Mendelsohn, de la Muzeul Israel din Ierusalim a prezentat “călătoriile lui Reuven Rubin: România – Paris – New York – Palestina, 1914-1923”.  Pictorul Reuven Rubin (Zelicovici), unul dintre clasicii modernişti ai picturii israeliene, născut la Galaţi şi crescut la Fălticeni, a pictat imagini diferite legate de viaţa evreimii române. El a imigrat în Palestina mandatară în anul 1923. În anul 1948, el a fost primul ambasador al Israelului în România. Picturile lui continuă să fie apreciate şi căutate de muzee şi colecţionari. Cercetătoarea Raya Zommer-Tal, de la Muzeul Ianco-Dada,  de la Ein-Harod, Israel, a vorbit despre “Marcel Iancu artistul modernist: capitolul românesc” din viaţa şi creaţia lui. Singura comunicare în domeniul artei cinematografice a fost a cercetătorului Liviu Carmely, de la Universitatea din Tel Aviv. Intitulată “Casa de pe strada Tabenkin: România în cinematografia israeliană contemporană”, comunicarea a subliniat diferite aspecte din prezentarea imigranţilor evrei originari din România în filme israeliene dealungul istoriei, de după întemeierea statului Israel. Printre altele, autorul comunicării a subliniat aspecte comice ale prezentării acestor imigranţi în anii 50-70 ai secolului 20, prezentare însoţită de aspecte umoristice, în care apar tipuri interesante, precum un jucător de cărţi, o prostituată, alţi indivizi din lumea interlopă. Dar aceşti oameni au ceva special, care a atras atenţia regizorilor şi actorilor, o filozofie a vieţii şi un mod de gândire şi de comportare specific, uman. Autorul comunicării a citat o expresie încetăţenită în Israel – şi care se reflectă în prezentarea acestor personaje: “Romany zeh miktzoa” (=A fi român este o meserie). Zicală care include specificul, dar şi aspecte interioare referitoare la modul de a face faţă greutăţilor vieţii în condiţii dificile, într-o ţară nouă. Este reflectarea greutăţii vieţii imigrantului, căruia nu-i rămâne decât să ia lucrurile parte în serios, parte în uşor, nevoit fiind a face totul pentru a supravieţui. Tipul imigrantului care – adăugăm din punctul nostru de vedere – s-a născut parcă la Sholem Alechem (“Râdeţi, doctorii spun că râsul e sănătos”), parte la personajele lui Ion Luca Caragiale, parte la “sufletul candriu de papugiu” şi parte la renumitul Alexis Zorba al lui Nikos Kazantzakis.  Imigranţi care au moştenit această combinare între suferinţă şi zâmbet şi au adus acest caracter cu ei, în Israel. Ar fi vorba oare despre o imagine negativă a “românilor” (respectiv a evreilor români imigraţi în Israel) în noua lor ţară, reflectată în cinematografie în mod critic, insultător, înjurios, reflectând expresia israeliană “Romany Ganav” (=român hoţ)? Nu credem. Tocmai datorită prezentării umoristice, în care este vorba despre un umor al durerii, al luptei pentru supravieţuire. Ulterior, în cinematografia israeliană au apărut figuri de lucrători români nevoiţi să facă faţă greutăţilor din Israel, fapt prezentat de autor în comunicarea sa, care a stârnit unele dispute. Autorul comunicării a vorbit şi despre un film realizat de el însuşi, despre biografia grea, plină de suferinţe a propriei sale persoane. Toate comunicările din domeniul artelor plastice şi vizuale au fost însoţite de material ilustrativ bogat, prezentat pe ecran cu ajutorul computerului. În privinţa comunicării din domeniul cinematografiei, ea a fost însoţită de secvenţe din filme diferite.

În cadrul sesiunii de literatură, profesorul Michael Finkenthal de la Universitatea Ebraică din Ierusalim a prezentat o comunicare referitoare la preocupările estetice şi artistice ale poeţilor surealişti din cel de “al doilea val” din România: Gherasim Luca, Paul Păun, Dolfi Trost. Toţi aceşti trei poeţi erau evrei şi au reprezentat un capitol special în istoria literaturii române moderne. Doamna doctor Codruţa Gabriela Antonesei, de la Universitatea din Iaşi, a prezentat o comunicare intitulată “Imagini ale vieţii urbane în proza lui Ury Benador, Isac Peltz şi Ion Călugăru; aspecte ale receptării literare ale acestor trei autori”.  Comunicarea ei s-a referit la mediul evreiesc sărac din România interbelică reflectat în operele acestor trei scriitori evrei, care au descris acest mediu, fiecare în felul lui, precum şi la modul în care opera lor, care includea aceste descrieri, o lume specifică necunoscută iniţial cititorului intelectual român – a fost receptată şi înţeleasă de aceşti cititori. Subsemnatul, doctor Lucian-Zeev Herşcovici, lucrător la Biblioteca Naţională din Ierusalim, am prezentat comunicarea “Totalitarismul comunist şi negarea Holocaustului: descrierea lor critică în scrierile lui Norman Manea”. În această comunicare m-am referit la aspectele menţionate, aşa cum am înţeles că apar în opera scriitorului român de origine evreiască Norman Manea,  care trăieşte în exil în Statele Unite ale Americii, atât în scrierile sale dinainte de autoexilare (1986) cât şi în scrierile sale de după autoexilare, inclusiv în cele de după revoluţia din anul 1989 şi de după prima lui vizită în România din anul 1997.

Expoziţia de artă

Simpozionul a fost urmat de deschiderea unei expoziţii de artă, în cadrul căreia au fost prezentate lucrări ale unor artişi contemporani, dar şi ale unor artişti din generaţii mai vechi, unii dintre ei nemaifiind în viaţă. Artişti din România şi din Israel. La deschiderea expoziţiei, profesorul Haim Maor, de la Universitatea din Beer Sheva, a vorbit despre pictorul Edwin Salomon, originar din Transilvania, din ale cărui lucrări unele au fost prezentate şi expuse. Profesorul Maor a vorbit în calitate de curator al expoziţiei. Funcţie în care a fost ajutat de un număr dintre studenţii lui, care urmează cursuri în domeniul curatorial artistic. La deschidere a vorbit şi una dintre studentele sale. Salutul universităţii a fost adus de rectorul ei, originar din Cluj. Expoziţia, colectivă, include opere realizate de 40 (patruzeci) de artişti. Nu putem menţiona numele tuturor. Notăm doar că dintre artiştii din generaţiile mai vechi apar picturi de Reuven Rubin, Marcel Iancu, Victor Brauner; dintre artiştii israelieni contemporani originari din România lucrări de Liana Saxone-Horodi, Ruth Oren, Belu Simion Făinaru, Erica Weisz-Schveiger: dintre artiştii români, lucrări de  Irina Botea, Ciprian Mureşan, Vasile Raţă, Dan Perjovschi şi alţii. Cerem scuze artiştilor pe care nu i-am putut menţiona din lipsă de spaţiu, dar ale căror lucrări le apreciem de asemenea în mod deosebit.

Expoziţia a fost prezentată într-un catalog bogat ilustrat, în limbile ebraică şi engleză, editat de profesorul Haim Maor.

Desigur, sunt încă multe teme care nu au fost prezentate, precum şi mulţi artişti de valoare care nu au putut expune în cadrul expoziţiei. Dar desigur, poate cu ocazii viitoare…