Bref, totul a plecat de la un reportaj ProTV (preluat de Aplicația Biziday) despre faptul că e toamna, că recolta stă pe câmp și că n-are cine să o culeagă, asta deși în România sunt 4,3 milioane de persoane care trăiesc din indemnizații și alocații. Statistica nu e deloc nouă, ea a fost invocată și de BNR, iar argumentul adus împotriva ei este că ăia 4,3 milioane ar fi plecați din țară. E aberant! În cazul ăsta, în România am mai fi acum 14,5 milioane de oameni, dintre care majori puțin peste 10 milioane.

Dar nu cifrele contează ci tendința de a nega fenomenul inactivității sociale. Reportajul celor de la ProTV era interesant, căci în el erau fermieri care povesteau situația din satul lor, cât plătesc pe ziua de muncă și de ce nu găsesc oameni cu care să-și ia recoltele din câmp.

Ca om de la țară (nu sunt un ignorant născut și crescut într-un bol de sticlă urban, așa cum exact cei ce mă acuză de asta sunt) cunosc bine aceste realități. Dacă am o doză de tradiționalism-pășunism în mine, ea produce o reacție de furie la o astfel de știre – nu e păcat mai mare decât recolta rămasă pe câmp. Știu exact ce înseamnă agricultura, cât de grea este munca și cât de mult riști să o faci degeaba din cauza unor intemperii sau a unor catastrofe naturale sau administrative (așa cum, da, este și pesta porcină) pe care tu, personal, nu ai cum să le controlezi. Iar după toate astea să nu-ți poți lua recolta de pe câmp…

Urmărind în timp, de data asta ca jurnalist, aceste realități socio-economice, eu am atras atenția asupra unei evoluții – mai sunt doar 3,8 milioane de români productivi, inclusiv cei din companii de stat. Aceștia țin în spate tot restul României. Nu că bugetarii nu muncesc, muncesc, dar fără ăia 3,8 milioane, resursa lor nu există. Iar resursa asta (taxe, impozite, contribuții) s-a împărțit pe ultima execuție bugetară așa – 74% salarii bugetari+asistență socială (inclusiv pensii) 26% tot restul – școli, spitale, cultură, infrastructură, etc. O catastrofă pe cale să se întâmple, căci numai un orb nu poate citi aici corelația unei alte realități – salariul mediu net în privat 2100 de lei, salariul mediu bugetar 4100 de lei.

Mai departe, orbul respectiv nu sezisează nici cauza migrației, dar nici corelația evidentă între faptul că munca este cea mai impozitată activitate în România și faptul că România este condusă de niște infractori. Pur și simplu aceste realități socio-economice au creat o majoritate politică periculoasă ce schimbă inclusiv reflexele culturale – pe măsură ce educația muncii se diluează devenim o țară de hoți. E atât de simplu! Cauză-efect! Ține minte aceste lucruri, dragă hipstere socialist, urban și educat, pentru data viitoare când ieși în stradă să strigi alături de mine ce vrem și, mai ales, ce țară NU vrem să fim!

Suntem contra cronometru, căci emigrația nu dă semne de încetinire, iar de plecat pleacă fix dintre ăia 3,5 milioane. Riscul ca statul român să nu se mai poată susține pe un orizont de timp de zece ani este major. Nu e despre sărăcie aici ci despre faptul că ne dezintegrăm ca țară.

Dacă scot în evidență aceste realități, asta înseamnă că-i urăsc pe sărăci? Suntem nebuni? Tot ceea ce vreau și singurul lucru pentru care am militat întotdeauna a fost o politică de încurajare a muncii. Printr-o taxare mai prietenoasă, prin investiții (inclusiv publice) care să creeze locuri de muncă mai bine plătite. Și, deloc în ultimul rând, prin educație, inclusiv, sau mai ales, educație a muncii.

Moise Guran, 25 septembrie 2018

Articolul a fost preluat de pe blogul autorului.

Da, culmea tupeului este să anunți din trei în trei ore cum dublezi sau triplezi pensiile, iar tu să fii dator vândut. Și lumea te crede, că tocmai le-ai crescut, chiar dacă le-ai crescut cu mai puțin decât inflația plus jumătate din salariul mediu (cum era în vechea formulă legală).

Fiscul anunță sume record colectate, dar vai!, veniturile fiscale ale statului, ca procent din PIB, sunt probabil la un minim istoric (8,6% pe primele șapte luni). În același timp deficitul este cam de două ori mai mare față de investiții, iar cea mai mare parte a investițiilor sunt de fapt achiziții de armament. Nu că nu ne trebuie rachete, dar ele nu-s făcute în România, nu produc adică nici salarii, nici profit, n-au rol de alimentare nici în economie, nici în bugetul de stat. Deci, de unde venituri fiscale dacă investiții ioc? Vă zic mai încolo de autostrăzi, dar ce trebuie să reținem deocamdată este că deși statul aruncă cu bani, banii respectivi nu-s venituri ci credite, mai exact rezerva asta numită Bufferul Trezoreriei, care tot credit este că va trebui pusă la loc din credit și din deficit. Aceasta este situația economică în care guvernul PSD se clatină sub atacul Gabrielei Firea la Liviu Dragnea, Dragnea încearcă să-și dea amnistia înainte să pice Dăncilă, Dăncilă vrea să fugă în lume, iar Iohannis chiar nu are nicio soluție pentru situația în care PSD-ul refuză să-și asume că a făcut țara praf, plusând golănește din ce țara nu mai are.

Firea NU este alternativă la Dragnea!

Fată deșteaptă, cu PR-ul în sânge, Gabriela și-a ales perfect momentul pentru a da atacul. Cei care spun că Dragnea n-ar vrea să plece de la cașcaval, habar-n-au că în acest moment chiar NU mai e cașcaval. Că pleacă sau nu, baronilor n-are ce să le mai dea, în afară de amnistia aia. Supralicitarea pe pensii e un joc de imagine, cu bătaie tot pe amnistie, singurul lucru care îl mai interesează. Așa cum vă spuneam cu altă ocazie, Dragnea nu vrea să plece de la guvernare, ci să fie îndepărtat dramatic, după o luptă crâncenă, din care electoratul PSD să înțeleagă că el săracu ar mai fi dat la pensii, dar nu l-au lăsat Iohannis și opoziția. Ghinion! Chiar dacă lucrurile se vor desfășura de această manieră, nu mai capitalizează Dragnea pe acest scenariu, ci capitalizează Firea. Observați că primărița îmbină deștept retorica anti-Dragnea cu problemele Bucureștiului, pe care cică n-a putut să le rezolve, din cauza lui Dragnea. Desigur, povestea ei este ipocrită, căci Firea sparge fără discernământ banii bucureștenilor, la fel cum Dragnea a spart banii teleormănenilor. Dar, vorba cuiva de pe facebook – la ce bugete de publicitate a băgat în televiziuni, Firea dă jos și de zece ori guvernul.

Cum a ajuns Gabriela Firea să facă opoziție lui Dragnea? Simplu! Când opoziție reală nu există, apare opoziție din interior. De fiecare dată e la fel și la fel s-a întâmplat și acum, chiar dacă Dragnea credea că a căsăpit în PSD pe oricine și-ar fi putut dori de la viață mai mult decât să-i care lui servieta. Dacă nu era Firea, era altul/alta.

De ce nu există opoziție reală?

Doar așa, de chestie, să vă spun că în timp ce Firea rupea audiențele aseară, la Antena3, măscăriciul de Ludovic Orban făcea o audiență de patru ori mai mică la Realitatea, unde se declara viitor prim-ministru. Deși 90% din audiența făcută de Firea a fost constituită din persoane de peste 50 de ani, chiar și pe publicul tânăr (unde Antena3 stă mai prost decât Realitatea) Firea tot trezit un interes dublu față de Orban.

Nu că în PNL nu ar exista oameni serioși, dar dacă stau în spatele lui Orban, nici ai lui Cioloș, nici useriștii nu se pot pune la masă cu ei să discute măcar un program politic, dacă nu unul de guvernare. Pur și simplu lumea vrea altfel de politicieni, iar cu Orban și Blaga PNL-ul nu reușește să convingă pe nimeni că e altfel decât PSD. În timpul ăsta, useriștii și ai lui Cioloș nu reușesc să iasă din logica unei intenții de 10-15% din voturi, ceea ce nu-i face nicicum să se gândească la guvernare. Ei vor să crească până în 2020, se uită mai mult la campania electorală, dar ce vor face dacă îi cheamă Iohannis la guvernare peste două săptămâni sau două luni? Niciuna dintre aceste trei grupări nu înțelege că pentru prăbușirea PSD esențială în acest moment este crearea unei alternative care să dea electoratului o perspectivă de guvernare de după PSD.

Iar România va avea în curând nevoie de un program inteligent de guvernare, căci criza bugetară este iminentă, iar Guvernul Dăncilă nu îi poate supraviețui, chiar presupunând că ar supraviețui războiului din PSD. Dar nu, nu este Ludovic Orban singurul răspunzător de imaginea de „opoziție slabă”. Opoziția nu realizează faptul că ar fi fost util să aibă un program comun de guvernare încă de la sfârșitul anului trecut, atunci când guvernul Tudose începuse să se clatine. N-au înțeles momentul respectiv. Și nici Iohannis nu l-a înțeles. Cel puțin, nu în interesul României.

Iohannis

Dacă îl înțelegea, Președintele Iohannis nu le transmitea celor din Opoziție să nu facă o propunere serioasă de premier, într-un moment în care Dragnea își picase de două ori guvernele într-un singur an și se afla în apogeul unui proces de îngenunchere a statului român.

Ghici ce, domnule președinte… România mai trebuie și guvernată, iar dumneavoastră faceți parte din Executiv. Constituția vă dă rolul de a alege premierul în cazul în care niciun partid nu câștigă alegerile cu majoritate, iar PSD-ul nu le-a câștigat. Altfel spus, sunteți responsabil de premierul ales, domnul președinte, nu e doar Dragnea responsabil. Iar dumneavoastră ați ales-o pe Dăncilă fără să ziceți pâs.

Trebuie să lucrați cu guvernul, domnule președinte, să faceți planuri de autostrăzi, că nicio autostradă nu se face într-un mandat de patru ani, iar dumneavoastră sunteți singurul oficial cu un mandat de zece ani (cu o confirmare la mijloc). Trebuie să dați o direcție națiunii, să coordonanți reformele pe termen lung, așa cum ați spus că veți face cu Educația și n-ați mai făcut. Sau credeați că am uitat acea promisiune din 2016?

Tot ce ați făcut, domnule președinte, a fost să lăsați ca funcția prezidențială să fie ciopârțită de un grup infracțional organizat, ați lăsat statul român, pe care îl reprezentați, să se prăbușească umilit, imoral, cu o perspectivă economică și socială dezastruoasă.

Indiferent ce zic cei mai radicali susținători ai dumneavoastră, ca lider informal al opoziției, aveți propria dumneavoastră contribuție la percepția unei opoziții slabe, domnule Iohannis. Și aveți o vinovăție implicită, prin puțina implicare, în ascensiunea Gabrielei Firea.

Cum ieșim din fundătura în care ne-a băgat PSD?

Nu există soluții magice. Doar prin muncă putem ieși. Situația bugetară este atât de încurcată încât numai un aflux serios de investiții (publice și private) poate face ca statul român să mai poată plăti salariile și pensiile la nivelul la care le-a dus PSD-ul. Problema este că și dacă am vrea de mâine să ne apucăm de autostrăzi, n-am avea cum. Situația lor e catastrofală! Cu excepția a două-trei șantiere pe care chiar se lucrează, sunt vreo 50-60 de kilometri de autostradă în lucru dar pe care mai mult se stă. Pentru că nu e forță de muncă disponibilă (iar creșterea costurilor cu forța de muncă n-a ajutat), pentru că decontările se fac greu, iar restul proiectelor din Masterplan sunt blocate în licitații pe care pesediștii nici nu au interes să le închidă. Sunt bani europeni în cele mai multe situații, dar Guvernul României nici bani de cofinanțare a proiectelor europene nu mai are. În primele șapte luni ale anului 2018 Compania de Autostrăzi a investit mai puțin de 0,01% din PIB! Adevărata problemă însă, așa cum vă spuneam, este că și dacă mâine vine la guvern un om super competent care să zică “hai dom’le să ne apucăm de autostrăzi”, tot mai durează un an-doi proiectarea. Acolo suntem după doi ani de guvernare PSD – o situație economică ce compromite următorul cincinal și una politică ce compromite următorul deceniu (căci Gabriela rupe tot în calea ei). Dar altă cale decât asta nu există, iar partidele de opoziție ar face bine să se așeze la masă și să facă un program realist de guvernare, în loc să intre într-o licitație de populisme.

Îl avertizez pe această cale pe senatorul Florin Cîțu de la PNL, pe care îl urmăresc, îl respect și îl consider unul dintre cei mai serioși oameni ai acestui partid, că nu, nu poate fi crescută imediat la 6% cota pentru fondurile private de pensii. Nu că n-aș vrea eu. Sunt un susținător activ al fondurilor private de pensii, dar din situația zugrăvită mai sus rezultă clar că așa ceva nu e posibil și că orice guvernare sănătoasă la cap ar concentra în primă fază deficitele și așa mari pe investiții publice productive care să creeze resurse sustenabile inclusiv pentru fondurile private de pensii. Partidul în care domnul Cîțu a venit relativ recent are o lungă istorie în concursurile de populisme cu PSD-ul, de aceea a și pierdut încrederea unei părți semnificative a electoratului de dreapta. Soluția nu este ca opoziția să mintă mai abitir ca Dragnea, ci să spună adevărul și să prezinte soluții reale. Iar domnul Cîțu, alături de alți oameni de la celelalte două partide, chiar le pot găsi.

Moise Guran, 6 septembrie 2018

Articolul a fost preluat de pe blogul autorului.

Era așa o disperare prin anii 90… să ne dea drumul să plecăm în Vest. Să muncim și noi pe acolo și să ne scoatem familiile din foame. Economiștii făceau calcule și proiectau bucuroși scăderea șomajului din plecarea celor cărora România nu le putea da de lucru, PIB-ul pe cap de locuitor creștea din scăderea numărului de locuitori, ca să nu mai vorbim de creșterea consumului pe banii lor, ai celor care plecaseră dar încă aveau familiile pe aici, prin România. O foarte greșită iluzie a bunăstării, rezultată strâmb din împărțirea aceleiași sărăcii între mai puțini.

La sfârșitul anilor 90 plecaseră deja cam un milion, cei mai mulți ilegal, căci încă nu se deschiseseră granițele. Zece ani mai târziu, numărul celor plecați era undeva între două și trei milioane. Încă zece ani și numărul românilor emigrați, cu tot cu copiii lor născuți acolo, nu aici, se apropie probabil de cinci milioane.

Din 23 de milioane, acum 30 de ani, mai suntem în România cam 18-19 milioane. Și nimic nu mai este la fel. Avem cea mai mică rată de activitate din Europa, dar ne mândrim cu un șomaj sub 5%. De ce? Simplu, pentru că au plecat persoane tinere și active. Asta nu înseamnă că toți cei tineri rămași sunt inactivi sau bătrâni. Dar sunt mai puțini. Prea puțini! Satele-s pustii, școlile sunt goale. Da, acele școli care n-au putut să ofere nici măcar educație simplă, de bază, bunul simț care-ți spune că trebuie să fii civilizat în trafic, că e greșit să ai fără să muncești și, inevitabil, că hoția trebuie pedepsită iar nu votată.

Nu v-ați gândit la asta, nu-i așa? Nici 10% dintre cei plecați nu reușesc să voteze (la cozile imense ale alegerilor din 2014 au stat mai puțin de 400 de mii). Acuzăm impersonal și greu de definit o categorie de populație care nu mai vine la vot, fără să ne gândim o secundă că absența lor, a celor ce au plecat din țară, a schimbat atât de grav balanța politică încât devine simplu să câștigi alegerile dacă reușești să mituiești jumătate dintre pensionari și jumătate dintre bugetari. Cei activi, cei care nu așteaptă nimic de la stat pentru ei ci totul pentru ceilalți, nu mai reprezintă o majoritate în România. Pentru că jumătate dintre cei activi au plecat, în căutarea unei perspective și a unui viitor altfel decât prezentul acestor 30 de ani.

Exceptând războaiele și epidemiile din Evul Mediu, în istorie doar Marea Foamete Irlandeză de la jumătatea secolului XIX a mai provocat pierderea a 20% din populația unei țări. Irlanda nu și-a mai revenit aproape o sută de ani, iar șocul nu a fost numai unul economic sau demografic ci și politic și cultural.

Românii plecați nu se mai întorc. Încă vin în vacanțe, da, dar puțini, foarte puțini dintre ei concep întoarcerea definitivă, căci nici nu mai înțeleg țara. România de azi sau cea de mâine, România aia profundă se îndatorează nu pentru muncă, nici pentru dezvoltare, ci pentru cumpărarea complicității în fața legalizării hoției. România trece fără să-și dea seama printr-un șoc cultural, căci ce altceva este legalizarea hoției? Dar câți realizează că am ajuns aici din cauza pierderii unei bune părți a populației active, cu chef de muncă? Munca și hoția se exclud reciproc. Nu vi se pare că era logic să se întâmple asta?

Cei mai mulți oameni rămași, poate bătrâni, poate doar altfel educați, nici nu înțeleg că de hoții pe care ei îi votează le-au fugit copiii din țară. Iar copiii îi iartă, separând strâmb în sufletele lor cauza de efect, țara pe care o iubesc, țara părinților votanți, de țara pe care o urăsc, a hoților ce i-au dezrădăcinat și care acum le cumpără părinții.

Dacă ești cumva un profesor oarecare și vrei să te urci în Ryanairul de Berlin, dar îți put acei copii pe care România n-a putut nici să-i integreze, nici să-i educe, ci doar să-i alunge, atunci ori ești mai bătrân decât pari, ori ai suferit un șoc cultural.

Moise Guran, 6 august 2018

Preluate de pe situl autorului.

Da, decizia respectivă are probleme mari, probleme de formă, în afara celor de fond care au șocat opinia publică. Ironia sorții este că deși a vociferat deja în legătură cu încălcarea gravă a Constituției de către CCR, prin reinterpretarea unor valori democratice și schimbarea sensului democrației, președintele pare mai atras de ideea unui război juridic ce poate forța Curtea, eventual, să mai supună o dată la vot controversata decizie.

Asta, în primul rând pentru că doar patru judecători din cei șase care au fost de acord cu decizia, au fost de acord și cu motivarea. Ceilalți doi au făcut opinii concurente, în care au desființat practic decizia, arătând că nu e un conflict de natură constituțională între președinte și ministru Justiției, ci unul între Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) și ministru.

Așa că președintele poate și este și obligat să ceară o clarificare. Presupunând că cei doi judecători își vor menține votul, decizia tot nu e general obligatorie, în sensul că nu se poate aplica și în alte cazuri decât cel al doamnei Kövesi, devreme ce doar patru din nouă au achiesat la ideea că procurorii sunt niște agenți guvernamentali asupra cărora un om politic (ministrul) are o mare autoritate. Dacă doriți detalii tehnice dați click aici.

Această acțiune implică totuși un oarecare risc, căci așa cum cei doi se pot răzgândi (foarte teoretic) în privința votului pe decizie, la fel se pot răzgândi și în privința motivării, iar situația s-ar putea și înrăutăți.

A doua cale de atac a președintelui, este să ceară Curții să corecteze ceea ce pare a fi o eroare materială. Eu am dubii că e o eroare, părerea mea este că e un abuz (încă unul) dar doamna Marieta Avram, profesor doctor la Facultatea de Drept a Universității București a publicat o demonstrație fără cusur pe Juridice.ro (click aici pentru a citi toată demonstrația) în care arată că deciziile CCR în materia conflictului constituțional sunt doar definitive, nu și “general obligatorii”. A nu se înțelege de aici că deciziile în astfel de cazuri sunt frecții la picior de lemn, dar sintagma “general obligatorie” se găsește totuși în dispozitivul deciziei, ceea ce este o eroare, cel puțin.

Așadar președintele are loc de întors, din punct de vedere juridic, chiar dacă PSD-ul îl presează cu suspendarea iar canalele sale îl prezintă deja ca pe un infractor încălcător de constituție. Probabil săptămâna viitoare, înainte de orice suspendare va sesiza CCR cu una dintre aceste probleme, sau cu ambele. Am mari dubii că va obține altceva decât timp, de la această Curte Constituțională. Soluția nu e juridică, în acest caz, e politică și un om de stat trebuie să vadă în această dramatică situație o oportunitate – aceea de a schimba fundamental jocul, folosind răgazul acordat de acțiunea juridică în clarificarea dispozitivului deciziei CCR. Și-au dat pe față arama de ticăloși în armata lui Dragnea și judecătorii CCR, națiunea a văzut de ce sunt în stare, iar noi nu ne mai putem permite să mergem în acest fel mai departe. Pur și simplu nu ne permitem să avem altă Constituție de câte ori se schimbă guvernarea, prin reinterpretări ale fiecărui articol, în funcție de ce-i convine celui aflat la guvernare.

S-a creat un val și e puternic. Asta arată sondajul realizat de IMAS și Europa FM. Națiunea este din nou trează, simte nedreptatea și e gata să reacționeze. Ba chiar, faptul că Iohannis are un grad de aprobabilitate mai mic decât al lui Kövesi îi arată președintelui și o altă presiune decât a PSD, una dinspre societate. La cât de speriați sunt pesediștii de referendum, mie mi-e clar că ei au măsurat deja asta în sondaje, dar le-au ținut secrete, ba poate au reușit să-l păcălească cumva și pe Iohannis acum un an, de vreme ce a oprit procedura, după ce o declanșase. Acum președintele trebuie să cheme lumea la referendum, să ceară națiunii să se pronunțe pe câteva chestiuni esențiale și apoi să inițieze revizuirea Constituției. Nu, nu contează dacă această majoritate nu o va aproba. Numai să ignore ei încă un referendum și abia vor enerva lumea și mai mult, coalizând Opoziția sub o platformă electorală comună. Sigur, nu e obligatoriu ca domnul Iohannis să facă toate acestea. Profilul său indică altceva, dar…

Iaca planul, domnule Președinte! No, hai, c-avem treabă!

Moise Guran, 16 iunie 2018

Articolul a fost preluat de pe blogul autorului.

Câteva lucruri sunt evidente acum, după mitingul PSD de weekendul trecut. Altele abia se profilează. Acțiunea și-a făcut efecte înainte de a avea loc, așa cum vă avertizam de săptămâna trecută – intimidarea magistraților a fost primul său obiectiv. Judecătorii Înaltei Curți au mai amânat o dată sentința lui Liviu Dragnea, într-un proces ușor din punct de vedere penal, al probatoriului, al faptelor și încadrărilor, dar un proces cu încărcătură politică evidentă, un proces reluat de la zero toamna trecută, exact în momentul în care ajunsese, la fel ca acum, la sentință. Amenințările directe și explicite pe care participanții la miting și vorbitorii (mai ales Dragnea însuși) le-au proferat la adresa magistraților au fost cel puțin o prostie, cel mult o aroganță, căci efectul de intimidare era deja produs.

O altă țintă evidentă a mitingului a fost intimidarea președintelui Iohannis. Nu vreau să dezvolt acum, nu încă, dar mi se pare că, la fel ca în cazul magistraților, efectul preexista la momentul venirii pesediștilor în piață. Încă sper să mă înșel.

A treia țintă, mult mai dificilă, a mitingului PSD a reprezentat-o comunitatea #Rezist. Acei oameni, zeci, poate sute de mii, care au tot ieșit în stradă de la Ordonanța 13 încoace… Da, ei, cei care cred că nu suntem o nație de hoți, cei care vor Justiție, nu Corupție, cei care își împart viața între slujbă (carieră, căci au una) și familie (uneori îi implică și pe copii în proteste, da) astfel încât să le mai rămână câteva ore de stat în picioare în piețele din București, Timișoara, Cluj, Sibiu sau Iași… toți aceia care fac asta fără un interes imediat pentru ei ci pentru un bine general au fost ținta intimidării puse la cale de Liviu Dragnea prin marele miting al PSD. A vrut să se răzbune? Puțin, da… A fost și pentru satisfacție, dar ceea ce a contat cu adevărat a fost intenția de a-i reduce la tăcere, de a-i descuraja pentru viitor. Căci nu, marele miting al PSD nu închide un conflict ci prefigurează ofensiva finală.

Liviu Dragnea încă nu a scăpat și singura lui scăpare imediată este Ordonanța de Urgență 13.

De aceea vă spun că acest om, atins poate în mod patologic de obsesia unor greșeli din 2017, încearcă să curbeze Timpul și să rearanjeze Spațiul și Personajele, pentru a-și recrea și pentru a schimba de fapt același moment din trecut – momentul în care EL, marele EL, a fost înfrânt. Uitați-vă la diferențe! Atunci nu pusese DNA-ul pe burtă, magistrații în general erau și ei mai băieți, iar președintele… eh, mai țineți minte ce președinte avea România în ianuarie 2017? Atunci, în 2017, Dragnea nu a anticipat că această societate civilă, se va coaliza împotriva lui, că aroganța de a schimba totul cu un gest din deget i se va întoarce în nas… S-a enervat, a mers înainte, dar încăpățânarea lui a catalizat și mai puternic energiile națiunii noastre. Apoi a schimbat tactica… Și iată-ne azi aici! Toate s-au schimbat, mai puțin un grup mic, de câteva mii sau zeci de mii de oameni, care se încăpățânează să-i #Reziste lui Dragnea.

Sper să înțelegem toți diferența dintre un caracter puternic și o aroganță prostească! Diferența dintre Halep și Dragnea asta e, chiar dacă liderul PSD a încercat să se lipească precum marca de scrisoare de succesul Simonei. Tenacitatea și munca, nu trebuie confundate nici cu ambiția obsesivă, nici cu tupeul sau aroganța. Simona s-a luptat cu ea însăși, pentru a-și putea depăși limitele. Dragnea îngenunchează o națiune pentru a o constrânge sub bariera foarte joasă a propriilor sale limite. NU are cum câștiga. Astfel de oameni nu câștigă niciodată, decât episodic și pe termen scurt. Mitingul PSD a fost pentru Dragnea iluzia unei victorii, minciuna de care avea nevoie propriul său ego, delirul unui bețiv al puterii, încă neîmpăcat cu trecutul pe care nici nu-l poate accepta, nici nu-l poate șterge. Să vedem dacă îl va putea învinge.

Moise Guran, 11 iunie 2018

Articolul a fost preluat de pe blogul autorului.

În concluzie, ca jurnalist, eşti obligat să te uiţi la beneficiarii acestor evenimente, mai ales dacă ele sunt cusute cu frânghie, ca să îţi faci o idee cam cine ar fi vrut să-ţi dea ţie creierii în clocot şi să transmiţi mai departe fierbinţeala ta şi românilor şi maghiarilor care, până una alta, trăiesc totuşi în pace împreună.

Îmi opresc aici vorbele adresate colegilor jurnalişti, că altfel îmi vin altele şi mai grele…

Aş vrea totuşi să adresez un avertisment celor de la SRI, ofiţerilor operativi, dar mai ales ofiţerilor superiori din Consiliul Director:

Imaginea instituţiei dumneavoastră a crescut mult în ultimii ani, asta de când aţi trecut lupta împotriva corupţiei între priorităţile SRI. Interesul politic la fiecare schimbare de putere va fi întotdeauna divertarea resurselor către altceva. Către orice altceva. Iar SRI-ul are o conducere politică. Mă refer atât la Eduard Hellvig, cât şi la preşedintele Klaus Iohannis. Dincolo de vorbe şi de declaraţii politice, aceşti oameni încă nu au produs dovada clară că vor continuarea acestei lupte. Ca trăitor în România şi ca observator al vieţii publice din ţara noastră, impresia mea este că această luptă împotriva corupţiei este cel mai bun lucru ce s-a întâmplat după Revoluţie, din punct de vedere al securităţii naţionale.

Nu-l abandonaţi, stimaţi ofiţeri şi conducători ai SRI! Nu vă va spune nimeni cu subiect şi predicat să-l abandonaţi, dar o realocare a resurselor către tot felul de pocnitori din Secuime, sau către altceva, la asta va duce.

Ştim cu toţii că organizaţiile iredentiste maghiare sunt o glumă pentru SRI, sunt o glumă pe lângă mafia înfiorătoare dezvoltată de clasa politică în jurul banului public. Supravegherea şi acţiunea discretă împotriva acelor organizaţii au permis şi vor permite în timp cicatrizarea rănilor dintre români şi maghiari, pentru o mai mare coerenţă naţională.

Stimaţi ofiţeri ai SRI, veţi pierde prestigiul câştigat de instituţia dumneavoastră în ultimii ani şi, mai ales, veţi lăsa România în ceea ce (toţi ştim şi mai ales dumneavoastră ştiţi) a fost cea mai mare vulnerabilitate strategică de la înfiinţarea ţării noastre – corupţia. Căci nu poţi securiza o ţară ai cărei lideri pot fi cumpăraţi.

Vom dezbate foarte curând în România bugetul pe anul viitor, vom dezbate inclusiv banii alocaţi serviciilor secrete, DIICOT-ului, DNA-ului, Poliţiei şi Justiţiei. Sincer să vă spun, cu povestea asta cu tâmpitul terorist, abia ne-aţi ofensat inteligenţa unora dintre noi şi ne-aţi atras atenţia asupra acestei dezbateri pentru resurse. Noi vă plătim. Vă rugăm, nu încercaţi să ne prostiţi!

Moise Guran, 2 decembrie 2015

Sursa: bizday.ro

Înainte de a face o paralelă între Grecia şi România vreau să vă spun o chestie extrem de personală (şi eu chiar nu intru niciodată în chestii personale). Bunicul meu dinspre tată a murit (acum câţiva ani) cu o mare dilemă. E o dilemă pe care fiecare om, indiferent de educaţie, ar trebui să o aibă, căci e o dilemă de bun simţ. Înainte să vă spun care era acea dilemă o să fac un lung excurs într-o istorie a familiei mele, ca să înţelegeţi cât mai bine contextul, personajele şi originea opiniilor pe care le am azi. Să înţelegeţi de ce mă revolt în faţa unor naivi care îşi spun marxişti, sau nu îşi spun, dar care fac apologia unei minciuni catastrofale.

Străbunicul meu a fost arendaş.

Nu prea avea pământ, dar lua în parte de pe la cine găsea şi lucra anual 30-40 de hectare. Asta era în perioada interbelică şi imediat după război. Fiul său cel mare, deci bunicul meu a avut o evoluţie aparent tinarciudată… Deşi a moştenit puterea de muncă a tatălui său (era de fapt mai mult vorba de o educaţie a muncii decât de o moştenire genetică) a fost printre primii care s-au înscris în CAP-ul din satul nostru, la colectivizare. Nu-i vorba, a muncit mult şi la CAP, dar noi, nepoţii, n-am înţeles decât foarte târziu acea grabă a lui de a se înscrie în CAP. Nu era genul de colectivist-marxist, din contră, fiind fiul unui arendaş, a fost o surpriză pentru toată lumea… Au rămas, el şi bunica cu fix nimic! Şi-au făcut un bordei la marginea satului (tata încă mai povesteşte iarna lui ’54 când au venit lupii până la uşa bordeiului) dar s-au aşezat pe muncă, şi-au făcut apoi o casă, o familie şi un mod de a supravieţui ce spune multe despre egalitatea de şanse.

Peste ani, pe vremea când eu eram un puşti îndoctrinat, cu cravată roşie la gât, cu o origine socială sănătoasă şi premiant la Cântarea României, eram de asemenea şi mândru de faptul că la Sfatul Popular nu începea nicio şedinţă (de partid, de Colectiv sau de ce mai făceau ei acolo) până nu-l aduceau şi pe bunicu-miu de pe câmp. Trimitea secretarul şareta după el, dar era un fel de respect pe care nu-l înţelegeam. Şi asta pentru că bunicul meu era analfabet, nu avea nicio funcţie, dar avea episodul ăsta, de neînţeles pentru noi, al înscrierii printre primii la Colectivă. N-a avut, să ştiţi, niciun avantaj de pe urma acestei chestii. Nu era genul care să profite şi nu, nu toţi ţăranii au furat de la CAP. A rămas acelaşi om muncitor şi în comunism, aşa cum îl învăţase tatăl său în capitalism. Doar că nu mai făcea profit, făcea norme la Global. Pentru că bunica a contractat o boală gravă de plămâni şi nu a mai putut munci în agricultură, bunicul făcea în mod constant o normă şi jumătate, una întreagă pentru el şi jumătatea pentru ea. Asta în timp ce tot el mai avea o slujbă permanentă la stat – era îngrijitor la şcoală. Adică făcea curat, făcea focurile, tăia lemne… cam totul. De şcoală se ocupa însă mai mult ea, bunică-mea, cu excepţia treburilor ce presupuneau efort fizic, aşa cum era tăiatul lemnelor. Vara bunicul îşi mai lua şi o slujbă de paznic de noapte, fie la vii (la IAS), fie la porci (alt IAS), fie chiar la Sfatul Popular unde trebuia să păzească un telefon. Ştiu asta pentru că în vacanţe îi mai ţineam locul la paza telefonului respectiv, seara, câteva ore, în care bunicul dădea la vite. Telefonul n-a sunat niciodată (iar eu am citit multe cărţi aşteptând să sune) dar ştiam… dacă sună, spun că sunt omul de serviciu, scot singurul caiet din singurul sertar al singurului birou (în afară de birou şi telefon, în cameră mai erau un pat şi un safe) şi notez orice eventuală dispoziţie pentru autorităţile comunale. Dintre toate slujbele, cea de om de serviciu la şcoală era cea mai bănoasă – 750 de lei pe lună. La CAP se plătea prost iar alelalte erau slujbe sezoniere.

Cam asta era viaţa la ţară în comunism.

Dar mai era ceva… Mai era via noastră. Doar a noastră. Via e o chestie grea, e de muncă, trebuie prăşită de vreo patru ori pe an… O fi distracţie cu vinul, dar dacă nu eşti pasionat de vie, bei vin de la alţii. Bunicul păstrase câţiva ari din via părinţilor lui, pe care nu acceptase să îi bage în CAP. Lotul personal era însă o chestie destul de greu tolerabilă în cazul unui ţăran cooperator, mai ales pentru unul respectat, după care trimitea secretarul şareta pe câmp ca să-l aducă la şedinţe. Iar secretarul mereu îi spunea… Hai mă, nea Gheorghe, renunţă la lotul personal, că nu dă bine. Dar bunicul a rezistat. Mult. Decenii. În final însă a cedat.

Îmi amintesc primăvara în care bunicul a scos via.

N-am fost acolo, dar mi-a povestit bunica. A mers la vie cu tractoristul ca să are lotul personal şi să scoată via cu plugul. Ploua mărunt şi el plângea, în timp ce plugul tractorului scotea buştenii din rădăcini. Bunicul avea 62 de ani şi încheia un ciclu, unul început atunci când cedase tradiţia de arendaş a familie sale şi se înscrisese în CAP şi încheiat peste decenii cu renunţarea la lotul personal pe care avea via. Şi când totul părea pierdut, când sfârşitul lumii târa butucii de vie smulşi din pământ de tractor, ei bine, în acel moment nicio minune nu s-a produs. Nu atunci, nu în momentul în care cel mai vrednic om din lume ar fi avut nevoie de ea.

Şi totuşi minunea era acolo, însămânţată poate de frustrarea lui, a unui ţăran analfabet, a unui ţăran ca milioane de alţi ţărani, prea puţin importanţi în faţa acelui cataclism planetar numit comunismul. A mai durat nouă luni. Era primăvara anului 1989. Peste fix nouă luni a venit Revoluţia.

În primăvara lui 1990 plantam via la loc.

Bunicul şi-a luat înapoi nu numai cei câţiva ari ai lotului personal, şi-a luat toate cele şase hectare cu care intrase în CAP, şi-a luat şi cele două vaci, şi-a cumpărat căruţă, cal, plug şi n-a murit niciodată de foame nici în capitalism. Păi dacă am două mâini şi două picioare, cum o să mor de foame? Obişnuia să spună des chestia asta.

Târziu, cândva pe la finalul anilor 90 (eu plecasem deja de ani buni la Bucureşti, dar venisem pentru câteva zile de Crăciun pe la bunici cu nevasta-mea) a acceptat să ne spună de ce a intrat între primii în Colectiv. Puteam să intuiesc răspunsul. Era banal. Nici nu fusese decizia lui. Comuniştii din sat puseseră o mare presiune în primul rând pe străbunicul meu (bunicul încă avea vreo 25 de ani la colectivizare) tocmai pentru că au intuit că dacă pică arendaşul, vor pica unul după altul şi ţăranii mai răsăriţi din sat. Străbunicul le cedase copiilor pământul şi vitele, dar a fost un gest inutil… Nu era un erou, era un agricultor. Cum să îţi trimiţi copilul de 25 de ani la puşcărie? S-au sfătuit între ei şi au ajuns la concluzia că decât la puşcărie mai bine în CAP.

N-am fost dezamăgit de mărturisirea târzie a bunicului meu. Nu toţi suntem urmaşi de eroi, eu sunt urmaşul omului de serviciu de la şcoala sătească, dar, o să vedeţi imediat de ce nu mi-e ruşine de asta, ba din contră.

În fine, dilema bunicului meu…

La 70 de ani era încă puternic, muncea cu râvnă, ţinea vaci, cal, capre, şi o gospodărie înfloritoare. Dar la 80 de ani n-a mai putut. Şi nici n-a mai putut să înţeleagă ce se întâmplă cu lumea în care trăim. Pe la mijlocul anilor 2000 nu mai găsea pe nimeni să-i dea pământul în parte, nici chiar degeaba nu-l voia nimeni, aşa că a rămas nelucrat. La fel şi via. Dar nu găsea oameni nici să-i angajeze. “Oameni tineri, sănătoşi, stau acasă şi beau socialu ăla, îmi spunea. Ce drac de modă o mai fi şi asta eu nu ştiu? Cine îi plăteşte şi de unde? Mă rog cu bani de copii să-mi taie şi mie lemne că nu mai pot şi n-are cine“. Dar nu, nu erau copii cei despre care vorbea, erau bărbaţi de 30 de ani, le spunea el copii căci fuseseră cândva copii la şcoala în care omul de serviciu făcea focul iarna, freca podelele cu motorină şi le spăla veceurile. Toate astea pentru un salariu de 750 de lei. Ţăranul cooperator nu mai înţelegea social-democraţia căci pe vremea comunismului său nu-i dădea nimeni nimic pe de degeaba.

A murit cu această dilemă. Un om născut în capitalism, din familie de arendaş, muncit apoi şi în comunism şi din nou în capitalism, n-a înţeles de unde vin banii pentru asistaţii social. Ştia că de la stat, din taxe şi impozite, dar n-a înţeles conceptul de om plătit ca să stea. N-a înţeles cum statul poate plăti nişte oameni din munca altor oameni, împiedicându-i astfel pe primii oameni să mai vrea să ia 50-100 de lei pentru o zi de muncă la prăşit sau la tăiat lemne.

Pentru că e aberant, e împotriva bunului simţ şi pentru că, da, un astfel de sistem este imposibil de susţinut la infinit.

Această poveste reală este despre egalitatea de şanse.

Poate azi sună aberant şi de neînţeles un astfel de destin. De ce au muncit atât de mult bunicii mei? N-au fost niciodată la mare, la munte, n-au avut astfel de extravaganţe şi, bănuiesc, dacă le-aş fi pus vreodată o astfel de întrebare, tot un soi de extravaganţă prostească ar fi considerat-o. Singurul lucru la care au ţinut morţiş toată viaţa lor a fost să-şi trimită copiii la şcoală. La şcoala de tractoare, la şcoala de maiştrii… nu vă imaginaţi că voiau facultăţi sau mărire socială! Apoi tata, la fel, avea obsesia asta, să-şi trimită copiii la şcoală. O educaţie explicită a vredniciei dar şi o dorinţă de mai mult (căci deşi ne-au ajutat tot timpul bunicii nu ne-au lăsat averi) asta numesc eu egalitate de şanse. Când vă spun de criza din învăţământ sau de nivelul redus al şcolilor de la ţară, când vă explic că se duce dracu naţia cu 41% persoane în vârstă de muncă dar inactive profesional, vi se mai pare normal să vorbim despre marxism? Solidaritatea e bună, ea înseamnă respect pentru cei ce nu pot să muncească, dar e atât de toxică atunci când o confundăm cu pomana! Văd că Alina Mungiu scrie despre eşecul capitalist al unui stat ortodox. Ce glumă!

Statul asistenţial nu există. E o invenţie stupidă, un morfism aberant al unei idei corecte care se numeşte solidaritatea socială.

În Grecia se produce acum o revoluţie bolşevică.

Mă apucă nervii când văd cât marxism este în societatea noastră, câţi intelectuali, puşti, studenţi sau mai maturi, profesori chiar, vorbesc doct despre statul asistenţial. Marxişti care fie n-au trăit, fie n-au înţeles nimic din istoria recentă ne ţin azi lecţii despre statul asistenţial. În general sunt oameni care nici măcar nu înţeleg conceptul de muncă, poate la fel ca Tsipras ăla al grecilor, nu-i înţeleg deloc pe asistaţii în numele cărora revendică puterea politică. Şi nici nu contează, e doar un concept, un alt mijloc de preluarea a puterii.

Azi nici nu mai există stânga sau dreapta.

Nici în Europa şi nici la noi. Există state cu o puternică educaţie a muncii şi state asistenţiale. Ştiţi care este principalul efect al acestui stat asistenţial? Prostirea populaţiei! Coruperea ei! Îndepărtarea de educaţie şi blocarea într-un sistem minimal dar toxic, căci el dă dependenţă! Ştiţi care este culmea populismului celor care susţin statul asistenţial? Retorica anti-capitalistă, anti-bănci, teoriile conspiraţiei… când tu ştii că un sistem prin definiţie deficitar nu poate fi finanţat decât fie pe credit fie prin devalorizare, nu-i aşa că trebuie să ai tupeu ca să urli că băncile nu ţin cu săracii? V-am spus tot timpul că băncile nu sunt sfinte, că lucrează de fapt cu dorinţe şi slăbiciuni ale oamenilor, dar nu, marxistule doct, n-ai înţeles, băncile vor credita pe oricine, cu condiţia ca cineva, indiferent că altcineva, să plătească. Bineînţeles că băncile au creditat Grecia, bineînţeles că ştiau că de 200 de ani Grecia e o gaură fără fund, dar tocmai de aceea au băgat Grecia în Zona Euro… ca să aibă cine plăti pentru ea. Aici nu e vorba de un război între bănci şi asistaţi, ideea asta e indusă de fapt de propaganda marxistă şi străveziu-filorusă, e vorba de faptul că altcineva, nişte oameni care muncesc şi care înţeleg altfel solidaritatea socială, trebuie să plătească o factură care nu-i a lor.

PS În urmă cu mai bine de o lună i-am cerut Alinei Mungiu să scoată toate articolele şi orice referire la mine de pe site-ul Romania Curată. Acest articol de acum, contrapus articolelor pe care le publică azi site-ul respectiv, ar trebui să fie o explicaţie pentru acel gest al meu. Dacă nici Alina nu mai înţelege comunismul, atunci ce pretenţii să mai ai de la alţi analişti şi intelectuali ai societăţii noastre de azi?

PPS Nu-mi uit promisiunea de a scrie un articol despre evoluţia Greciei socialiste. Cum, în linii mari au cam făcut deja alţii asta (e drept în articole din presa internaţională) mi-am propus să trag o paralelă între politicile sociale ale Greciei şi cele ale României din ultimii 25 de ani. Ca să vedeţi în ce capcană am intrat noi înşine şi cât de aproape suntem de greci.

Autor: Moise Guran, 7 iulie 2015
Sursa: Biziday.ro