Statul român de astăzi este profund ilegitim. Instaurarea Republicii, începând cu 30 decembrie 1947 (Republica Populară Română, transformată, în 1965, în Republica Socialistă România) nu s-a făcut pe cale naturală. Transformarea din Monarhie în Republică nu a fost o decizie colectivă, luată în urma vreunui referendum şi cu acordul corpului social. După 1989, a fost înlăturat formal comunismul, dar nu şi consecinţa primă şi profundă a instaurării lui. Republica de astăzi continuă o formă de guvernământ impusă artificial, în urma unei lovituri de palat care nu s-a bucurat de adeziunea a ceea ce astăzi politicienii români numesc popor. O republică legitimă nu se poate construi acceptând tacit şi perpetuând o lovitură de stat. O republică devine legitimă abia în momentul în care cetăţenii ei îşi exprimă formal acordul pentru ca ea să existe.

10 Mai reprezintă pentru români opţiunea pentru un model statal. Un stat funcţionează, dincolo de repere economice, cu simboluri. Ce oferă, în materie de simboluri, Republica Populară Română, Republica Socialistă România si, acum, România de azi? Corupţie, dictatură, genocid, cumetrii… Care este, la nivel simbolic, modelul statal monarhic? Un simplu fapt merită menţionat. Între 1932-1940, Carol al II-lea înfiinţează o şcoală unde Mihai I avea să studieze. Este aşa-numita „clasă palatină”. Viitorii colegi ai lui Mihai I au fost aleşi din toate păturile sociale şi regiunile istorice româneşti, pentru ca în felul acesta viitorul rege să priceapă în amănunt realităţile sociale ale ţării peste care avea să guverneze. Gestul are o semnificaţie profund emoţionantă. Ca să conduci, trebuie să înţelegi. Ca să legiferezi, trebuie să cunoşti, trebuie să intri în dialog cu problemele fiecăreia dintre clasele sociale reprezentate în stat, trebuie să devii conştient că diferitele regiuni istorice care intră în componenţa unui stat au specificităţi, au tradiţii diferite. Există în toată istoria republicilor române, oricum s-ar fi numit ele, un gest cel puţin egal ca semnificaţie? Nu cred…

Ce înseamnă a fi român? Este român acela cu origini sănătoase, cel care etnic, descinde din generaţii succesive de români sau acela care, provenind dintr-o dinastie străină, îşi asumă de la zero crearea unui stat, ordonat în jurul unui set de valori? Este cumva român acela ce raţionalizează mâncarea pentru populaţie, naţionalizează proprietăţile individuale, îşi aruncă propriii cetăţeni în temniţă pentru că gândesc diferit? Ce model de român oferă Republica, aşa cum există ea din 1947? După 67 de ani de Republică neîntreruptă, nu avem astăzi nici măcar instituţii ale căror atribuţii să fie clar delimitate. Statul acesta profund defect nu a reuşit nici astăzi să se umple de conţinut; nu ştim nici astăzi unde încep şi unde se termină atribuţiile Parlamentului, unde încep şi unde se termină atribuţiile Preşedinţiei, unde încep şi se termină atribuţiile Guvernului. Ocupanţii tuturor acestor funcţii habar nu au ce pot şi mai ales ce nu pot face. Se poate, deci, numi acesta un stat perfect funcţional?

Democraţiile aşezate au instituţii care arbitrează. Mecanismele funcţionează în aşa fel încât ele să nu se poată bloca la nesfârşit. Cum noi numai democraţie aşezată nu suntem, modelul republican nu poate face altceva decât să creeze confuzii. Are Republica noastră astfel de mecanisme de arbitraj? Le-a avut vreodată? Când, bunăoară, Preşedintele şi Prim Ministrul îşi pierd vremea încercând să priceapă cine ar trebui să reprezinte statul în exterior, mai poate cineva spune că statul român funcţionează?

Monarhia impune un model etic. Nu ştiu cum se vor fi exprimat regii României în spatele uşilor închise, dar ştiu cu siguranţă că eticheta ar fi interzis oricăruia dintre ei derapaje verbale grave. Când un reprezentant al Republicii îl face pe celălalt mincinos, iar acesta din urmă, pentru a nu rămâne dator, îl gratulează pe primul cu apelativul de paranoic, toate schimburile de replici desfăşurându-se în spaţiul public, ce spune asta despre Republica noastră?! Care este modelul etic al republicilor româneşti? Modelul etic este important pentru că el contaminează, el se diseminează în straturile profunde ale societăţii. Se spune adesea că elita noastră politică republicană nu poate fi altfel decât poporul pe care îl guvernează. Poate că e invers. Poporul nu va fi niciodată altfel decât conducătorii lui.

Aşadar, în vreme ce Republica agonizează sub ochii noştri neputincioşi, sper să fi venit timpul să ne recuperăm acel 10 Mai de care avem atâta nevoie. Atâta vreme cât avem o familie regală, mai avem şi legătura cu ceea ce suntem noi. România nu a fost creată pentru a fi reprezentată de indivizi aleşi cu din ce în ce mai puţine voturi, România nu a fost creată pentru ca cetăţenii ei să se întoarcă unii împotriva altora, salariaţi împotriva pensionarilor, lucrători împotriva bugetarilor, pacienţi împotriva medicilor, părinţi împotriva profesorilor, socialişti împotriva liberalilor, România nu a fost creată pentru ca minoritarii ei să rămână la marginea societăţii, nereprezentaţi şi umiliţi, România nu a fost creată pentru a fi condusă de la centru, ignorându-se permanent voinţa acelora care sunt consideraţi periferici, marginali. Pentru toate astea nu e nevoie de un stat. O republică ce funcţionează cu reflexe imperiale nu-şi justifică existenţa.

Repulsiile noastre etice faţă de minorităţile sexuale sau faţă de orice alt tip de minorităţi, sentimentul naţional românesc, adeziunea emoţională la naţiunea etnică, ideea că noi suntem români şi că, cine nu aderă la normele de comportare ale majorităţii, iese în afara ideii de românism, toate sunt mecanisme de gândire cultivate în şcoala românească. Putem fi de o parte sau de alta a baricadei, însă baricada va fi întotdeauna aceeaşi, punctul de referinţă în jurul căruia ne dezvoltăm raţionamentele e acela pe care şcoala ne-a obişnuit să-l percepem, să-l identificăm şi la care ne raportăm.

De la începuturile ei, şcoala românească a fost şi continuă să fie normativă şi nu descriptivă. Ea impune norme, ne spune ce e corect şi ce e greşit. Dacă secolele trecute, modelul acesta de a educa era perfect coerent cu societatea însăşi, astăzi, el nu numai că nu mai este actual, ci devine chiar periculos. O şcoală normativă ca cea românească îşi pregăteşte beneficiarii să se comporte într-o societate statică, pornind de la premisa că, în valorile ei fundamentale, ea nu se poate schimba radical. O şcoală descriptivă porneşte de la alte coordonate: ea descrie diferite tipuri de norme şi valori, fără le înscrie în zona atât de volatilă a lui asta e corect şi asta e greşit.

Într-o analiză asupra unei celebre scene din Matrix, Slavoj Žižek vorbeşte tocmai despre importanţa antrenării minţii umane în a gândi în afara unei paradigme date, impuse de sistemele de educaţie cărora, într-un fel sau altul, le suntem cu toţii prizonieri. În film, personajului i se oferă două pilule şi i se spune: dacă alegi pilula albastră, te vei trezi în patul tău, ţrăind în realitatea în care ai trăit şi până acum, dacă alegi pilula roşie, îţi arăt adevărata realitate în care trăieşti şi care, până acum, ţi-a fost străină. Întrebarea fundamentală a lui Zizek: unde este a treia pilulă? Școala românească ne obişnuieşte şi astăzi să gândim binar, în binomuri atât de restrictive: bine-rău, adevărat-fals, moral-imoral, alb-negru, urât-frumos, corect-greşit etc. Orice alegere am face, deci, ne-am afla în faţa aceleiaşi paradigme: dacă un lucru e corect şi trebuie făcut, prin excludere, contrariul lui e greşit şi trebuie descurajat.

Un mic studiu de caz, pentru a nu rămâne exclusiv într-o zonă teoretică. Dacă pentru profesorul de religie, creaţionismul e calea corectă de a înţelege evoluţia noastră pe această planetă, pentru cel care predă biologie, evoluţionismul e alegerea firească, unică. Într-un caz ideal, fiecare dintre cei doi se va strădui să aducă argumente pentru a convinge, dar (şi de aici începe pericolul!) şi pentru a-i face pe cei care-i ascultă să opteze. Acesta este reflexul şcolii normative. Procesul de a convinge trebuie urmat şi de acela de a-i face pe ceilalţi să aleagă între două tipuri de realitate. În spiritul şcolii descriptive, opţiunile ar fi, în primul rând, mult mai multe. Între creaţionism şi evoluţionism, ar apărea şi a treia, a patra, a cincea pilulă. Apoi, după ce ascultătorii ar avea în faţă teorii şi argumente dintre cele mai diverse, rolul şi demonstraţia dascălului s-ar termina. De aici încolo, începe un proces individual de procesare a informaţiei, proces la capătul căruia opţiunea nici măcar nu mai e atât de importantă.

Important, cu mult mai important ar deveni faptul că, în timpul procesului, gândirea critică ar fi antrenată în aşa fel, încât să supună în mod reflex orice informaţie unui vast set de analize personale. Astfel, şcoala descriptivă ar putea forma o societate care va fi încurajată nu să facă permanent alegeri între pilulele albastre şi cele roşii, ci să refuze orice alegere până în momentul în care ea ar deveni cu adevărat o alegere; adică, până în momentul în care cât mai multe dintre pilulele disponibile sau ipotetice se vor afla pe masă, în faţa celui care e obligat să opteze.

Altfel, şcoala devine o sublimă inutilitate… Atâta vreme cât ea îşi propune să rivalizeze cu motoarele de căutare pe internet, atâta timp cât se rezumă la a transmite opţiuni etice, religioase, naţionale (sau de orice altă natură) statice, va rămâne o realitate birocratică sau o fabrică producătoare de minţi care funcţionează în sistem bidimensional.

Întrebaţi în legătură cu ce îşi propună să facă şcoala, mulţi ar răspunde astăzi: scopul este acela de a livra societăţii cetăţeni educaţi… Educaţi să ce?! Educaţi în spiritul a ce?! Putin este educat, unii dintre nazişti erau şi ei educaţi, Vadim Tudor este educat. Ei şi atâţia alţii (căci, din păcate, şcoala românească produce în continuare Vadimi) sunt educaţi în spiritul unei şcoli care îşi arogă dreptul de a stabili fără echivoc ce e normal şi ce nu, ce e natural şi ce nu, ce e firesc şi ce nu, ce e corect şi ce nu. Oricâte cărţi ar citi ei de aici înainte, oricâte argumente logice şi raţionale li s-ar aduce, opţiunile lor se joacă în limitele aceleiaşi paradigme. În felul acesta, mecanismul ce permite apariţia intoleranţei şi a urii este perpetuat la nesfârşit. Căci, nu-i aşa, firescul şi naturalul trebuie apărate cu orice preţ de cei care refuză să se conformeze!

În Tel Aviv, mă întâmpină o vreme plăcută, un fel de primăvară timpurie românească sau toamnă târzie. Se întunecă devreme, iar seara este rece. Din maşina care mă duce către hotel văd palmierii aşezaţi de o parte şi de alta a drumului. Străzile Tel Aviv-ului sunt paralele, în aşa fel încât, nici să vrei, nu te poţi rătăci. Punctul meu de reper este faleza Mării Mediterane. De la Old Yaffa şi până în apropierea hotelului, o plimbare în pas lejer pe faleză durează cam 40-45 de minute. Clădirile Tel-Aviv-ului au toate aceeaşi nuanţă. De la alb la bej sau gri, ele oferă ochiului o imagine liniştitoare, de un calm cu care până astăzi asociez, poate în mod paradoxal, Tel Aviv-ul.

A doua zi plec spre Ierusalim. Voi sta in partea de vest a oraşului, într-un cartier arab al Ierusalimului. Ajung relativ repede, într-un autobuz în care vorbitul la telefon este interzis. E primul semn că mă aflu într-o ţară aflată, totuşi, în conflict. Este, de altfel, şi singurul moment în care aveam să trăiesc o asemenea senzaţie. În ciuda soldaţilor de pe străzi, a pazei militarizate din zona vechiului Ierusalim, nu aveam să mă simt niciun moment altfel decât în siguranţă. Cum nu e prima dată când iau contact cu lumea arabă, cartierul în care locuiesc îmi trezeşte o oarecare nostalgie. Dughenele înşirate de o parte şi de alta a străzii, oamenii care vorbesc şi râd zgomotos, acceptabila mizerie de pe străzi şi arabii care îşi beau cafeaua şi fumează aşezaţi pe scaunele din faţa dughenelor, povestind cu voce tare, toate ingredientele lumii arabe aşa cum am cunoscut-o eu în Asia, se regăsesc aici.

Vechiul Ierusalim, la 5 minute de mers pe jos de la hotelul unde sunt cazat, este o cetate unde se poate intra prin mai multe porţi. Aleg Poarta Damascului şi, înarmat cu o hartă turistică, străbat străzile înguste, unele pline de turişti şi magazine de suveniruri, altele aproape pustii. Cartierele evreiesc, arab şi armean nu oferă turistului senzaţia că ar trece dintr-o lume în alta. De multe ori, dacă mergi prin vechiul Ierusalim fără hartă, îţi dai seama că ai trecut dintr-un cartier în altul atunci când magazinele de obiecte bisericeşti îşi schimbă oferta. Altfel, prezenţa turiştilor şi agitaţia permanentă cu care ei sunt întâmpinaţi nu te-ar face să crezi că ai depăşit atâtea graniţe culturale în doar câteva zeci de minute.

Este, totuşi, un pericol la care se poate expune turistul care, venit pentru prima dată în afara Europei, e strivit de atmosfera aceasta a Orientului. Dacă eşti interesat de vestigii religioase, poţi petrece în Vechiul Ierusalim o zi întreagă, cheltuind ceva bani şi ieşind de acolo complet debusolat. Lumea orientală te ispiteşte şi aici, ca, bănuiesc, peste tot, cu puzderia sa de ghizi. Dacă te laşi pe mâna lor, treci din biserică în biserică, străbaţi Via Dolorosa (Drumul Crucii) şi ţi se vor spune atâtea poveşti frumoase, încât, la finalul zilei, rişti să nu mai ştii unde ai fost şi ce ai văzut. Dacă m-ar întreba cineva, aş spune că cea mai comodă soluţie e să străbaţi Vechiul Ierusalim de unul singur, cu o hartă în mână. E imposibil să te rătăceşti. Deşi pare un labirint, urmând o direcţie clară, ajungi în cele din urmă la una dintre porţile de ieşire. Iar dacă se întâmplă să te rătăceşti, totuşi, vei găsi întotdeauna pe cineva care să te îndrume. Dacă intri pe poarta Damasc şi ieşi din oraş pe Poarta Zion, abătându-te din când în când din drum stânga-dreapta, ai şansa să vezi mare parte din Oraşul Vechi.

Ajung la intrarea într-o moschee, unde sunt oprit de către soldaţi înarmaţi. Mi se explică politicos că intrarea nu e permisă decât musulmanilor. Mă întorc, ies din oraş pe poarta Herod şi merg către Muzeul Rockefeller. Intrarea e liberă, dezamăgirea maximă. Muzeul nu e deloc întreţinut; prăfuit şi cu exponate etichetate haotic sau neetichetate, cu vitrine obosite, cu geamurile crăpate pe alocuri, locul nu atrage decât prin nume.

Cu totul alta este situaţia Muzeului Israel, cel pe care îl vizitez a doua zi. Fabulos! Petrec acolo peste 4 ore fără să reuşesc să văd tot ce m-ar fi putut interesa. Fondat în 1965, Muzeul este cea mai vastă instituţie culturală din Israel şi unul dintre cele mai mari muzee de arheologie din lume. Galeria de artă e spectaculoasă: Marcel Duchamp, Max Ernst, Robert Delaunay, Pablo Picasso, Rembrandt şi atâţia alţii. Nu e vorba doar de aglomerarea de nume aici, ci şi de modul în care e construit muzeul. Modern şi cu bun-gust, el e realmente o istorie concentrată, sintetică, a evoluţiei culturale a întregii umanităţi. De la omul de Neanderthal şi până la omul de secol XXI, găseşti acolo milenii şi spaţii geografice dintre cele mai diverse, timpul şi spaţiul aranjate în faţa ta în aşa fel încât, la ieşire, în autobuzul care mă duce către Jaffa Center, mă surprind, mental, încă în interiorul muzeului. Până a doua zi, aveam să rămân în aceeaşi stare.

Îmi amintesc şi astăzi cu exactitate momentul în care am intrat într-o galerie dedicată… prafului. O galerie de artă modernă care găzduia o expoziţie sub titlul „Collecting Dust”. Metafora prafului în arta israeliană… De cum am trecut pragul galeriei, am simţit realmente praful pe pleoape, între dinţi, pe mâini… Atât de bine sunt aşezate exponatele, atât de perfect se integrează în peisajul general, încât senzaţia e că intri într-o lume tridimensională. Totul e gândit şi expus în aşa fel, încât să nu te poţi detaşa nici măcar o secundă. Eşti, ca vizitator, parte integrantă a peisajului.

La ieşirea din oraşul vechi, ajungi la Zidul Plângerii. Pentru că nu ştiu ce să îmi doresc şi pentru că am serioase dubii că destinatarul dorinţelor mele nu are altceva de făcut decât să împlinească dorinţe, mă limitez la a admira ceea ce a mai rămas din Templul lui Solomon, construit în secolul X î.e.n şi distrus de babilonieni.

Vizitez Yad Vashem, Muzeul Holocaustului din Ierusalim. Nu departe de Knesset, Parlamentul izraelian, muzeul conţine mărturii audio-video ale supravieţuitorilor Holocaustului şi hărţi ce reflectă numărul populaţiei evreieşti înainte şi după Holocaust, precum şi numărul victimelor din diferite ţări europene. Discursuri ale lui Hitler şi pasaje din diferite legi anti-evreieşti emise în mai multe ţări europene, imagini cu suferinţa evreiască, cinismul şi gratuitatea unui genocid inuman mă fac să îmi pun aceeaşi întrebare la care m-am gândit când am vizitat Auschwitz-ul polonez sau Muzeul Genocidului împotriva armenilor (la Erevan): cum de a fost posibil?! Despre specia noastră ne place să credem că e una civilizată, sofisticată, morală. În realitate, după astfel de vizite, realizez întotdeauna că ne trebuie atât de puţin pentru a deveni animale feroce, ne trebuie atât de puţin până când ne hotărâm să devenim sangvinici. Status-quo-ul de astăzi este o iluzie. Nu cred ca lumea să fie fundamental mai bună decât acum un secol şi ceva. Echilibrul e instabil, toleranţa încă neasimilată în esenţa ei… Dacă preferăm să privim Holocaustul drept rezultatul exclusiv al unor minţi bolnave, din comoditate sau din confortul evitării confruntării cu propriii noştri demoni, ne aflăm, vorba lui Freud, in denial. Adevărul e că Holocaustul a fost posibil cu largul concurs al celor care au tăcut, unii din teamă, alţii, mult mai mulţi, din convingerea că lumea ar fi mai bună fără evrei. Nu l-au ucis ei pe Iisus, nu au pus ei mâna pe finanţele lumii, nu au infestat ei societăţile în mijlocul cărora se aflau prin faptul că, încăpăţânaţi fiind, refuzau să se integreze? Holocaustul e deja istorie, însă ce se întâmplă cu motivele care l-au declanşat? Au dispărut ele brusc, printr-un act bizar de exorcizare sau supravieţuiesc latent, aşteptând un context propice manifestării?!

Ierusalimul nu este un oraş foarte mare. Distanţele sunt rezonabile; atunci când nu pot fi acoperite pe jos, singura linie de tramvai care traversează oraşul te duce, confortabil şi relativ ieftin, dintr-o parte în alta a lui. De la Muzeul Rockefeller, cobor către Muntele Măslinilor, spre grădina Ghetsimani şi Oraşul lui David. Autocare cu pelerini sunt parcate în faţa Grădinii Ghetsimani. Locul, atât de bogat în semnificaţie pentru creştini, trezeşte emoţii nu prin sine însuşi, ci doar în momentul şi în măsura în care el e privit cu ochii celui care are în minte imaginea lui Iisus predicând şi mergând pe acolo. Altfel, la momentul în care îl vizitez, el e plin de fervoarea credincioşilor care sărută pietre, se prăbuşesc în genunchi, cu ochii spre cer şi bat mătănii.

Pentru a ajunge în Betleem, trebuie să trec în Teritoriile Palestiniene. După ce depăşesc punctele de control, ajung într-o zonă care mă surprinde în primul rând prin senzaţia bunăstarea pe care o emană. Case arabe solide, mari, magazine luxoase, străzi curate, restaurante plăcute… nu am nicio clipă impresia că mă aflu într-un teritoriu ce se află într-o zonă de conflict. Logica aceasta a conflictului rămâne turistului din Betleem necunoscută.

Mă întorc spre Tel Aviv a doua zi, cu gândul că Israelul este o ţară unde mi-ar plăcea să revin. Retrăiesc sentimentul pe care l-am avut în Armenia şi ceva în plus. În Erevan, semnele sărăciei se văd peste tot, însă calmul şi politeţea de pe feţele oamenilor şi din gesturile lor îţi creează o stare de confort. Aici, aceeaşi disponibilitatea de a comunica (lucru esenţial pentru orice turist) la care se adaugă, însă, mirarea permanentă de a te afla într-un spaţiu cu infrastructură bine dezvoltată, cu elemente de civilizaţie care pot rivaliza cu cele prezente în orice stat european. De ce „mirare”? Pentru că, din prima zi în care am ajuns în Israel până în ultima zi, tot ceea ce vedeam în jurul meu mă ducea cu gândul la efortul aproape supraomenesc de a crea o ţară funcţională din nimic. Am trăit aceeaşi uimire în Tokyo, acolo unde am văzut o insulă artificială plină de zgârie-nori, creată de japonezi. Adepţii teoriei marilor conspiraţii mondiale evreieşti îmi vor spune, poate, că nu e mare lucru să creezi un stat funcţional atunci când ai bani. Nu e, însă, numai atât. Să clădeşti pe nisip, coerent şi consecvent, vreme de generaţii nu cred să fie doar o problemă pe care s-o poţi rezolva cu bani. E acolo ceva care ţine de o perseverenţă pe care nu văd de ce nu am putea-o admira.

Conflictul arabo-israelian, situaţia politică a Israelului de astăzi, antisemitismul în creştere până şi în Europa civilizată, toate acestea sunt realităţi complicate; în ignoranţa mea de turist, nu pot înţelege adevărata dimensiune a întregii situaţii. Tot ceea ce ştiu eu e că, subiectiv, tot ceea ce văd în jurul meu merită admirat, fără iluzii sau naivităţi. Israelul, ca, de altfel, orice stat al lumii moderne, e eterogen, cu naţionaliştii şi ateii săi, cu extremiştii şi moderaţii săi. Însă, dincolo de toate, când reuşeşti să transformi o utopie în ceea ce este astăzi Israelul, cred că măcar gestul în sine, cantitatea de sudoare pe care îl presupune, pot fi admirate fără ipocrizie.

La întoarcerea în Tel Aviv, mă îndrept spre Ein Hod, satul artiştilor. În 1953, Marcel Iancu are iniţiativa de a crea un sat al artiştilor. De atunci şi până acum, satul e locuit în exclusivitate de artişti. Alei înguste, cu galerii de artă şi sculptură deschise chiar în casele artiştilor, cu anticariate şi restaurante… Acolo se găseşte şi muzeul Marcel Iancu, un muzeu Dada în interiorul căruia este amenajat un laborator Dada. Plin cu valize, cărţi şi diferite alte obiecte aşezate în dezordine, laboratorul e folosit azi şi de către elevi. Are şi o mică scenă improvizată, acolo unde se pot ţine diferite spectacole. Intrarea în laborator te face să înţelegi dadaismul nu teoretic, ci în plenitudinea lui, în ceea ce are el mai profund, din punctul meu de vedere: anume, atmosfera. Mişcarea Dada, înţeleasă teoretic, poate părea o mişcare experimentală şi atât. Abia în acel laborator, te simţi, într-un fel, obligat să gândeşti dadaist; intri într-o stare care îţi creează mai apoi, nevoia aproape fizică de a privi desenele şi tablourile lui Marcel Iancu, de a-i citi pe Tzara sau Urmuz (bizarul scriitor român care, fără să fie dadaist, reuşeşte să scrie şi chiar să trăiască dadaist).

Fundaţiile care, în România sunt create nu pentru a cheltui, ci pentru a colecta fonduri, au, în Israel, un rol fundamental. Multe instituţii culturale funcţionează cu banii unor filantropi care creează fonduri speciale, administrate chiar şi după moartea lor, în aşa fel încât instituţiile respective ajung să se autofinanţeze. Vizitez un astfel de muzeu, Muzeul Ralli, în Cezareea. Harry Recanati a fondat cinci astfel de muzee în întreaga lumea. Ele funcţionează după regulile pe care le-a impus fondatorul lor. În primul rând, nu se percepe nicio taxă de vizitare şi nu se acceptă donaţii. Apoi, exponatele reflectă gustul pentru artă al lui Ricanati. În Cezareea, se pot admira tablouri ale câtorva pictori contemporani din America Latină, apoi o impresionantă colecţie Dali. Lucrările lui Dali expuse aici mă obsedează încă prin laitmotivul multora dintre ele: figurile umane înfăţişate ca având în interiorul lor diferite sertare. Omul modern, privit ca fiinţă ce compartimentalizează totul, idee deopotrivă tragică, tristă şi fascinantă. Tot la indicaţia fondatorului, în muzeele Ralli nu există cafenele sau locuri unde se pot consuma băuturi răcoritoare.

Haifa

Ultima zi în Israel mi-o petrec vizitând Old Jaffa. O pornesc spre faleză şi iau micul dejun, ultimul mic dejun în Israel, pe terasa unui restaurant din Old Jaffa. Priveliştea panoramică e superbă. Priveşti în faţa, vezi Marea, te întorci şi priveşti în lungul falezei şi privirea periferică surprinde, pe de o parte plaja şi nisipul, pe partea cealaltă, elegantele hoteluri şi clădiri ale Tel Avivului. E o imagine simbolică. Am în stânga, nisipul de unde a pornit totul şi în dreapta ceea ce este Israelul astăzi.

La plecarea spre aeroport, iau trenul spre o destinaţie greşită, cobor două staţii mai târziu şi refac drumul înapoi. Ajung la aeroport, după un debusolant transfer de la un terminal la altul. Ajung la Cluj către seară şi privesc fotografiile pe care le-am făcut. În valiză, cadou de la prietenul Vlad Solomon, port o carte: Myths and Facts: a Guide to the Arab-Israeli Conflict (Mitchell G. Bard). Vizita în Israel m-a făcut să vreau să cunosc mai multe despre ţara aceasta.

Februarie 2014

(Mulţumesc lui Vlad Solomon, Ginei Pană şi lui Bela Krizbai, prietenii care m-au ajutat, în Israel, să înţeleg mult mai multe lucruri decât aş fi putut înţelege de unul singur)

Cine se întoarce azi în România din Londra, Berlin sau Madrid e aproape imposibil să nu observe diferenţa. Oamenii o exprimă în fel şi chip. Unii profeţesc că la noi nu va fi niciodată ca la ei, alţii îi înjură pe corupţi, convinşi fiind că dacă nu s-ar fi furat atât, ţara aceasta ar fi fost ca soarele sfânt de pe cer; sunt unii care au certitudinea fermă că numai clasa noastră politică se află la originea distanţei între noi şi ei, în vreme ce alţii privesc nostalgic către Casa Poporului şi se roagă bunului Dumnezeu pentru sufletul răposatului Nicolae Ceauşescu, cel care avea grija de fiecare român şi ne proteja pe toţi de invazia străinilor care, în anii din urmă, din teama că i-am putea concura serios, au pus la cale o conspiraţie mondială, ne-au cumpărat ţara şi ne-au falimentat frumuseţe de industrie. Indiferent de argumente, cu excepţia patrioţilor de serviciu, admitem cu toţii că decalajul între vestul sau chiar centrul Europei şi societatea românească e unul major. Întrebarea care, însă, pentru mine, e mai importantă decât constatarea fotografiei la zi a ţării acesteia, mai importantă chiar decât orice fel de diagnostic, fie el rostit de pe băncile din faţa caselor sau din studiourile de televiziune, vizează momentul exact în care decalajul acesta a început să se manifeste. A fost dintotdeauna aşa, e el doar rezultatul anilor scurşi din 1989 sau o fi în exclusivitate cauzat de molima comunistă?!

Evul Mediu românesc, privit de la distanţă şi prin ocheanul întors al istoriografiei româneşti, nu pare a se diferenţia fundamental de peisajul social şi chiar politic european. Sau, mai bine spus, diferenţele nu pot fi definite în termeni calitativi. Ele nu sunt neapărat simptomele unui decalaj. Marile figuri istorice ale Evului nostru Mediu, frumos, dar şi fals ambalate de unii cronicari umanişti, de paşoptişti, de interbelici şi, mai apoi de comunişti, deşi sunt departe de a avea meritele care li se atribuie astăzi (apărătorii creştinismului în Europa, vârful de lance al cruciadelor antiotomane etc.), se înscriu totuşi, în linii mari în ceea ce se petrece pe continent. Paradigma e dominată de religie, relaţiile feudale, deşi pot avea doza lor de specificitate nu sunt, în principiu, cu mult diferite. Sporadic, personalităţi precum Dimitrie Cantemir depăşesc, intelectual vorbind, graniţele înguste ale spaţiului locuit astăzi de români. Surpriza vine abia când coborâm nivelul dezbaterii către corpul social, către oamenii simpli. Aici se simt deja decalajele. În cele nouă volume de impresii ale călătorilor străini prin Ţările Române descoperim, nu de puţine ori, surprinderea cu care veneţienii, saxonii, toscanii sau alţii privesc către exoticul spaţiu românesc al secolelor XV-XVII. Găsim o bună selecţie a acestor impresii în volumul coordonat de Daniel Barbu, Firea românilor. Pentru Michael Bocignoli, locuitorul Ţării Româneşti „[…] e aplecat la beţie şi la lăcomie […] Spiritul poporului este grosolan şi necioplit, deopotrivă cu vitele”. Pentru Georg Reicherstorffer „[…] neamul acesta al moldovenilor este aspru şi foarte primitiv […]”, iar Anton Verancsics observă (stupoare!) că „[…] oamenii sunt foarte puţin primitori, nu sunt supuşi nici unei reguli”. Alessandro Guagnini scrie că „[…] obiceiurile şi deprinderile lor sunt îndeobşte barbare, cu toate că revendică pentru ei cinstea de a fi mai presus decât toţi creştinii”.

Sunt, desigur, şi calităţi, dar am citat aici pasaje care se referă la metehne pe care le avem şi astăzi, în secolul XXI, cu scopul de a încerca o demitizare a ideii, atât de des vehiculată, că problemele noastre încep abia în contemporaneitate. Modernitatea românească nu e nici ea excepţională, cu atât mai puţin sincronizată. Reformele lui Cuza, apariţia primelor reviste româneşti, înfiinţarea celor două universităţi româneşti, la Iaşi şi Bucureşti, împroprietărirea sunt, deşi paşi importanţi, făcuţi în a doua jumătate a secolului XIX, insuficiente pentru a micşoara decalajele.

Dovada, una din multele, o găsim în jurnalul succesorului lui Cuza, regele Carol I, acela care făureşte România modernă. Sosit pe meleagurile mioritice, Carol I constată, printre altele, că România nu are niciun kilometru de cale ferată. Infrastructura, în general, era, ca şi astăzi, la pământ. În 1830, se inaugurează prima cale ferată din Europa; abia 34 de ani mai târziu se fac şi la noi paşi timizi. Ca şi astăzi, când nu eram surprinşi de ierni grele cu zăpezi, ne surprindeau inundaţiile. Corupţia era şi ea în floare, iar analfabetismul îngrijorător.

În celebra sa Introducţie la Dacia literară, Kogălniceanu constată (suntem în 1840) că literatura română e plină de traduceri, că textele autohtone sunt de o calitate îndoielnică. Nu-i vorbă, nici cititorul de literatură nu era cu nimic mai presus de ceea ce i se oferea. Pretenţiile lui sunt limitate. La momentul paşoptismului românesc, Nicolae Bălcescu se vede confruntat cu următoarea dilemă: conştiinţa naţională trebuia trezită (acesta era spiritul epocii!), însă duceam cu toţii lipsă de eroi. Bălcescu rezolvă problema în manieră paşoptistă: îl inventează pe Mihai Viteazul, îi atribuie o conştiinţă naţională care, sugerează istoricul, ar fi existat la cumpăna dintre secolele XVI-XVII, cu secole bune înainte ca ea să se manifeste în Europa. Maniera aceasta de a ne raporta la Evul Mediu, scuzabilă la momentul 1848, e prelungită mai apoi în secolul XX (a se vedea manualele de istorie comuniste şi peliculele lui Sergiu Nicolaescu). Ea rezistă până astăzi.

Nu se poate trece, desigur, peste generaţia marilor clasici. Dacă limba română face un incontestabil salt calitativ la Eminescu sau Creangă, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre viziunea politică a primului. Xenofob şi antisemit, Eminescu nu vede dincolo de paradigma îngustă ce va defini şi secolul XX şi va duce, inevitabil, la cele două conflagraţii mondiale. Cât despre decalajul între ceea ce se scrie pe la noi de prin 1860 şi până la 1900 şi ceea ce se publică la ei, el este mai mult decât evident. Pe Eminescu, de exemplu, îl considerăm ultimul mare romantic din teama ca nu cumva să fim nevoiţi să admitem că apogeul romantismului fusese deja atins pe la început de secol XIX şi depăşit de ceva vreme la momentul la care el este descoperit de literatura română. Dacă, din pură curiozitate, încercăm să vedem cam ce se publică în literatura română la început de secol XX şi ce se publica prin Europa, observăm cu ochiul liber diferenţa.

În fine, mult idealizata perioadă interbelică românească, cea pe care suntem de ceva vreme obişnuiţi să o considerăm drept momentul nostru de graţie, nu a fost nici pe departe atât de strălucită. Din cărţile lui Lucian Boia aflăm câte ceva despre simulacrul democratic al epocii; istoria alegerilor în România e una sumbră. Alegerile se câştigau prin fraudă, mită electorală sau acte de violenţă şi şantaj. Sună cunoscut…

Poate că totuşi, dincolo de nivelul elitei, România profundă era altfel. Să vedem. În jurnalul său, Mihail Sebastian se plânge de reacţiile publicului la concertele de muzică simfonică, mărturii asemănătoare sunt citate şi de Ioana Pârvulescu, în cartea sa Întoarcere în Bucureştiul interbelic. Bunul-gust pare a fi o excepţie, mitocănia o regulă. Bucureştiul apare în acelaşi text ca fiind un oraş prăfuit, de nesuportat. Vara, toată ţara intră în vacanţă. Nimeni nu mai lucrează, funcţionarii statului pleacă în provincie.

În Cum am devenit huligan, Sebastian descrie o meteahnă pe care (ce să vezi!) o avem până astăzi: Nimic nu e stringent pentru intelectualul bucureştean [român]. El nu judecă pe probleme definite, ci pe oarecari dispoziţii personale, lirice şi confuze. În genere, de oriunde ar pleca, îi este foarte uşor să ajungă acolo unde are chef. Nici o problemă nu este destul de strictă, pentru a-l opri să evadeze. De la o teorie de matematici superioare, va trece în linie directă la schimbarea guvernului. În 1924, Ion Minulescu publică Roşu, galben şi albastru. Să-i dăm cuvântul: Parodia asta de oraş somptuos şi ridicol ca o baligă uscată, depusă cândva, întâmplător, între mocirlele din Tei, Colentina, Floreasca şi Herăstrău, nu hrănise ani de-a rândul decât pe agenţii electorali ai diferitelor partide politice. Bucureştii n-au fost, nu sunt şi probabil nu vor fi niciodată un oraş adevărat sau Bucureştii îţi fac impresia unei imense grădini fără stăpân. Pungaşii, vagabonzii, înfometaţii şi tot felul de oameni fără căpătâi intră în ea nesupăraţi de nimeni – unii să-i fure fructele, iar alţii să-i murdărească peluzele cu produsul necesităţilor fizice. Pe harta Europei, capitala României este însemnată cu un rotocol mare, cât bunăoară, capitala Franţei sau a Angliei. Hărţile geografice, însă, probabil că sunt făcute de oameni care n-au călătorit niciodată. Deşi trece drept capitala României, Bucureştii propriu-zis nu sunt ai nimănui, fiindcă România însăşi nu este decât uzufructul unui cerc restrâns de oameni, care mâine nu mai sunt nici ei cei de astăzi.

Eliade, într-un text publicat în 1935, ne dezamăgeşte din nou. Noi, care credeam că imaginea României s-a făcut ţăndări după 1989, când ţiganii au invadat Europa şi politicienii români au devenit celebri prin actele lor de corupţie, suferim, lecturând articolul cu pricina, o teribilă dezamăgire: la Paris umblau proverbe în care românii erau asociaţi hoţilor, iar în cancelariile europene se glumea pe seama corupţiei româneşti: “Quand quelqu`un vole, c`est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c`est une manie. Quand tout le people vole, c`est la Roumanie.

După al Doilea Război Mondial, fisura dintre Vest şi Est, dintre România şi societăţile occidentale se accentuează pe zi ce trece. Momentul 1989 ne găseşte într-un univers paralel; mentalităţile colective intraseră în regres, deconectarea de ceea ce s-a petrecut vreme de aproape o jumătate de secol în Europa de dincolo de Cotina de Fier a ajuns să fie deplină.

Se vor găsi destui care vor spune: înşiruirea faptelor acestui text este selectivă, superficială, de vreme ce secole complicate de istorie naţională nu pot fi atât de uşor sintetizate în ceva mai mult de 1 500 de cuvinte. Recunosc, de la bun început. Guilty as charged…

Scopul celor peste 1500 de cuvinte de mai sus nu e acela de a realiza o sinteză şi nici acela de a fi exhaustiv. Un singur lucru a motivat redactarea acestui text; sentimentul că aşteptările pe care le avem de la noi înşine sunt nerezonabile. Decalajele pe care le avem de acoperit astăzi nu sunt consecinţa prezentului nostru, ci o acumulare de secole. Deşi discursul mai vechi şi mai nou ne-a obişnuit să credem în mesianismul românesc, în grandoarea trecutului nostru, o analiză ceva mai atentă ne spune că ele sunt iluzorii produse de propagandă. Prezentul nostru nu e altceva decât o consecinţă a propriului nostru trecut. Avem atâtea lucruri de construit pentru simplul motiv că, în vreme ce edificiile se înălţau în Vest, pe aici se bătea pasul pe loc. Mitocănia, prostul-gust, superficialitatea, deşi, în mod evident, nu pot fi generalizate, nu sunt o invenţie a ultimelor două decenii. Mizeria umană a Gării de Nord versus atmosfera din Kings Cross nu au legătură cu faptul că suntem săraci şi cu atât mai puţin cu faptul că am fi victime ale nu ştiu cărei conspiraţii. Diferenţele pe care le constatăm, mergând pe arterele centrale din Londra, Berlin sau Madrid şi, apoi, reîntorcându-ne în România, sunt manifestarea unor lacune mai vechi. Ele nu dispar peste noapte. Mai mult decât atât, la cum merg lucrurile pe aici, e posibil ca şi peste vreo două generaţii să ne imaginăm, candid, cu o candoare vecină cu prostia, că am avut un trecut glorios şi că totul, dar absolut totul se datorează clasei politice, prezentului nostru decăzut, nedemn de marii noştri înaintaşi.

La un moment sau altul al istoriei europene, Londra, Berlinul sau Madridul au avut exact aceleaşi probleme ca ale noastre. Numai că ceea ce acolo s-a rezolvat de ceva vreme, la noi îşi mai aşteaptă încă soluţiile. Poate că ele vor veni mai repede în momentul în care vom înţelege că problemele noastre nu au apărut astăzi şi nici măcar ieri…

În timp ce, în România, se schimbă procurori şi, mai apoi, se schimbă procurorii cu care au fost schimbaţi procurorii pentru ca, probabil, în final, să se revoce decizia de schimbare a procurorilor cu care tocmai au fost înlocuiţi procurorii, în aşa fel încât situaţia devine la fel de încâlcită ca şi fraza aceasta, nimeni nemaiştiind ce să creadă, ce să înţeleagă, în timpul în care se petrec toate acestea, aşadar, viaţa de zi cu zi în ţara balcanică în care trăim se deteriorează profund. Şi nu vorbesc despre salarii, despre pensii, despre locuri de muncă. În definitiv, toate sunt rezolvabile, fie la nivel individual, fie într-un interval mai mare sau mai mic de timp. Altceva, însă, din ceea ce se petrece astăzi în România va continua să producă efecte generaţii de-a rândul: încremenirea într-un mod de gândire aflat la ani-lumină de ceea ce promovează Europa secolului XXI.

Şi acum, povestea. Ea se petrece într-un oraş transilvănean de provincie, odată oraş săsesc important în Transilvania medievală. Locul desfăşurării ei: o sală de curs într-un liceu oarecare. Personaje: peste douăzeci de elevi de condiţie intelectuală modestă (cei mai mulţi dintre ei îşi picaseră, cu trei ani în urmă, examenul de capacitate de la sfârşitul clasei a VIII-a) şi subsemnatul, aflat acolo pentru a suplini, pentru o oră, lipsa unui coleg-profesor. Aşezat la catedră, văd afară, pe geam, steagul Uniunii Europene. Cei din faţa mea sunt născuţi imediat după 1990. Discutăm, îi întreb de unde sunt, cum îi cheamă. E o oră târzie a după-amiezii. Fără nicio legătură aparentă cu discuţia, unul dintre ei mă informează, mândru, că vine dintr-un sat în care nu locuieşte niciun ţigan, noi suntem cinstiţi, suntem doar români acolo. Când îi spun că ţiganii sunt, de fapt, români, reacţia clasei e un râs sănătos, zgomotos, ca la auzul unei glume de foarte bună calitate. Când folosesc cuvinte precum discriminare sau discriminare pozitivă, urmează alte hohote de râs. Evident, afară, steagul albastru al Uniunii Europene continuă să fluture pe clădire, impasibil.

Până acum, acesta este experienţa cea mai îngrozitoare de la întoarcerea mea în ţară. Ea e expresia unui eşec; nu e aici vorba despre un simplu incident izolat, cum s-ar putea crede, ci de eşecul cel mai răsunător al aderării noastre la Uniunea Europeană. Cetăţenii aceştia europeni, ajunşi la vârsta de 18 ani, nu se fac vinovaţi de nimic. Ei nu fac altceva decât să reacţioneze, cu lipsa lor de înţelegere şi gândire critică, cu limitările lor intelectuale, la ceea ce li se livrează, la ceea ce există ca idee-forţă a societăţii în care trăiesc. Tragedia este că elevii despre care vorbesc nu au înţeles unde anume greşesc. Îi priveam în timp ce le vorbeam şi era clar pentru oricine i-ar fi privit în momentul acela că nu înţeleg care e problema. Discuţia aceea trebuie să li se fi părut una exotică, purtată într-o limbă străină.

Foarte puţine dintre valorile Europei din care facem parte şi noi astăzi au sens la nivelul societăţii româneşti. Ele par mofturi de Bruxelles şi, în calitatea lor de mofturi, nu li se acordă nici cea mai mică atenţie. Holocaustul, rasismul, discriminarea sunt încă tratate la noi în cheie minoră şi riscul iminent este ca din spate să vină o generaţie cu sensibilităţi naţionaliste. Valorile europene sunt discutate ca temă de seminar, nu îşi fac încă loc în curricula şcolară, deşi, dacă cineva s-ar obosi să verifice activităţile desfăşurate în şcolile româneşti, ar constata că se discută relativ frecvent despre ele. Pe hârtie, însă…

Integrarea în Uniunea Europeană, un proces continuu care trebuie să continue mai ales după aderarea la UE, e tratată la modul superficial. Căci, nu-i aşa, Europa este despre bani, locuri de muncă, libera circulaţie a mărfurilor şi oamenilor, în niciun caz despre valori. Ne dau nouă valorile de mâncare? Noi am aderat ca să avem o viaţă mai bună, nu ca să vină unii şi alţii să ne spună cum trebuie să gândim; n-am aderat la UE ca să primim lecţii. De la cine am avea de primit lecţii?! Păi nu-i avem noi pe strămoşii noştri, cu existenţă multimilenară, care să ne înveţe cum trebuie să trăim?! Nu-l avem noi pe Vlad Ţepeş şi pe Ştefan cel Mare şi (mai nou) Sfânt?! Nu avem noi sfinţii şi moaştele noastre, nu-l avem de partea noastră pe însuşi bunul Dumnezeu, de care suntem din ce în ce mai aproape în zilele de sărbătoare, când ne îmbulzim şi urlăm în încercarea de a atinge oseminte sfinte?! Unde se scrie în Biblie că ţiganii sunt români?! Când ai toate aceste lucruri şi încă multe altele despre care nici nu merită amintit, de ce am primi lecţii de la alţii?!

Asemenea elevilor din acel oraş transilvănean, cu toţii râdem sănătos când ni se spune că avem mari probleme cu rasismul, xenofobia şi negaţionismul. Ce glumă bună! Românul e blând şi răbdător, îi lăsăm pe ei să vorbească acolo, pe la Bruxelles, le punem steagul pe clădirile oficiale (o bucată de pânză acolo!) cu aerul că le facem o imensă favoare, dăm din cap aprobator, cu un zâmbet şmecheresc în colţul gurii şi facem tot ce ştim noi. Vrem să fim consideraţi cetăţeni europeni cu drepturi depline când vine vorba de deschiderea pieţei muncii, dar ferească Sfântul să ne lăsăm cumva contaminaţi de modul european de a gândi; noi rămânem ce-am fost, că aşa e bine!

Aflu că, pentru a ajunge mai repede în faţa moaştelor nu ştiu cărei sfinte, un român s-a îmbrăcat în uniformă de pompier. Dacă i-ar fi reuşit tertipul, sfânta cu pricina i-ar fi iertat, cu siguranţă înşelătoria! Nu ştiu de ce, nu mi-e deloc greu să îmi imaginez că, nu peste multă vreme, unul dintre elevii despre care v-am vorbit, va face, senin, gesturi similare. Statul român, prin reprezentanţii lui, e un exemplu bun în acest sens. De ani buni, ne îmbrăcăm frumos când ieşim afară, cu haine europeneşti care să disimuleze atent ceea ce se află sub ele. În pozele de grup ale Uniunii Europene, dacă n-am şti care sunt ai noştri, nu i-am putea distinge de ceilalţi! Îmbrăcaţi corect, gesticulează europeneşte, câteodată chiar articulează europeneşte, conversează jovial, tot europeneşte, folosesc tacâmurile adecvate atunci când au un dineu oficial… Pentru ca, mai apoi, coborâţi din avion, la intrarea în aeroportul Otopeni, să eructeze zgomotos, relaxându-se după un atât de îndelungat efort de disimulare, într-un club de manele. Atâta doar că, oricât de mult am mima, dacă o vom face suficient de mult, nu vom mai păcăli pe nimeni.

Europa e încă departe. Şi ea se îndepărtează încă şi mai tare, în vreme ce noi suntem preocupaţi de lucruri cu mult mai importante: avem de schimbat procurori, de sărutat moaşte, de stat la cozi pentru oferte speciale la supermarket, de făcut o rată pentru un home cinema…

3. Din Erevan spre Tbilisi

Din Erevan, am un tren direct către Tbilisi, undeva la orele amiezii. Cabinele de dormit sunt confortabile. În aproximativ douăsprezece ore ar trebui să fiu în gara centrală din Tbilisi. Femeia care supraveghează vagonul în care îmi voi petrece următoarea noapte are un profil de cerber şi gravitatea dură a unui KGB-ist ieşit la pensie. Dincolo, însă, de prima impresie, e o persoană agreabilă. Atâta doar că, şi aveam s-o constat în zilele următoare, făcea parte din acea categorie de oameni pentru care a zâmbi relaxat şi a fi politicos sunt acţiuni lipsite de orice fel de utilitate, dacă nu chiar semne ale slăbiciunii umane. Ca şi pe la noi, există această certitudine că, zâmbind ceva mai mult, fiind ceva mai politicos şi mai relaxat, devii vulnerabil, expus prezumatei răutăţi a celor din jur.

Morocănoasă şi fără chef de nimic, femeia şi-a făcut, totuşi, datoria cu un soi de profesionalism la care înfăţişarea ei nu te îndreptăţea să te aştepţi. Surpriza serii: trenul are conexiune WiFi gratuită. Cele douăsprezece ore se scurg relativ repede, singurul eveniment ce merită, cât de cât, a fi menţionat fiind cele două opriri la graniţă, de o parte şi de alta a Armeniei. În vreme ce grănicerii armeni, purtându-şi relaxat laptopurile sub braţ, îndeplinesc formalitatea verificării paşapoartelor cu celeritate, cei georgieni au o metodă de lucru ceva mai… sovietică. Colectează, în prealabil, paşapoartele călătorilor, te pun să semnezi o declaraţie stufoasă, redactată exclusiv în rusă, apoi, în 30-45 de minute, înapoiază documentele de călătorie.

Tocmai aceste 30-45 de minute sunt, pentru mine, dovezi ale unui subtil cinism. Imaginaţi-vă că în acele minute, existenţa ta formală, birocratică, este, în lipsa paşaportului, suspendată. Nu există nicio dovadă palpabilă că ai avut paşaport şi că l-ai înmânat ofiţerului vamal. Sunt minute în care, dacă ai avut parte de ceva antecedente, te gândeşti la ce se va întâmpla dacă paşaportul tău nu se va număra printre cele înapoiate de grăniceri. Cunosc cazul unei prietene căreia i-a fost reţinut paşaportul în Moscova, pentru ca apoi să i se ceară o sumă exorbitantă pentru înapoierea lui. Un alt prieten, spaniol, mi-a spus odată că, la un punct de frontieră, undeva în Orientul Mijlociu, ofiţerul vamal, nervos din cine ştie ce motive, i-a rupt paşaportul în două, înapoindu-i-l aşa, bucăţi şi spunându-i, zâmbind, că documentul e prea deteriorat pentru a mai putea fi folosit, prin urmare, orice trecere a graniţei e exclusă.

În cazul meu, totul decurge firesc. Îmi primesc paşaportul cu viza de intrare în Georgia. Totuşi, acele 30-45 de minute sunt suficiente pentru a te purta înapoi, în timp, în vremea comunismului, pentru a genera acelaşi sentiment de insecuritate, de anxietate, de angoasă pe care îl aveai înainte de 1989, întâlnind, la ore târzii din noapte, o patrulă de miliţieni care avea să te legitimeze şi să te întrebe dacă ai viză de flotant.

4. Tbilisi

E puţin trecut de ora patru dimineaţa când ajung în Tbilisi. Chiar pe peronul gării, găsesc un taximetrist care mă va duce la hotel pentru un preţ pe care, date fiind circumstanţele, îl găsesc rezonabil: 10 lari georgieni.

Hotelul e încă neterminat, balustradele scării interioare lipsesc, în cameră nici urmă de pahare. Geamul camerei oferă o privelişte către o curte interioară prăfuită în care sunt aşezate, de-a valma, diverse obiecte ale celor care ocupă clădirile învecinate. Nu mă pot înţelege în engleză cu recepţionera, însă nici nu e nevoie de multă comunicare; e târziu şi tot ceea ce vreau acum e să dorm până dimineaţă.

Peste câteva ore, prima mea zi în Georgia debutează cu o plimbare lejeră, având ca unic scop familiarizarea cu locurile din imediata vecinătate a hotelului. Două constatări mă nemulţumesc profund. Hotelul e mult mai departe de centrul oraşului decât m-aş fi aşteptat. Unul dintre cele mai importante criterii pentru care îl alesesem fusese apropierea de o staţie de metrou. Constat acum că, pentru a ajunge la metrou, va trebui să trec de partea cealaltă a râului ce separă Tbilisi-ul în două. Încercând să ajung pe malul celălalt, aveam să mă confrunt cu o altă realitate inconfortabilă a Tbilisi-ului: absenţa aproape cu desăvârşire a trecerilor de pietoni. Teoretic, traversarea se face prin pasaje subterane, însă, acestea sunt fie insuficiente, fie închise, din motive care îmi scapă. Oamenii traversează strada exact ca în Delhi, printre maşini, cu singura diferenţă că în capitala Indiei nu se poate circula, la orele de vârf, cu mai mult de 25-30 km/h, în vreme ce aici vitezele medii sunt cel puţin duble. Ca să traversezi, în Tbilisi, o stradă cu câte două benzi pe sensul de mers trebuie să înaintezi până către linia ce separă benzile, să rămâi acolo, în vreme ce maşinile trec pe lângă tine, milimetric şi apoi să repeţi gestul, o dată până ajungi pe axul drumului şi încă de două ori pe celălalt sens de mers.

În toate călătoriile mele până acum, Google Maps s-a dovedit aproape infailibil. În Tbilisi, aplicaţia a trebuit să se recunoască învinsă. Există străzi care au nume diferite pe hărţi diferite. Apoi, când consideri că eşti norocos, căci tocmai ce ai zărit, pe după un copac, literele care ar trebui să formeze numele străzii pe care te găseşti, constaţi că ele sunt ortografiate doar în alfabetul georgian. Cum o neplăcere nu vine niciodată de una singură, mă conving în curând că oamenii pe care îi întâlnesc pe stradă nu sunt nici pe departe atât de dispuşi să te ajute ca în Erevan. Cei la care apelez sunt mult mai puţin intuitivi, mai puţin dispuşi să acorde din timpul lor unui turist care, nevorbindu-le limba, solicită informaţii, fie în engleză, fie printr-o succesiune de gesturi ce se presupune că fac parte dintr-un limbaj universal, limbajul turistic.

Altfel, oraşul oferă ceva mai multe puncte de atracţie decât Erevanul. Cu toate acestea, e şi cu mult mai obositor, mai agasant.

O vizită la băile turceşti e, poate, alegerea cea mai inspirată după o zi obositoare. Poţi plăti pentru o baie comună un preţ derizoriu sau o sumă ceva mai mare pentru un spaţiu privat. Aleg a doua variantă. La intrare, o tânără georgiană pătrunsă de însemnătatea muncii pe care o prestează, vorbeşte în engleză, monosilabic, lătrător: fifty (asta înseamnă că pentru o baie privată trebuie plătit 50 de lari) sau go (însemnând că deja ai plătit, deci ora începe să curgă, aşa că ai face bine să alergi cât mai repede către baie; orice minut pierdut e un minut pentru care deja ai plătit). Înăuntru, miros de sulf care, combinat cu ireala comunicare monosilabică de mai înainte, te fac să te gândeşti că te afli în proximitatea reşedinţei duşmanului de moarte al lui Dumnezeu.

Un important indicator al stării generale a unei societăţi e, pentru mine cel puţin, frecvenţa cu care se întrerupe alimentarea cu energie electrică. Dacă în Armenia nu avusesem prilejul unei asemenea constatări, în Tbilisi frecvenţa cu care fenomenul se petrece e exasperantă. De la câteva minute şi până la o oră chiar, cartierele se scufundă în beznă, iar lipsa de reacţie a celor din jur mă face să cred că nu e vorba de incidente izolate. Puţinii georgieni cu care am conversaţii ceva mai îndelungate îmi vorbesc despre consecinţele încă prezente ale recentului război cu Rusia. Privesc cu toţii, admirativ şi nostalgic, către ceea ce reprezintă Uniunea Europeană. În astfel de momente, senzaţia mea e că mă aflu în România de dinainte de 2007.

Cartierul în care locuiesc e împânzit de biserici şi magazine cu obiecte bisericeşti. E aici un aparent paradox: în preajma bisericilor, georgienii pe care îi întâlnesc sunt încruntaţi, gravi, suspicioşi faţă de orice străin care trece pragul bisericii. Comparaţia cu ceea ce se întâmplă în bisericile armeneşti e inevitabilă. În vreme ce în interiorul unei biserici ortodoxe georgiene tot ce pot spera e să fiu ignorat, în cele armeneşti găsesc întotdeauna pe cineva dispus să îmi explice, să îmi ofere informaţii. În Tbilisi, la intrarea într-una dintre biserici, o femeie evlavioasă, cu regulamentara frică de Dumnezeu, mă informează agresiv că nu pot intra în interior dacă port pantaloni trei sferturi. După care adaugă, cu un amestec de mândrie, ignoranţă şi superioritate (fatală combinaţie!): noi nu suntem catolici. E în această expresie ceva înfricoşător: certitudinea că tot ceea ce se situează în afara ortodoxiei georgiene aparţine unei lumi păgâne care trebuie tratată cu dispreţ. Straniu şi ironic cum, în vremea când era încă religie minoritară, creştinismul cerea, pe bună dreptate, toleranţă pentru ca, mai apoi, odată ce şi-a dobândit un statut care i-ar fi permis să o şi ofere în mod generos, să-şi dezvolte un discurs bazat pe excluziune şi exclusivitate.

Tbilisi devine deja deprimant. Aleg ca ultima zi să mi-o petrec la Mtskheta, un oraş la 20 de km de Tbilisi, fostă capitală a Regatului Georgian din secolul III î.e.n

1. Preambul

Plec spre Armenia purtând deja cu mine o preconcepţie. În niciuna dintre călătoriile mele de până acum nu mi s-a întâmplat să-mi port atât de aproape prejudecăţile. De regulă, prefer să colectez informaţii pragmatice (hoteluri, mijloace de transport în comun, hărţi, preţuri, paritatea monedei locale etc.). Acum, însă, pornesc spre Erevan având în memorie cartea lui Varujan Vosganian (Cartea şoaptelor). Imaginile genocidului împotriva armenilor, ale idealismului absurd şi nebunesc al acestei naţiuni care, de voie şi, mai ales, de nevoie, s-a răspândit în toate colţurile planetei, mă însoţesc în avion, de la Varşovia şi până în capitala armeană. A simpatiza, aşa cum o fac eu acum, iraţional, un popor in corpore, până a ajunge să-i cunoşti în mod direct pe măcar câţiva dintre reprezentanţii lui, e o atitudine care îmi displace profund, pentru că mi se pare că mă apropie periculos de mult de gândirea de tip naţionalist. 

Despre Georgia, cu excepţia câtorva imagini ale revoluţiei lor portocalii şi, mai apoi, ale intervenţiei tancurilor ruseşti până aproape de capitala Tbilisi, nu ştiu prea multe, nu mă străduiesc să aflu prea multe. Îmi urmez, în cazul acesta, consecvent, convingerea că o ţară se vizitează fără ca viitorul turist să plonjeze în avans în istoria ei recentă. Evident, în măsura în care este posibil, îmi propun să văd ţările pe care le vizitez cu o minte, pe cât posibil, proaspătă, cu o memorie, pe cât posibil, neîncărcată de preconcepţii şi prejudecăţi.

1. Erevan, Armenia

Aterizez pe Zvartnots, aeroportul din Erevan, la primele ore ale dimineţii. Cum nu am nevoie de viză, procedurile sunt relativ rapide. Schimb câţiva bani în moneda locală (dramul armean), mai scot ceva de la primul bancomat pe care îl întâlnesc în cale şi urc în taxi. 5 000 AMD până la hotel (o distanţă de aproximativ 13 km). Mi se pare mult, cu mult mai mult decât citisem pe internet că ar trebui să plătesc, însă nu am de ales. În afara aeroporturilor, la ore mici, e inevitabil să plăteşti mai mult decât face. Mai ales în partea aceasta de lume. Armeanul cu care negociez şi, mai apoi, şoferul sunt bărbaţi taciturni, cu sprâncene groase, bine definite, ochi mari, de un negru întunecat.

De pe geamul maşinii se văd străzile neluminate, clădirile gri, tipic comuniste şi, din loc în loc, construcţii neterminate, abandonate sau şantiere în lucru. Reclame luminoase te informează că, în interiorul unor clădiri mici, care nu impresionează, s-ar găsi cluburi de noapte sau cazinouri. Litere mari, scrise în alfabet latin; culorile, un roşu şi galben sclipind intermitent, contribuie din plin la senzaţia de kitsch.

Hotelul se găseşte la etajul al doilea al unui bloc de locuinţe. E o afacere de familie. Armen, proprietarul,  un bărbat cam la vreo 50 de ani, îmi deschide şi îmi arată camera, fără a se obosi să verifice paşaportul pe care îl aveam deja în mână. Camera e confortabilă iar terasa hotelului oferă o privire către muntele Ararat, care se găseşte acum în Turcia. E, de altfel, sursa unei amărăciuni pe care o simt în câteva rânduri în Armenia. Ţara, în graniţele ei actuale, nu mai încorporează câteva dintre simbolurile armeneşti importante, Araratul fiind unul dintre ele. Locul unde, zice-se, Noe şi-a încropit Arca sa, asigurând supravieţuirea rasei noastre şi a atâtor altora, e acum admirat de armeni cu conştiinţa că ceea ce se vede în zare aparţine unei alte ţări.

Dorm până pe la 11 şi, apoi, o pornesc pe străzile Erevanului. E, pentru mine, momentul cel mai important al oricărei călătorii. Contactul iniţial… Am învăţat că oraşele au nu numai miros, ci şi sunet. Dacă eşti destul de răbdător să acorzi atenţie mirosului şi sunetului unui oraş, poţi afla foarte multe despre el. Apoi, mai e şi mersul oamenilor simpli, pe stradă. În diferite colţuri ale lumii ei sunt, fie grăbiţi şi absenţi, fie intruzivi şi gălăgioşi, fie nervoşi şi încruntaţi, fie snobi şi plini de importanţă, fie simpli şi naturali etc. Oamenii cu care mă intersectez în Erevan sunt calmi şi calzi. Un bărbat se ceartă cu un poliţist; mâinile sale, în momentul în care gesticulează, nu trec de nivelul umerilor. E suficient să privesc ceva mai mult la harta pe care o port cu mine pentru ca cineva să vină şi să mă întrebe dacă mă poate ajuta. Mi s-a mai întâmplat în Portugalia şi încep să mă gândesc că poate ar trebui să reflectez ceva mai mult la legătura dintre ospitalitate, adevărata ospitalitate, nu discursul sforăitor despre ea, şi apetenţa pentru călătorie. Portugalia e aproape o ţară multietnică, multiculturală, cauza fiind realităţile postcoloniale, iar în Armenia aproape că fiecare familie are cel puţin o rudă care locuieşte în afara ţării. Istoria sângeroasă i-a pus pe armeni în situaţia de a călători destul de mult, de a fi nevoiţi să se simtă acasă în locuri atât de îndepărtate de propria lor ţară. Poate că în memoria lor colectivă e încă prezent sentimentul pe care ţi-l dă numai exilul; par că ştiu cum e să fii străin şi câtă nevoie ai, într-o ţară străină, de sentimentul că nu eşti singur, în mijlocul unei mulţimi care te priveşte nepăsătoare.

Armeana mi se pare o limbă fermă, în care consoanele şi amestecul de „ţ”-uri nu sunt, însă, ca în polonă sau rusă, intimidante, ci uşor muzicale. În spaţiul public se ţipă rar, se râde reţinut, însă natural.

Merg pe jos până la Muzeul Serghei Paradjanov, regizor născut în Georgia. Închis în două rânduri, acuzat de a fi homosexual şi, mai apoi, reproşându-i-se activitatea subversivă – ambele, ofense grave pentru sovietici – Paradjanov mi se pare genul de artist la care nu ştiu exact cum să mă raportez. Lirismul excesiv al câtorva scene din filmele lui nu mi se pare deloc atrăgător, însă, pe de altă parte, creaţiile sale, expuse în muzeu, trădează fără îndoială febrilitatea unei minţi care îmi place; o minte care e atât de înclinată spre cele mai neaşteptate conexiuni, spre cele mai paradoxale asocieri, încât nu-mi poate rămâne indiferentă. E acolo o excentricitate deloc forţată, pe care o simţi în deplin acord cu omul Paradjanov, cu biografia sa, până într-acolo încât nu mai ştii unde se termină arta şi de unde începe biografia, confesiunea. Relativ bine organizat, muzeul îţi lasă o impresie puternică.

De acolo, merg la Moscheea Albastră. Simbol al prieteniei între Armenia şi Iran, moscheea e o dezamăgire. Clădirea pare a nu fi îngrijită de nimeni, deşi în interior se lucrează. Câţiva poliţişti fumează impasibili în curte, iar pe coridoarele exterioare, exponate ale artei ceramice persane zac părăsite, în vitrine murdare pe care se aşază muşte a căror ultimă grijă e reverenţa faţă de albastrul splendid al obiectelor. Praf şi mizerie…

Muzeul sculpturilor în lemn e şi mai dezorganizat. Exponatele au etichete în rusă şi armeană, însă, cel mai adesea, explicaţiile lipsesc cu desăvârşire. Când cumpăr biletul de intrare, tânăra care îl vinde se arată oarecum surprinsă, de parcă nu s-ar fi aşteptat ca muzeul să fie şi vizitat. Deschide uşa cu o cheie masivă, de fier, îmi spune, iniţial, că pot face fotografii, cu condiţia să nu folosesc blitz-ul, după care, la intervenţia unei alte colege, mă informează ca fotografiatul este interzis. Prea târziu…

Mănânc într-un restaurant tradițional armenesc, Cucasus, într-o atmosferă rustică. Îmi propun sa iau cina acolo și în zilele următoare. Ajung la hotel seara, obosit. Armen e deja pe terasă. Mai povestim o vreme, în jurul unui coniac armenesc („Ararat”) pentru care gazda îmi dă pahare potrivite, lăsându-mă să înţeleg că ar fi un sacrilegiu să beau coniac dintr-un pahar banal, din care se bea îndeobşte apă.

După micul dejun de a doua zi, unul sumar, deloc consistent, pornesc către Cascade, monument de referință al capitalei armene. Construcția a fost începută în 1971, terminându-se 9 ani mai târziu. E un soi de mausoleu gigantic, până în vârful căruia trebuie urcate o sumedenie de trepte. La fiecare nivel al construcției, te așteaptă sculpturi și un spațiu verde. De sus, se poate admira panorama orașului. Într-adevăr, un oraș victimă a arhitecturii comuniste sovietice. Griul e dominant; blocurile au aerul dezolant pe care mi-l amintesc vag din România anilor 90.  Simt în Armenia un soi de căutare a unui drum propriu. Oricât de mulți armeni și români s-ar strădui să mă convingă de contrariul, istoria, fie ea glorioasă și strălucită, nu poate nici substitui și nici crea de una singură prezentul. Armenia are, mi se pare, un enorm avantaj: calitatea umană a locuitorilor ei, în al căror adânc sufletesc se regăsesc calmul și ospitalitatea celor care au experiența crudă a exilului și, în același timp, o diaspora puternică.

Fortăreața de la Erebuni, locul unde s-a aflat orașul fortificat al regatului Urartu, civilizație considerată înaintașa celei armenești, e astăzi un spațiu deloc impresionant. Ajung în muzeu în același timp cu un grup de turiști americani, așa că am parte de ghidaj în engleză fără să-l fi plătit. Sunt expuse imagini ale zeităților urartiene, alături de alte obiecte descoperite de arheologi. Erebuni a fost fondat în secolul 8 î.e.n. La auzul informației, grupul de turiști se extaziază minute bune; vechimea venerabilă a unei astfel de civilizații mai șterge din impresia de anost pe care ți-o lasă expoziția în sine. Din vocea ghidului, răzbat cu claritate elemente de mândrie națională pe care le-am văzut, adesea, la unii ghizi români care vorbesc despre daci.

Vizitez muzeul genocidului împotriva armenilor. Complexul include, pe lângă muzeu, un spațiu în aer liber, dedicat victimelor genocidului. În centru, o flacără arde continuu, înconjurată fiind de flori. Când ajung, un grup de armeni se găsește deja acolo. O întreagă familie. Lângă flacără, o tânără, în genunchi, se roagă. E o imagine atât de emoționantă, încât mi se pare că prezența mea în proximitatea unui astfel de spațiu, ca turist, e o impietate. În fața suferinței umane, exprimată atât de viu, turistul curios nu are ce căuta. Rugăciunea aceea, îndreptată, cel mai probabil, către o victimă care și-a găsit sfârșitul înfometată, torturată și deposedată de ultimul lucru care-i rămâne unui om, propria lui demnitate, nu are nevoie de martori, nu poate fi expusă curiozității mele, nu e construită pentru a fi așezată în vitrină.

 Părăsesc locul și intru în muzeu. S-au scris mii de pagini despre genocid, s-au făcut sute de fotografii cu descompusele cadavre ale armenilor, lăsate pradă păsărilor sau aruncate pur și simplu în apa vreunui râu. Unele dintre ele se găsesc în incinta muzeului. Câțiva soldați turci s-au fotografiat alături de capetele armenilor pe care îi uciseseră. Intrând dintr-o încăpere în alta, am senzația că asist la o critică devastatoare, fără replică, a însăși naturii umane. Convoaie nesfârșite de armeni, purtați dintr-un colț al lumii în altul, doar pentru a li se găsi un loc potrivit pentru a le adăposti cadavrele. Nu moartea în sine impresionează aici, ci faptul că figurile din fotografii muriseră de zeci de ori înainte de a surveni moartea lor biologică.        

Cât timp îi trebuie unui om să-şi strige durerea şi cât timp îi trebuie celuilalt să i-o provoace… M-am trezit astăzi cu acest gând, după ce ieri, până la ore târzii din noapte, am citit din Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian. Genocidul împotriva armenilor şi suferinţele lor atroce, rezistenţele celor din Vadu Roşca la colectivizare, mărturiile celor care au supravieţuit Gulagului comunist, ale evreilor care au supravieţuit Holocaustului, ale hinduşilor şi musulmanilor care au supravieţuit măcelului din timpul partiţiei indiene, suferinţe colective sau individuale, uitate sau consemnate, toate îmi apar în acest moment ca expresii ale unei întâlniri de gradul zero, a umanităţii cu ea însăşi: întâlnirea dintre victimă şi călău.

Îmi spunea tatăl meu, cu câteva luni în urmă, atunci când deja trecuseră suficiente decenii pentru a putea povesti, că, după momentul în care Ceauşescu interzisese avorturile, mama, ca atâtea alte femei românce, făcuse, totuşi unul, ilegal, aşa cum se proceda pe atunci. Se terminase prost şi, în cele din urmă, amândoi au trebuit să ajungă la spital. El, lucid şi sănătos, mama, aproape de moarte. Spitalul avea, unde altundeva decât la subsol, o cameră din care privea ochiul vigilent al Securităţii. În timp ce pe ea au dus-o undeva sus, pe targă, pe el l-au chemat acolo jos, în infern. Un securist despre care el nu mai ştie astăzi nimic i-a spus că nu va autoriza nicio intervenţie a medicilor. Tata trebuie să fi insistat, nu ştiu cum şi în ce fel (nu-l voi întreba niciodată!), iar securistul a devenit, dintr-o dată poetic, spunându-i: îi voi lăsa pe medici să intervină atunci când sângele ei se va scurge până aici, la noi, la subsol. Când voi vedea sângele ajungând până la pereţii acestei camere, de abia atunci îi voi lăsa pe medici să facă ceva. Aceasta este, pentru mine, esenţa cruzimii umane: întâlnirea, faţă în faţă, a celui strivit şi a celui care striveşte. Ambii, animale sociale aparţinând aceleiaşi specii. Singura diferenţă dintre ei, atunci când se vor fi privit ochi în ochi, va fi fost aceea că unul putea face orice, în vreme ce al doilea nu putea face nimic. Aici nu mai e vorba de sisteme politice, opresive, nu mai e vorba de dictaturi şi istorie, ci de esenţa naturii umane. De violenţa gratuită care poate fi oprită oricând, fără ca cel care-o opreşte să aibă de suferit, dar care continuă ca urmare a unei decizii exclusiv personale. E vorba de sălbăticia care îmbracă forme lirice, în sensul că-şi este suficientă sieşi, apărând celui care o practică aproape ca o metaforă, de sălbăticia care nu e justificată de altceva decât de nevoia de sânge.

Călăii umanităţii, spintecând burţile femeilor însărcinate din goana calului sau izolaţi în subsolurile spitalelor, aveau acasă mame şi soţii iubitoare, copii pe care îi strângeau în braţe, odată ce-şi vor fi spălat mâinile de sânge, animale de companie pe care le îngrijeau cu evlavie, unii vor fi fost credincioşi, mergând în fiecare duminică la biserică şi aşezându-se în primele rânduri. Unde s-a produs, deci, marea eroare, marea fisură? Ce se întâmplă atunci când, privindu-se ochi în ochi, o fiinţă umană se hrăneşte cu spaimele, cu urletele, cu durerea celeilalte? Explicaţii mi se pot oferi… pe toate le găsesc, însă, insuficiente. În cheie religioasă, mi s-ar spune că e vorba despre continua bătălie între Dumnezeu şi Diavol. Alţii îmi vor vorbi despre condiţionări sociale, psihanaliştii mă vor întreba ce fel de copilărie va fi avut securistul cu pricina, reflectând asupra naturii relaţiei lui cu propria mamă, scepticii mă vor asigura că natura umană însăşi, oricum ar fi clădită, rezistă cu greu tentaţiei, atunci când dispune de putere absolută, de viaţă şi de moarte. Pe mine, însă, mă interesează un singur lucru… ce se întâmplă exact în mintea călăului arunci când îşi priveşte, ochi în ochi, victima… În secunda aceea am impresia că asist la eşecul umanităţii însăşi. Aproape că îmi doresc o lume în care deciziile să fie luate de computere, pe baza unor algoritmi previzibili, aproape că visez cu ochii deschişi la ziua în care oamenii vor juca şah, în parc, în vreme ce roboţi din ce în ce mai sofisticaţi vor decide asupra  destinelor jucătorilor de şah, aproape că exult de fiecare dată când, în loc să întâlnesc în spatele unui ghişeu o fiinţă umană, mă confrunt cu propriul meu laptop, cu o conexiune bună la internet şi cu posibilitatea de a rezolva din ce în ce mai multe lucruri stând în faţa unui ecran care se hrăneşte nu cu energia propriei lui puteri, aplicată discreţionar, ci cu electricitate.

Nimic nu e mai iluzoriu decât să îţi imaginezi că, astăzi, nimic din toate astea nu s-ar mai putea întâmpla, în special în Europa democrată. La fel se vor fi gândit şi mulţi dintre cei care, ajungând în temniţele comuniste, erau torturaţi, refuzându-li-se, totuşi, dreptul la moarte. În libertate fiind, unii dintre ei se vor fi hrănit cu iluzia că ceea ce avea să li se întâmple ţine de un Ev Mediu întunecat, că, între timp, societatea umană a atins un alt stadiu de evoluţie. Până în clipa în care, întâlnindu-şi faţă în faţă călăii, oameni bonomi şi, poate, vecini cu simţ civic în viaţa lor civilă, nu vor fi văzut în ochii lor că nu mai există scăpare, că se află în faţa unor indivizi care nu se hrănesc cu pâine şi apă, ci cu spaimele şi durerile pe care le pot provoca, cu zgomotul de oase zdrobite şi gemetele dezarticulate ale oamenilor care cădeau în genunchi.

Există încă prejudecata că, mergând pe stradă, îi poţi recunoaşte. E imposibil, părem a crede, ca un om capabil să producă atâta suferinţă fizică, să treacă neobservat printre noi. Aşa cum recunoaştem animalele agresive şi ne apărăm împotriva lor, avem uneori senzaţia că putem identifica, în cele mai multe dintre cazuri, călăul. Ne sprijinim convingerea, chiar dacă neexprimată, pe ideea că o asemenea sete de sânge, un dezechilibru interior de o asemenea magnitudine se revarsă în exterior, prin gesturi, priviri, mers, discurs. Cultural, am fost educaţi să credem că fiecare reprezentant al speciei noastre e dotat, de la naştere, cu o formă de conştiinţă care lui îi provoacă remuşcări, iar nouă ne permite să îi citim în ochi cruzimea şi nevoia de a se hrăni, canibalic, cu urletele celorlalţi. Că nu e aşa ne-ar putea-o spune fiecare dintre miliardele de victime care, de la începutul umanităţii, şi-au întâlnit călăii, într-o relaţie de unu la unu. Unii dintre ei nu mai pot vorbi, alţii mărturisesc, dar mărturia lor, pentru că depăşeşte capacitatea noastră de a imagina şi de a accepta consecinţele ultime ale confesiunii lor, e considerată, mai mereu, o excepţie şi prin urmare, ca tot ce e excepţional, irepetabilă.

Soluţia comodă e memoria. Clişeul prin care ea se exprimă: trebuie să ne amintim istoria pentru a nu o repeta. Numai că, în pofida faptului că ne tot amintim, că există cărţi, fotografii, filme şi oameni care mărturisesc constant, că avem mecanisme din ce în ce mai sofisticate pentru a transmite informaţii, nimic fundamental nu pare a se fi schimbat. Memoria nu ajută la nimic în secunda aceea fatidică, a întâlnirii dintre călăul care produce suferinţă şi victima care o suportă. Secunda aceea e guvernată de alte reguli, de instincte nemărturisite, de porniri viscerale, imune la orice formă de cultură, fie ea şi cea a memoriei. Soluţia radicală ar fi ca, de fiecare dată când se decide, într-un fel sau altul, asupra destinului unui individ, decizia să nu stea sub semnul factorului uman. După atâtea experienţe, e timpul ca aroganţa speciei noastre, ca pretinsa ei superioritate să intre într-o stare de repaus. Radical şi utopic… nu s-a găsit încă vreo specie extraterestră care să-şi asume rolul de a ne guverna şi, chiar dacă s-ar găsi, prea mult am fost educaţi în spiritul superiorităţii noastre ca specie pentru a ne accepta eşecurile, degradarea şi fisurile diferitelor tipuri de etică, multe dintre ele existând doar pentru a justifica.   

Pentru prima oară de la debutul deja îndelungatei mele experienţe indiene, sosirea pe aeroportul Indira Gandhi din New Delhi nu îmi mai provoacă sentimente amestecate de regret, tristeţe şi uşoară angoasă. Mă surprinde chiar să aflu că, încă în aer, deasupra capitalei indiene, aştept aterizarea cu un soi de nerăbdare pe care n-am mai încercat-o decât la prima aterizare în New Delhi, acum aproape doi ani. Extrema familiarizare cu locurile şi oamenii îmi conferă un confort interior pe care nu ştiu să-l fi încercat vreodată în India. Să fie o împăcare definitivă cu o ţară care până acum nu a încetat vreun moment să mi se pară bizară, condusă de legităţi pe care nu le-am înţeles şi pe care nu le-am acceptat până în acest moment? Nu ştiu. Mă gândesc la asta în taxiul negru, Ambassador, care mă poartă dinspre aeroport spre nordul capitalei.

Căldura sufocantă a lunii august, musonul pe care îl simt în plămâni la fiecare respiraţie, traficul relaxat, dar încă haotic, din primele ore ale dimineţii, şoferul care are nevoie de indicaţii pentru a ajunge în Mukherjii Nagar (zona în care locuiesc), toate acestea îmi dau sentimentul straniu al apartenenţei  la o lume pe care, dintr-o dată, refuz s-o mai înţeleg, acceptând-o doar, fără alte împotriviri şi revolte. A doua zi, către amiază, mă trezesc cu acelaşi sentiment. El durează până în momentul în care scriu aceste rânduri, adică la sfârşitul lunii.

Începe un nou an universitar. La ora zece mă prezint la Facultate şi, aici, o primă surpriză plăcută. Extrem de plăcută. Am deja 40 de studenţi înscrişi la cursurile de Limba Română. Un record absolut pe care nu îl înţeleg, dar pe care îl pun în legătură cu noul meu fel de a mă raporta la India. India care, se pare, dacă nu-i opui rezistenţă, îţi oferă, când şi când, satisfacţii  de proporţii. Ştiu cum trebuie să rezoneze toate aceste rânduri în mintea cititorului care a lecturat sau va lectura toate însemnările acestui jurnal. Îmi asum chiar riscul de a-i fi asociată acestui text eticheta de metafizică ieftină. Mai ştiu, în acelaşi timp, că la finalul acestor însemnări (cine ştie când!) rezultatul va fi un text eminamente incongruent, plin de contradicţii interioare, de repoziţionări, de negări şi acceptări succesive. Ei bine, asta a fost până acum experienţa mea indiană: un lung şir de uimiri, de neînţelegeri, de judecăţi uneori pripite, dar mereu îndreptăţite, din punctul meu subiectiv de vedere. La prima oră de curs, în faţa a peste douăzeci de studenţi (nu toţi cei înscrişi vor şi veni la cursuri!) discut câteva probleme administrative apoi prezint câteva date generale despre România. Mulţi dintre studenţii mei învaţă în acelaşi timp franceză, italiană, portugheză, spaniolă şi japoneză. Prin urmare, va fi un an interesant, în care vom putea face tot felul de conexiuni între limbi romanice şi nu numai.

Hotărăsc să petrec o zi în sud, alături de S. şi C., într-unul dintre impresionantele malluri indiene. C. va părăsi India ce mai probabil la sfârşitul lunii. A primit un post în apropierea Londrei. Plecăm la amiază şi rămân până seara târziu. Eu şi S. ne întoarcem cu metroul, C. locuieşte în sud. Teribilă aglomeraţie. Trei sferturi din drum le petrec încercând să rămân în interiorul metroului de fiecare dată când acesta opreşte într-o staţie. Valuri de călători care doresc să coboare şi alte valuri de călători care doresc să urce mă obligă să îmi folosesc la fiecare 3 minute toate resursele fizice de care dispun. Într-una dintre staţii, un tânăr îmi zâmbeşte, rugându-mă să eliberez locul din faţa uşii. Întrebarea e destul de bizară pentru că, e clar, nimeni în interiorul metroului nu se poate mişca nici măcar doi centimetri la stânga sau la dreapta. Nu este spaţiu. Rămân pe locul meu din lipsă de alternative. Din când în când, cu eforturi apreciabile, îmi ating cele două buzunare în care îmi port telefonul şi portofelul. La următoarea staţie tânărul coboară. Îmi trebuie ambele mâini pentru a nu fi târât în afara metroului de zecile de corpuri care se îmbulzesc către uşă şi dinspre uşă în interior.

După ce metroul pleacă, îmi duc instinctiv mâna la buzunar şi constat că telefonul a dispărut. Portofelul e încă la locul lui, deci nu am motive să fiu prea îngrijorat. Nu pot scăpa de ideea că tânărul cu care tocmai vorbisem cu un minut în urmă e autorul. Zâmbetul lui (care mi se pare acum ironic), rugămintea fără sens pe care mi-o adresase şi apoi coincidenţa de a mi se fi furat telefonul în exact momentul în care el părăsise metroul (alături de alte sute de indieni, evident), toate acestea mă fac să îl suspectez.

Renunţ la asemenea idei pentru că ele sunt neproductive. Important este să blochez cartelele (telefonul e dual SIM, are, aşadar, şi un număr românesc), să îmi iau un alt SIM cu acelaşi număr -dacă se poate- şi un nou telefon. Aflu a doua zi că, pentru a solicita companiei de telefonie mobilă o cartelă cu acelaşi număr, am nevoie de o dovadă eliberată de la Poliţie care să certifice că telefonul mi-a fost furat. Intru în prima secţie de poliţie, încerc să le spun toată povestea, sunt întrebat unde s-a petrecut evenimentul şi când le răspund că în metrou, poliţistul, uşurat, îmi zâmbeşte politicos şi îmi spune: „but you know, this is not our jurisdiction”. Ar trebui să merg la poliţia metroului… Mă gândesc pentru o secundă că aş putea intra în următoarea secţie de poliţie, declarând că mi-am pierdut telefonul chiar în faţa secţiei respective. În cazul acesta, bănuiesc că nu se mai pune problema jurisdicţiei… Renunţ în cele din urmă la ideea de a avea acelaşi număr de telefon…

S. îmi vorbeşte despre experienţa îngrozitoare pe care a avut-o în aeroportul din Milano, în drum spre ţară. Poliţia a considerat-o… româncă şi, în urma unui conflict suprarealist, a fost escortată în afara aeroportului, nepermiţându-i-se accesul în incintă până cu o jumătate de oră înainte de decolarea avionului. Afară, în soarele arzător al Italiei, aşteptau alţi călători în aceeaşi situaţie. Cei mai mulţi, asiatici şi africani. Familii întregi la discreţia unor ofiţeri rasişti… S. mi-a spus că, în cele câteva ore de aşteptare, le-a ascultat poveştile, care mai de care mai revoltătoare. În momentul acela, am încercat să mă imaginez un indian decent, respectabil, în vizită prin Europa, făcând escală în aeroportul din Milano. Câtă umilinţă să te vezi escortat în afara aeroportului, lăsat în soare ore întregi până la sosirea avionului, abuzat cu gesturi largi şi cuvinte zgomotoase din care nu înţelegi nimic!

E probabil una dintre multele umilinţe pe care un indian trebuie să le îndure în anumite ţări europene. Înţeleg, deci, reticenţa pe care o au câteodată vizavi de Europa. Aparţinem până la urmă, oricât de mult ne-am strădui să demonstrăm contrariul, unor culturi diferite. Şi nu numai atât… trebuie să admit, am crezut o vreme că europenii au învăţat ceea ce era de învăţat din secolul XX, că naţionalismele şi -ismele de tot felul sunt de domeniul trecutului. M-am înşelat: nu a fost nevoie decât de o criză economică şi de un val de imigranţi dinspre Est spre Vest pentru ca vechile naţionalisme să se reactiveze. Românii înşişi, cei care ar avea atât de puţine motive de naţionalism, îl practică zilele acestea deşănţat. Experienţa lui S. mă bulversează întreaga zi. Nu am trăit până acum experienţa discriminării… Trebuie să fie îngrozitor şi frustrant!

Am noi vecini. Cei vechi au avut contract pentru numai un an. M. predă germană. Are o personalitate interesantă, preferă să asculte şi mai apoi să îşi expună convingerile. Încă nu ştiu dacă e vorba doar de o politeţe exagerată, de o atitudine matură ce evaluează partenerul de discuţie pentru ca abia mai apoi să reacţioneze sau, pur şi simplu, de o reacţie motivată cultural. Spaţiul german, spre deosebire de cel latin, nu e deschis către şarje verbale încrucişate, către o conversaţie purtată prin întreruperea frecventă a celuilalt. A. predă franceză şi e aproape inexistentă ca prezenţă. Ne-am întâlnit o dată aici şi încă o dată pe holurile Universităţii. A predat un an în Rajasthan, deci e familiarizată cu India.

15 August, ziua independenţei Indiei. Împreună cu S., hotărăsc să îmi petrec o bună parte a zilei pe străzi, în apropierea simbolului Indiei moderne, India Gate. Aş vrea să văd parada militară şi fastul inevitabil unei asemenea zile. Către amiază, ajungem în sud. Străzile sunt surprinzător de liniştite, indienii sărbătoresc, însă nu văd nimic din fastul la care m-aş fi aşteptat. Sunt plăcut surprins. Marile artere sunt închise circulaţiei autovehiculelor, ne putem plimba liniştiţi şi mai apoi mergem pentru cină în Khan Market. O zi plăcută. Nici măcar căldura şi umiditatea nu mai sunt atât de insuportabile. Patriotismul, câteodată afişat ostentativ şi patetic, se exprimă acum prin steaguri naţionale şi câte un Jai Hind (Hai India!), din când în când.

Sâmbăta pot folosi o sală de curs dotată cu un videoproiector, deci, încă din primul an în India, am hotărât să le arăt studenţilor câteva dintre producţiile cinematografice româneşti. E o sarcină cu mult mai dificilă decât pare la prima vedere, în primul rând pentru că selecţia trebuie să ţină cont de exigenţele (deloc puţine) studenţilor indieni. Fără scene de nuditate, fără scene de violenţă, fără săruturi si fără personaje care îşi dezvăluie prea mult corpul. În plus, obişnuiţi cu producţiile indiene, fără o adevărată cultură cinematografică, mulţi dintre ei sunt realmente plictisiţi. Mă hotărăsc să le arăt un film recent, pe care l-am descoperit eu însumi cu câteva luni în urmă, la un festival de film românesc în Polonia: Nuntă în Basarabia. Am uitat că pelicula are o scenă de nuditate (vreo 20 de secunde) şi, în momentul în care scena rulează pe ecran, două sau trei voci feminine mă somează (e drept, politicos) să opresc filmul.

Găsesc o metodă tehnică de a relua vizionarea fără scena incriminată, însă la final simt că trebuie să avem o discuţie lămuritoare. Le spun studenţilor că filmul poartă codificarea AP 12, ceea ce înseamnă că el poate fi vizionat fără acordul părinţilor de către cei cu vârste de peste 12 ani. Le mai explic că, dacă doresc să vadă poveşti de dragoste româneşti (îşi exprimaseră o asemenea dorinţă), nu le pot găsi un film în care personajele să stea la doi kilometri unele de altele, aşa cum se întâmplă în filmele marca Bollywood. Nu ştiu dacă m-am făcut înţeles. Cu siguranţă cei care studiază franceză, portugheză, italiană sunt familiarizaţi cu filmul european. Pentru ceilalţi, umărul dezvelit al unui personaj feminin poate fi o problemă de moralitate. Sau doar o problemă de ipocrizie… După oră, câţiva studenţi îmi cer CD-ul pentru a-l viziona acasă…

Este acum momentul în care va trebui, odată în plus, să-mi prelungesc viza de lucru în India pentru încă un an. Un nou contact debusolant şi confuz cu birocraţia indiană…

Imediat după întoarcerea din Singapore, fiecare dintre zilele pe care trebuie să le mai petrec în New Delhi devine un calvar. Nu sunt multe, vacanţa este destul de aproape. Cu toate acestea, ca şi cum m-aş afla în apropierea unui important eveniment, aproape în fiecare zi îmi privesc biletele de avion către Polonia şi anticipez calmul celor aproape două luni petrecute departe de India. Sunt deja la finalul celui de-al doilea an universitar aici. Aş mai avea  încă doi ani de mandat şi posibilitatea de a-l mai prelungi cu încă unul. În momentul acesta, mi se pare puţin probabil să mai rezist aici atât de mult. Ştiu, însă, că e vorba doar de o conjunctură. În ziua când am aterizat în New Delhi nu mi-aş fi imaginat că pot rămâne în India doi ani. Acum ştiu că timpul trece altfel. În plus, nu e ca şi cum aş avea vreo opţiune reală. Întoarcerea acum în ţară, în sistemul românesc de învăţământ, nu mi se pare o perspectivă demnă de luat în seamă. Din când în când, ascult pe internet posturile de televiziune româneşti. Am învăţat să nu cred în dramatismul cu care se prezintă acolo ştirile, dar fie şi dacă un procent din ce se spune e adevărat, întoarcerea în ţară nu e cu adevărat o opţiune.

Îmi amintesc de programul obositor care nu îmi lăsa timp pentru a citi sau a scrie. E încă omniprezentă în România ideea că profesorul trebuie să fie un fel de lucrător într-o fabrică de şuruburi, cu un program fix şi cu o normă la fel de fixă. Ne mirăm mai apoi că profesorii români sunt învechiţi, că nu mai au acces la noutăţile din domeniul despre care vorbesc. Cum ar putea să fie altfel când nici timpul şi nici resursele financiare nu le permit să participe la conferinţe, să îşi cumpere cărţi şi mai apoi să le citească?! Evident că unii nu ar face-o nici chiar dacă ar putea, dar nu asta e important…  Sistemul trebuie să asigure condiţii şi abia mai apoi să ceară, nu să pornească de la prezumţia de dezinteres şi lipsă de inteligenţă. E, deci, exclusă o întoarcere a mea la catedră în România înainte de încheierea mandatului în India. Decât, cine ştie, în situaţii cu totul speciale… 

Devin din ce în ce mai iritat şi mizantrop. Mă aventurez mai rar pe străzi şi încerc să evit până şi contactele cu ceilalţi lectori. Cu o asemenea stare de iritare, la 45 de grade Celsius afară, îmi imaginez că nu sunt o companie tocmai plăcută. Curentul electric se întrerupe din ce în ce mai frecvent, o aventură în sudul civilizat al capitalei indiene îmi e din ce în ce mai greu accesibilă din cauza metrourilor mai mereu pline… După o oră de călătorit, fie cu metroul, fie cu taxiul, nu mă mai pot bucura de nimic. Contribuie la asta şi perspectiva unei alte ore de care am nevoie pentru a mă întoarce acasă.

Într-o dimineaţă mă sună T.C. Pare panicată şi ceva din vocea ei îmi spune că plânge. Ştiu, însă, că are tendinţa de a dramatiza orice eveniment minor al existenţei ei, aşa că nu mă agit prea tare. Mă întreabă dacă poate trece pe la mine pentru câteva minute. Singurul lucru pe care nu îl înţeleg este de ce anume mă sună tocmai pe mine şi nu pe S.C., cea care e mult mai iscusită în ascultarea problemelor celorlalţi. Eu unul nu am făcut niciodată vreun secret din teribila plictiseală care mă cuprinde de fiecare dată când trebuie să ascult diverse confesiuni patetice, absolut plictisitoare, cărora nu le pot simţi tensiunea. Ce să-i faci, n-am vocaţie de duhovnic!  Mă aventurez până la pierderea contactului cu ceilalţi în orice discuţie care nu implică lucruri personale, ci diferite viziuni şi idei asupra unor chestiuni generale, dar sunt incapabil să ascult drame personale. Din politeţe dau din cap şi adresez câteva întrebări despre care ştiu că sunt tâmpe, prin urmare nu mă pricep în a asigura celui care se confesează confortul necesar.

T.C ştie asta foarte bine. Soţul ei este de ceva vreme în Iordania, dar nu văd de ce nu ar suna-o pe S.C… Îi deschid uşa… Într-adevăr, plânge. Îmi spune că, în timp ce se întorcea de la Universitate, pe la ora 9.30 dimineaţa, şi-a scăpat geanta pe jos. În vreme ce se apleca să o ridice, doi tineri indieni pe motocicletă au trecut pe lângă ea încercând să apuce geanta. În cele câteva secunde de luptă, T.C a căzut pe asfalt şi s-a rănit destul de rău la coate şi genunchi. Sângerează. Aşa cum se întâmplă în India, a fost imediat înconjurată de privitori care o compătimeau în hindi, limbă pe care evident ea nu o înţelege. E în stare de şoc. Încercase să sune la S.C, însă nimeni nu răspunsese la telefon. Îi ofer o ţigară şi un pahar cu apă, apoi ceva alcool pentru rănile ei deschise. Nu stă mult… După vreo 15 minute, ceva mai liniştită, merge să se odihnească. Odată ce închid uşa în urma ei, simt că aversiunea mea faţă de India creşte simţitor. E total ilogic, dar nu mă pot abţine. Îmi spun că asemenea incidente se pot întâmpla în orice ţară de pe glob, însă, sentimentele de genul celor pe care le simt crescând, din ce în ce mai mult, de la întoarcerea mea din Singapore nu au nevoie de raţiune pentru a se instala extrem de confortabil în mintea umană.    

Din ianuarie îmi primesc salariul cu o iregularitate alarmantă. La începutul anului, fiscul indian îşi dăduse seama că am de plătit nu ştiu ce impozit pe salariu. Prin urmare, pe cardul meu, în ultimele luni, intra de fiecare dată o altă sumă de bani. O permanentă surpriză. Nu ştiu, deci, nici câţi bani primesc şi nici când îi voi primi. Întreb la Universitate si mi se răspunde că e vorba de regularizarea nu ştiu căror impozite. Cu toate astea, sunt luni în care îmi încasez salariul întreg pentru ca luna următoare să primesc doar o sumă de bani derizorie. Luna aceasta, surpriza se prelungeşte nepermis de mult. În cele din urmă, bancomatul îmi indică o modificarea în cont. Mă holbez la ecran şi nu înţeleg nimic… Am mai puţin de 10% din salariu. Primul meu gând este că banii aceştia nu reprezintă indemnizaţia mea lunară. Refuz să înţeleg de ce luna trecută fiscul mi-ar fi dat salariul întreg pentru ca acum să reţină 90% din el. Dar, pe de altă parte, dacă nu e vorba de salariu, care ar putea fi explicaţia pentru banii din cont? De unde vin ei? Mă întorc la Universitate şi întreb. Mi se răspunde că voi primi în curând de la Departamentul Financiar fişele lunare cu sumele încasate şi explicaţia aferentă. Ce înseamnă în curând, mă tem că ştiu deja. Voi părăsi India fără a fi desluşit misterul, sunt sigur de asta… Şi apoi, nu de explicaţii am nevoie. Ştiu că ele vor exista. Eu am nevoie de certitudini, de asigurarea că primesc o anume sumă de bani pe care pot conta la o anumită dată (plus/minus câteva zile sau, să zicem, o săptămână). Or, nimeni nu-mi poate da o asemenea asigurare…

Predau lucrările corectate la secretariat. Oficial, deci, până la sfârşit de iulie treburile mele în India s-au terminat. O rugasem pe I.S, studenta mea, să îmi pregătească o listă cu 20-30 de nume de autori indieni care merită citiţi, care sunt reprezentativi pentru literatura lor. Am rugat-o să îmi selecteze texte scrise după independenţă, adică după 1947. Nu vreau să mă pierd în literatura veche indiană. Îmi primesc lista pe mail. Câteva dintre nume îmi sunt deja familiare, câteva dintre texte sunt deja parcurse. De la un târg de carte organizat în curtea interioară a Universităţii, cumpăr o excelentă şi ieftină ediţie de opere esenţiale Aristotel (peste 1000 de pagini scris mărunt) şi autobiografia lui Mahatma Gandhi. La plecare, zăresc si un Maupassant la vreo 50 de rupii (sub un euro). Cumpăr cartea de povestiri a francezului şi încep să o citesc. De la prima şi până la ultima pagină, blazare totală…  O termin cu greu, dintr-o încăpăţânare pe care o exersez permanent, mai ales în India. Dacă citesc prima pagină a unei cărţi, atunci trebuie să o şi termin. Mă aşteaptă încă ultima sută de pagini din eseurile lui Wilde. E o carte monumentală, de peste 700 de pagini. Am citit piesele de teatru şi proza cu încântare… Eseurile, însă, mă solicită mult prea mult, în primul rând din cauza stilului. Trebuie să citesc o frază de mai multe ori, iar vara indiană nu e tocmai timpul potrivit pentru a parcurge The Soul of Man Under Socialism. Probabil că în iarnă voi relua lectura textului.

Zilele trec greu, dar vestea bună e că trec. Mă trezesc într-o bună dimineaţă foarte binedispus. Seara va trebui să plec spre aeroport. În taxi, privesc spre străzi amintindu-mi că un student indian îmi spusese mândru că probabil în cinci ani ţara lor va ajunge la nivelul Franţei sau Germaniei. În imaginaţia lui hrănită cu cifre statistice, alimentată de lipsa lecturilor şi a călătoriilor, India deja rivalizează cu marile puteri economice ale lumii. Şi nu  e singurul care gândeşte aşa… Maşinăria propagandei indiene funcţionează pe deplin. Nu ştiu dacă e vorba despre vreun plan bine pus la punct, cert este că politicienilor le convine de minune această stare de mulţumire cvasigenerală. Face lucrurile mult mai uşoare…

 Privesc de pe geamul maşinii vacile sfinte, oamenii care dorm pe stradă, mizeria cruntă, aud zgomotul claxoanelor, urletele indienilor care râd şi vorbesc extrem de tare, asurzitorul sunet al tobelor de la cine ştie ce nuntă organizată în mijlocul străzii, simt în nări mirosurile imposibil de descifrat ale Indiei, papilele mele gustative îşi amintesc încă de cina consumată cu doar câteva ore înainte (carne de pui extrem de picantă) şi mă bucur… Mă bucur că mă îndrept spre aeroport. Nu vreau nicidecum să nedreptăţesc India. Mă consolează gândul că, oricum, n-aş putea-o face. Lupta unui singur om cu mecanismele sofisticate ale imaginii Indiei în lume e inegală, deci nu am probleme de conştiinţă. Sunt perfect conştient că vor fi călători care au de împărtăşit cu totul şi cu totul alte impresii despre acest spaţiu. Cum, însă, în jurnalul acesta nu e vorba despre ei, ci despre mine, nu mă prea impresionează posibilele păreri contrare. Şi nici nu sunt obsedat de ideea că s-ar putea să nu am dreptate… Asta pentru că ştiu că am… Dintr-o perspectivă cu totul şi cu totul subiectivă, sunt pe deplin liniştit asupra onestităţii lucrurilor pe care le afirm. Iar perspectiva subiectivă e cea care mă interesează, de vreme ce am ales să scriu un jurnal şi nu altceva.

Avionul companiei Austrian Airlines decolează. New Delhi rămâne undeva sub colosul acesta de metal (un Boeing impresionant). Şi va rămâne în urmă pentru două luni. În şapte ore voi fi în Viena… Timp suficient să scot India din interiorul meu şi să o depozitez undeva într-un colţ al minţii, acolo unde va rămâne singură pentru o vreme… Cu cât mai mult cu atât mai bine!