Pe Viviane–News, pe care Horaţiu nu‑l vedea în momentele acelea, prezentatoarea Zizi îşi făcea meseria cu brio. C‑un zâmbet plăcut şi plin de optimism, înfăţişa lucrurile ca şi cum o înrăutăţire a vremii nu era un capăt de ţară. Şi cine ar fi putut susţine că era? Un ciclon centrat pe estul Mediteranei se deplasa spre nord, aducând cu el o scădere drastică şi rapidă a presiunii atmosferice, o nebulozitate accentuată, intensificări ale vântului şi ploi abundente în sudul şi în estul ţării, în a doua parte a intervalului. „De fapt — spunea prezentatoarea Zizi — estul Mediteranei a fost doar locul de origine al ciclonului. Între timp acesta a atins deja o zonă apropiată de frontiera de sud a ţării. Nu vă lăsaţi impresionaţi de denumirile fioroase ale meteorologilor — glumea Zizi, care era o fată cât se poate de drăguţă şi plină de umor —, ciclon nu‑i în realitate, cel puţin la latitudinile noastre, decât un vârtej ceva mai mare, încununat adesea cu o scufie de nori de mare altitudine, alcătuiţi mai ales din cristale de gheaţă — cirus pe numele lor ştiinţific. Dacă cineva, vreun coleg prezentator, vă va spune că în asemenea condiţii propagarea undelor radio e perturbată, să nu‑l credeţi! Nu‑s decât zvonuri!” Zizi se pricepea să‑şi bine dispună spectatorii. Zâmbea cu drăgălăşenie arătându-şi dantura de un alb strălucitor şi, terminând, lăsa în jos bagheta cu care arătase pe harta electronică din fundal.

În Un destin de invidiat, Frank, împreună cu asociatul său, Caspar, intrau în vorbă cu o tânără femeie foarte prietenoasă, Bessie, care ţinea o fermă undeva, într-un ţinut uşor vălurit, aproape golaş, ca-n filmele cu cowboys. În apropiere de fermă trecea o şosea modernă, cu plantaţii întinse de‑o parte şi de cealaltă. Lanuri de porumb cât vedeai cu ochii. Ca‑n America! Imaginea cu Zizi cea zâmbitoare de pe Viviane–News se estompa: buletinul meteo se încheia aici. Bessie călătorea în maşina celor doi jefuitori şi nu lăsa câtuşi de puţin impresia că îşi face prea multe griji că fusese luată ostatică. Caspar şedea pe bancheta din spate, iar Bessie în faţă, lângă Frank, care conducea. Între Frank şi Caspar există, se pare, o duşmănie mocnită, care izbucneşte atunci când Bessie îi cere lui Frank să oprească maşina la marginea pădurii pentru o nevoie urgentă. Caspar se opune cu vehemenţă afirmând că nu‑i decât un pretext din partea femeii (un „şiretlic”, zice personajul) ca s‑o şteargă. Frank îi arată totuşi încredere îngăduindu-i să se ducă în pădure, şi doar îi pune în vedere să nu se îndepărteze prea mult. În lipsa ei, disputa izbucnită între cei doi bărbaţi e atât de aprigă încât Frank îl împuşcă pe Caspar. Şi cu toate acestea, deşi a auzit bubuitul armei, Bessie se întoarce. Acest gest îi stârni lui Horaţiu un interes enorm pentru personajul din film: ce fel de femeie era aceea care se întorcea de bună voie în braţele agresorului ei? Se întorcea sperând, ce? Să descopere în spatele respingătoarelor lui trăsături de caracter un suflet romantic, dedicat binelui? Şi el, Frank, de ce se arată atât de binevoitor cu victima sa? Nu cumva s‑a îndrăgostit de ea de‑adevăratelea?

Între timp se punea în mişcare poliţia districtului, cu o mare desfăşurare de forţe, câini poliţişti agitaţi, motoare demarând, chemări, tot tacâmul. Interesul personajului Bessie pentru personajul Frank îi inducea lui Horaţiu acelaşi interes. Zizi, tânăra prezentatoare a buletinului meteo, ieşea din studioul postului de televiziune Viviane–News şi, fiindcă nu avea încă maşină proprie (sau poate pentru că de astă dată o lăsase acasă), se îndrepta bine dispusă spre staţia din apropiere, să aştepte unul din autobuzele târzii. Sus pe dulap, lângă televizor, afişajul decodorului arăta ora 22,54. Nori străvezii, înalţi, împresurau luna plină ştergând‑o rapid de pe harta cerului nocturn. Pe ecran, personajul Frank se întorcea spre Bessie care şedea lângă el, plin de voioşie ca şi cum nici n‑ar fi lăsat în spatele lor un cadavru, la marginea şoselei, ascuns sub vreascuri şi frunziş doar atât cât să nu‑l găsească (prea repede) poliţia. Dădea să‑şi aprindă o ţigară dar în clipa aceea chipul lui încremenea pe ecran, imobil ca într-o fotografie. Sunetul se auzi în continuare încă câteva momente, apoi imaginea sări brusc peste câteva secvenţe şi rămase din nou încremenită.

Alarmat şi brusc enervat, Horaţiu comută, cu titlu de încercare, pe alt canal, apoi pe următorul, şi pe încă unul. Peste tot, imagini încremenite, frânturi de sunet poticnite, până când imaginea şi sunetul dispărură complet de pe toate canalele şi o fereastră albastră se deschise în centrul ecranului afişând mesajul: DECODORUL NU PRIMEŞTE SEMNAL. ÎNCERCAŢI SĂ COMUTAŢI MANUAL PE ALTE CANALE SAU APELAŢI LA SERVICIUL NOSTRU DE ASISTENŢĂ PENTRU CLIENŢI. Ora dispăruse de pe afişaj şi în locul ei apăruse un cod lipsit de orice noimă: P143IDX. Gata, Un destin de invidiat era pierdut, motivul pentru care Bessie alesese să se însoţească cu Frank în loc să‑şi piardă urma în adâncul pădurii rămânea pentru multă vreme necunoscut, probabil până la viitoarea reprogramare a filmului, cine ştie când.

Era acum mult trecut de miezul nopţii. Horaţiu dormea şi, în somn, gura i se contracta într-un rictus dureros. Visa că străbătea la volanul maşinii sale un tunel prost luminat, aidoma unei hrube. Constată la un moment dat că pedala acceleraţiei nu mai acţiona în niciun fel, maşina pierdea din viteză până când se oprea şi rămânea încremenită. Scotea din viteză, băga în viteza întâi, apăsa pedala tot mai mult, până la podea, dar degeaba, maşina nu se mai clintea din loc. Simţi apoi izbitura maşinii care venea în urma sa şi se trezi, stăpânit de acelaşi sentiment de ciudă neputincioasă şi de frustrare că nu‑i fusese dat să afle povestea celor doi fugari, nu‑i fusese dat să afle de ce Bessie preferase să‑l însoţească pe Frank într-o aventură care nu prevestea nimic bun nici pentru unul, nici pentru celălalt. Decodorul stricat îi provoca o stare de nervozitate persistentă, tulburându-i somnul. Adormi totuşi şi visul se repetă. În acelaşi tunel întunecos maşina se încăpăţâna să nu se clintească din loc. Dindărăt se auzeau claxoanele maşinilor blocate de el în tunel, însoţite de vociferările şoferilor nervoşi. Chiar şi acum, ştiind că visează, îşi aminti de pădurea din film şi de cearta dintre Frank şi Caspar, la capătul căreia Frank scosese pistolul şi trăsese în complicele său în jafuri armate. Bessie era în pădure şi Horaţiu se simţea copleşit de aceeaşi ciudă neputincioasă că n-avea nicio şansă să afle sfârşitul nefericitei ei poveşti. Unul din şoferii furioşi se înfiinţa la portiera de pe partea unde el şedea la volan, răcnea la el şi lovea din toate puterile cu pumnul în geam. Horaţiu încerca să‑i explice prin gesturi că nu mai putea să pornească maşina, dar…

În clipa aceea luna plină, coborâtă spre apus — pe care Horaţiu n‑o vedea —, se ivea din adâncurile nopţii şi începea să navigheze prin nori tot mai rarefiaţi, printre golfuri tot mai largi de cer înstelat. Pe afişajul decodorului dispărea codul lipsit de orice noimă, P143IDX, fără ca Horaţiu să surprindă ceva din cele ce se întâmplau, şi în locul lui se reinstala ora. Şi era 4,21. Rămăsese încă destul timp de dormit. Şi poate de visat. Horaţiu băga în viteza întâi, apăsa uşor pe acceleraţie, sigur de astă dată că motorul îl va recunoaşte de stăpân şi maşina sa va porni negreşit îndreptându-se către ieşirea din tunel.

Un timp am auzit-o aproape zilnic, ba chiar şi de câteva ori pe zi. De multe ori se întrerupea în toiul unei arii, treceau câteva secunde şi o auzeam apoi reluând ultima frază încă o dată, şi încă o dată, şi încă o dată, încercând puţin altfel, şi încă puţin altfel, şi tot aşa. Nu neapărat pe calea cea bună dar asta nu conta. Repetiţiile ei nu mă deranjau. Dimpotrivă. Îmi era clar că îşi dă toată silinţa să se perfecţioneze şi pentru asta merita deplina mea apreciere.

Se întâmpla să fie şi Adina de faţă când, lungit pe canapea, mă întrerupeam din citit şi, lăsând cartea deschisă pe piept, îmi scoteam ochelarii şi o ascultam, cu ochii în tavan, cum cântă. La început s-a arătat şi ea încântată că aveam o asemenea vecină. Încerca să recunoască ariile. — Asta-i din Traviata, zicea. Nu cântă rău, nu-i aşa, Remus? Are ceva din Virginia Zeani. Sau, în orice caz, face eforturi… Sau, după un timp:­ — Asta-i din Carmen. Auzi cât de jos se duce!… Si tu ne m’aimes pas, je t’aime: si je t’aime, prends garde à toi!… Seamănă puţin cu Elena Cernei, ba chiar seamănă binişor dacă stau să mă gândesc. Atât doar că n-are dramatismul ei, nu crezi?… Ei, nu, n-are dramatismul Elenei Cernei, ce să mai vorbim, patosul acela inconfundabil, vibraţia aceea care îţi încreţeşte pielea de pe braţe! Dar, dacă perseverează, cine ştie… Are tot viitorul în faţă. Şi apoi, recunoaşte şi tu, Remus, că nu-i chiar de colo să asculţi arii de operă pe viu, cum s-ar zice, într-un apartament de bloc.

După o vreme însă, în timp ce trebăluia prin casă, Adina a început să-mi arunce ocheade suspicioase când mă surprindea ascultând-o pe cântăreaţa necunoscută de dincolo de zid.

– Perseverează cântăreaţa noastră, nu stă degeaba… Văd că a-nceput să-ţi placă.
– Dar n-am negat niciodată că-mi place.
– Ei da, dar acuma a-nceput să-ţi placă de-a binelea, văd eu.
– Şi ţie ţi-a plăcut. N-ai comparat-o tu ba cu Elena Cernei, ba cu Virginia Zeani?

Da, Adina o comparase, nu putea să nege. Ştiam ce înseamnă să fii pus în faţa evidenţei, să nu poţi să negi.

Într-o zi i-am spus:

– Am aflat cum o cheamă.
– Da? Cum o cheamă? a spus Adina fără chef.
– Laurenţia.
– Îmi închipui că îţi sună ca o melodie.
– Hai, recunoaşte şi tu că sună într-adevăr melodios.
– Nici nu te-ntreb de unde ai aflat.
– Nu-i niciun secret. Dar dacă nu te interesează, nu-ţi spun. De un singur lucru însă poţi să fii sigură: că până acuma n-am văzut-o la faţă.
– Până acuma! observa ea. Dar îţi propui s-o cunoşti.
– Nu, nu-mi propun. Prefer să-mi imaginez.

Şi realitatea e că într-adevăr încercam să mi-o imaginez. Dar îmi era imposibil să mă fixez la o singură imagine. Laurenţia – puteam de-acuma s-o numesc în gând (şi ce dulce era să numeşti în gând o femeie tânără şi plină de simţire şi de talent, care nu ştie încă de existenţa ta!) — era Mimi din Boema lui Puccini, delicată, fragilă, blondă cu ochi albaştri… Rodolfo coboară în grabă. Musetta povesteşte cum, îndrăgostită, Mimi a dorit să-şi mai vadă iubitul pentru ultima oară, căci îşi simte sfârşitul aproape. Epuizată de efort, Mimi se prăbuşeşte pe un pat… Era apoi Carmen, plinuţă, voluntară, brunetă cu zulufi căzându-i pe frunte, în mână c-un evantai — mezzo-soprana Galli–Marié într-o rochie barocă cu ciucuri, bumbi şi volane… Aici, tânăra Carmen, o frumoasă ţigancă, vânzătoare de ţigări, îl tachinează şi îl atrage pe caporalul Don José cu farmecele sale exuberante. Nici măcar Micaela, care îl iubeşte din tot sufletul pe Don José, nu poate să rupă această vrajă… L’amour est un oiseau rebelle que nul ne peut apprivoiser… Apoi Cio–Cio–San, tânăra japoneză, pură, încrezătoare şi finuţă, cu părul negru–pana–corbului şi faţa albă–spuma–laptelui… Când este singură în camera ei, Cio-Cio–San ia pumnalul tatălui ei şi citeşte inscripţia de pe el: „Cine nu poate trăi cu cinste, trebuie să moară cu cinste”. Acum, Cio–Cio–San îşi ia rămas bun de la fiul ei: „O a me, sceso dal trono dell’alto Paradiso, guarda ben fiso, fiso di tua madre la faccia! che ten resti una traccia, guarda ben! Amore, addio! addio! piccolo amor! Va, gioca, gioca!”, Şi se sinucide cu pumnalul tatălui ei. Pinkerton se întoarce, strigând-o: „Butterfly! Butterfly!”…

Totuşi zidurile distorsionau, probabil, vocea. Uneori eram nemulţumit de ceea ce auzeam. Ajungeam să mă întreb dacă avea cu adevărat talent… Dar Laurenţia era oare mulţumită de sine? mă întrebam. Deseori îşi punea muzică de operă la un player: soprane celebre… O puteam recunoaşte cu uşurinţă mai ales pe Maria Callas, dar şi alte voci cunoscute; mai greu, dar le recunoşteam… Dame Joan Sutherland, Victoria de Los Angeles, Leontyne Price, Birgit Nilsson… Presa era de părere că sopranele celebre din ziua de azi, printre care românca Angela Gheorghiu, nu se ridică la nivelul marilor dive din trecut. Chiar dacă Angela Gheorghiu sau soprana americană Renée Fleming ridica spectatorii în picioare de fiecare dată când apăreau la Covent Garden, niciuna dintre ele nu se clasase în topul primelor douăzeci de soprane din istorie. La fel se întâmpla şi cu debutanta Anna Netrebko din Rusia, de 35 de ani, care fusese numită de critici Noua Callas sau Audrey Hepburn cu voce. Singura cântăreaţă activă în prezent care se clasase în top 10 era britanica Emma Kirkby, care se specializase însă în muzica barocă, în loc să interpreteze pe marile scene ale lumii roluri din Verdi, Puccini şi Wagner…

Adina ar fi rămas cu ochii în gol dacă ar fi aflat că începusem să mă documentez…

Încercam să-mi imaginez dacă în vreme ce asculta muzica de operă cântăreaţa de dincolo de ziduri — Laurenţia — continua să trebăluiască prin casă. Sau asculta cu mare atenţie. Oare se studia în oglindă, sau n-o interesa decât vocea? Dacă vocea ei era, mă rog, aşa cum i-o ştiam, ce puteam în schimb să deduc despre inteligenţa ei? N-aveam nicio posibilitate. Puteam să mi-o imaginez în faţa oglinzii de pe uşa şifonierului interpretând cu discreţie sau făcând gesturi teatrale, care de bună seamă nu i se potriveau defel.

Ideea era că ei nu-i prea ieşea şi mă întrebam dacă îşi dădea seama de asta…

Îndată după moartea papei Ioan Paul al II-lea a început să se audă dincolo de ziduri „Ave Maria”…

Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum, benedicta tu in mulieribus, et benedictus fructus ventris tui Iesus. Sancta Maria Mater Dei, ora pro nobis peccatoribus, nunc, et in hora mortis nostrae. Amen.

Minunata melodie a lui Franz Schubert… O comparam pe Laurenţia cu Nana Mouskouri… În timp ce Adina mă fixa încruntată. Ca s-o îmbunez îi spuneam:

– Vocea asta, draga mea, îmi trezeşte pofta să fac dragoste cu tine.
– Cu mine, sau cu ea? venea replica dură a Adinei.
– Cu tine, te asigur, iubito.
– Observ că ai început să ai nevoie de stimulente!

Sancta Maria Mater Dei, ora pro nobis peccatoribus, nunc, et in hora mortis nostrae…

Biata Laurenţia… Poate că ceva tot avea să rămână din aventura ei de cântăreaţă casnică… Să stai şi să asculţi şi să recunoşti frumuseţea cântatului Mariei Callas, sau să speri că într-o bună zi vocea ta nu va mai răzbi cu greu prin ziduri de beton ci se va revărsa netulburată dincolo de rampă… Pe scurt, să visezi…

După un timp a amuţit. Au trecut câteva săptămâni şi n-am mai auzit-o. Unde o fi? am întrebat.

—  O fi plecat în turneu! mi-a răspuns Adina maliţioasă.

Zgomotele supărătoare, stridente ale blocului, ale străzii, ale oraşului au acaparat din nou câmpul meu auditiv. Burghie acţionate de bormaşini au reînceput să sfredelească cu furie şi răutate pereţii de beton, minibuldozerul BobCat şi-a reluat cursele de-a lungul străzii, în sus şi în jos, parcă mai des decât altădată, au reînceput loviturile de ciocan în toate cele, s-a dezlănţuit iarăşi trepidaţia pichamerelor…

Şi uite-aşa, a venit toamna…

Şi atunci, la început de toamnă, a apărut din senin, pe stradă, după o lungă absenţă, cântăreaţa cerşetoare… Strada a răsunat de cântatul ei clar şi răsunător. Să v-ajute Dumnezeu — cânta — să vă apere de rău…

Ai fi zis că toată lumea e dedicată cântului. Nici cerşetoarea nu cânta rău, deloc nu cânta rău. Mă întrebam cum de nu se găseşte niciun profesionist s-o remarce şi s-o invite undeva la o şcoală, să ia lecţii de canto. Era foarte sărmană cerşetoarea şi ataşată de stradă şi era greu de presupus că ar accepta să părăsească lumea ei spre a se dedica unei activităţi disciplinate. Să iei lecţii de canto, ehei! nu-i la îndemâna oricui.

Să v-ajute Dumnezeu — cânta — să vă apere de rău…

La drept vorbind, de la etajul unde locuiam noi nici nu-i distingeam prea bine trăsăturile feţei. Poate că era încă tânără, deşi meseria o obliga să adopte o atitudine de umilinţă. Umbla cocârjată şi se deplasa foarte încet, cu paşi mărunţi, fără să-şi ridice privirea spre ferestrele blocului, cu mâna întinsă discret… De un singur lucru eram sigur: femeia era slabă şi îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, cu o basma cum altfel dacă nu tot neagră, legată strâns în jurul capului, aşa cum îi şade bine unei cerşetoare care îşi respectă meseria. Dar era oare întâi şi-ntâi cerşetoare? Sau întâi şi-ntâi cântăreaţă?… Dura o veşnicie să străbată străduţa de la un capăt la celălalt, timp în care ne încânta cu vocea ei cristalină şi tânguitoare…

Toţi potenţialii contravenienţi — sau infractori — se bucură, este bine cunoscut, oricând şi pe oricare dintre şoselele României, de solidaritatea „confraţilor” participanţi la trafic. Cunoscut pentru lipsa lui de solidaritate şi de simţ civic, vieţuind într-o ţară brăzdată de milioane de garduri despărţitoare, iată că tot românul se solidarizează totuşi întru contravenţionalitate rutieră, cauţionând virtualele victime ale dispreţului de semen şi neobrăzării motorizate. De ce? Oare pentru că în fiecare „semnalizator” plin de bunăvoinţă somnolează un posibil viitor contravenient, sau infractor?

Îmi amintesc de o altă mică întâmplare, în regimul trecut de astă dată. Un autobuz a oprit în staţie la Casa Scânteii, unde aştepta o mulţime de oameni. Printre alţii, am văzut coborând un tânăr grăbit şi, imediat în urma lui, o femeie agitată, tânără şi ea, cu înfăţişare de intelectuală, care, gesticulând şi arătând spre tânărul dinaintea ei, a dat fuga la un miliţian aflat întâmplător în staţie. N-am auzit care era obiectul reclamaţiei. Şi nimeni din jur n-a auzit. Dar toată suflarea din staţia de autobuz s-a grăbit să-l acopere pe tânărul reclamat. „Fugi! l-au îndemnat. Fugi! Fugi!” Şi tânărul n-a mai stat să piardă o clipă. A luat-o la goană, cu toată sprinteneala tinereţii sale, a tăiat-o peste peluza din faţa uriaşei clădiri şi s-a făcut nevăzut pe după colţul corpului lateral. Nici miliţianul n-a stat pe gânduri. Era şi el tânăr şi a rupt-o la fugă în urmărirea prezumtivului infractor. Avea însă handicapul uniformei, al cizmelor şi al celor poate zece ani în plus faţă de fugar. E foarte puţin probabil să-l fi prins în cele din urmă.

Sigur, el era reprezentantul nu al unei autorităţi publice, ci al statului. Şi anume al unui stat poliţienesc, comunist. Miliţia era pe vremea aceea doar în mică măsură un organ de protecţie a cetăţeanului ci, preponderent, un organ de represiune. Desolidarizarea populaţiei de miliţie era, în acele condiţii, de înţeles. Tânărul de care vorbeam poate că, înainte de a coborî în staţia de la Casa Scânteii, înjurase regimul. Caz în care acoperirea lui spontană de către mulţimea din staţie ar fi fost îndreptăţită. Dar la fel de probabil, dacă nu chiar mai probabil, este să o fi insultat pe reclamantă. Sau să o fi buzunărit. Nimeni din staţie n-a fost însă interesat să afle. Solidarizarea cu tânărul fugar a fost instantanee şi totală.

Aş îndrăzni să afirm că întâmplarea de mai sus s-ar putea oricând repeta în România democratică din zilele noastre. Căci între populaţie şi autoritate, în România, indiferent de regim, hiatusul este vizibil şi persistent. Iar rădăcinile acestei atitudini sunt istorice. Autoritatea a fost, la noi, dintotdeauna, discreţionară, abuzivă şi arogantă. Şi coruptă.

Aşa că ostilitatea populaţiei faţă de autoritate nu este deloc surprinzătoare. Pe de altă parte însă, recurgând la parafrază, aş zice că avem administratorii pe care, prin atitudinea noastră ambiguă, indolentă şi duplicitară, îi merităm. Autoritatea reproduce, amplificându-le prin avantajul poziţiei, propriile noastre metehne. Ne aflăm astfel în plin cerc vicios, din care nu ştiu cum şi când vom ieşi.

albastru–turcoaz şi galben

entre la Porte Saint Denis
et le Boulevard des Italiens

Rozeta de los Caballeros.

cu arama asfinţiturilor
cu ploile lungi şi fanatice
cu şfichiuitul vânturilor
printre himere şi grifoni
cu dimineţile execuţiilor publice
Cu fumul maşinii cu aburi

fasonate de meşterii pietrari

Noaptea a avut un vis. Se făcea că maică-sa răsturnase batista cu peşti într-o cratiţă cu apă. Grămăjoara de peşti se vedea, prin apa limpede, ca o moviliţă întunecată pe fundul cratiţei. Ducu a privit intens acea grămăjoară nemişcată de peşti morţi aşteptându-se ca ceva să se întâmple. Şi-a ţinut respiraţia atât de mult încât a simţit că se sufocă. Ceva s-a mişcat acolo, într-o latură a grămăjoarei. S-a mişcat, apoi a ţâşnit desprinzându-se de grămăjoară. Un peştişor se întorsese la viaţă şi respira cu disperare săgetând înnebunit prin apă dintr-un perete la altul al vasului emailat.
Dimineaţa când s-a trezit, ochii i-au căzut pe un bol transparent, aşezat pe masă, unde înota liniştit un peştişor gri închis, aproape negru.

Cu totul altfel stau lucrurile în privinţa învestirii în funcţie a preşedintelui României, pentru care Constituţia (2003) prevede la art. 82, alin. 2, următoarele:

«Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ:

„Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.»

La fel, pentru membrii guvernului, inclusiv pentru primul-ministru, Constituţia României prevede, la art. 104, următoarea procedură de învestire:

„Primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui României, jurământul de la articolul 82.”

Cu alte cuvinte, preşedintele României, membrii Cabinetului, precum şi ceilalţi demnitari de rang mai mult sau mai puţin înalt este obligatoriu să fie credincioşi deoarece lor nu li se oferă prin lege alternativă la jurământul cu mâna pe Biblie. Sau pe cruce.

Să admitem însă că legea nu ar cere în mod imperativ candidatului să evoce divinitatea la depunerea jurământului de învestire. Îşi imaginează cineva că acel candidat, ateu fiind, să zicem, ar îndrăzni să refuze jurământul creştin propunând măcar varianta acceptată pentru depunerea de mărturii în instanţă?

Mi s-a replicat, cu altă ocazie, când am mai încercat să atrag atenţia asupra acestei tiranii a religiei creştine şi a imixtiunii ei în viaţa publică, că fac o confuzie între religie şi manifestările mundane ale acesteia. Aşa să fie oare? Există oare o religie „pură”, de o esenţă neviciată? Pe care o „mundanizează” cine? Clerul? Politicienii? Dacă aşa ar sta lucrurile ar însemna că religia „pură” — şi mă refer aici îndeosebi la religia creştină — este prea fragilă, prea vulnerabilă, prea lipsită de vigoare pentru a fi capabilă să modeleze în sens pozitiv morala societăţii.

Din nefericire, religia creştină, aşa cum arătam într-un articol anterior, tolerează ipocrizia. Atunci când nu o cultivă de-a dreptul. O ipocrizie „globalizată” care face ca un demnitar ateu să nu poată refuza jurământul „creştin” pentru că şi-ar atrage oprobiul (ipocrit şi interesat) al celorlalţi politicieni şi mai ales al clerului. Care, la rândul lor, acceptând un jurământ neutru, să zicem, şi-ar atrage oprobiul (nu neapărat interesat dar cu siguranţă ipocrit) al populaţiei îndoctrinate religios.

Bineînţeles, toată simpatia telespectatorului se îndreaptă necondiţionat către ghiduşul şi persecutatul Gicuţă, în timp ce femeia-supraveghetor, simbolizând (involuntar) autoritatea, se alege cu oprobriul.

Spotul publicitar este în mod vădit sută la sută made in Romania, atât ca tipologie a personajelor cât şi ca anecdotică populară. Să ne amintim de Fata babei şi fata moşneagului, basmul lui Ion Creangă, în care, în mod asemănător, „baba şi cu odorul de fiică-sa tot cârtitoare şi nemulţumitoare erau”. „Moşneagul, fiind un gură-cască, sau cum îţi vrea să-i ziceţi, se uita în coarnele ei, şi ce-i spunea ea sfânt era. Din inimă, bietul moşneag poate c-ar fi mai zis câte ceva; dar acum apucase a cânta găina la casa lui, şi cucoşul nu mai avea nici o trecere.”

În timp ce fata babei „era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă”, fata moşneagului „era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă”. Fără a merge pe firul poveştii, să observăm doar aceeaşi stereotipie a bărbatului naiv şi generos în felul său, şi a femeii vârstnice cicălitoare, viclene şi cu suflet hain; deşi nici fata ei cea slută, tânără fiind dar păcătuind prin a fi odrasla celei vârstnice, nu se arată cu mult mai prejos.
La fel, în Soacra cu trei nurori a aceluiaşi neîntrecut băsnitor Ion Creangă, mama celor trei feciori „nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte”, îşi propune ante factum: «Voi privighea nurorile, le-oi pune la lucru, le-oi struni şi nu le-oi lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei.» Voi priveghea, deci! îşi promite sieşi viitoarea soacră. Este ceea ce am numi astăzi o monitorizare la sânge. Adică exact ceea ce face contemporana consoartă a lui Gicuţă din clipul „băsnit” în folosul firmei de comercializare a obiectelor electrocasnice. Căci, „Soacră, soacră, poamă acră, De te-ai coace cât te-ai coace, Dulce tot nu te-i mai face; De te-ai coace toată toamna, Eşti mai acră decât coarna”.

Mentalul colectiv românesc se pare că e înclinat să asocieze cumpătarea generatoare de echilibru (familial) cu maştera — personaj feminin, malefic — de vârsta a treia — arţăgoasă şi detestabilă, şi în acelaşi timp să acorde circumstanţe atenuante, dacă nu chiar girul întregii simpatii, personajului masculin, poznaş şi simpatic, trecându-i-se cu vederea nu numai defecte minore cum ar fi risipa de electricitate ci şi slăbiciuni majore de caracter cum ar fi lipsa de fermitate în susţinerea dreptului propriei fiice (Fata moşneagului) de a locui în pace şi bună înţelegere în casa părintească. Ceea ce îi reproşează autorul vârstnicului său personaj şi, odată cu acesta, opinia publică, este moliciunea. Absenţa dragostei filiale sau existenţa acesteia într-o prea mică măsură, care stă la baza gestului său detestabil de a-şi alunga de acasă fiica, este o problemă care nu se pune.

La fel se întâmpla cu cenzura din regimul comunist. Câtă vreme fiinţase aşa-zisa Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor, denumire mascând organismul central de cenzură, lucrurile fuseseră relativ simple. Cenzorul era plătit să cenzureze şi, în plus, nu venea în contact direct cu autorul supus cenzurii. Din punct de vedere „afectiv” totul era în regulă. După ce însă răspunderea pentru prezumtiva subversivitate a textelor a fost transferată redacţiilor şi editurilor, lucrurile s-au schimbat. Cenzurarea s-a ierarhizat între redactor, şef de secţie, director etc. Desigur, primul care venea în contact cu autorul era redactorul. Exercitând astfel o îndeletnicire detestabilă (în paralel cu aceea de a hotărî asupra valorii textului), redactorul era obligat să depisteze tot ceea ce, în absenţa „vigilenţei” sale era susceptibil de a-i atrage dezaprobarea/sancţiunea şefului ierarhic. Şi atunci, dacă un text nu era eligibil, cum am spune astăzi, redactorul recurgea la metoda verificată a „căutării nodului în papură”. Textul neeligibil devenea subit plin de vicii stilistice, cacofonii, imperfecţiuni narative ş.a.m.d. Relaţia redactor–autor se derula nu de puţine ori sub semnul iritării. Deşi în aparenţă deosebită ca de cer la pământ, această relaţie avea puncte comune cu relaţia fugar peste graniţă–grănicer soldat în termen. Şi o precizare: textele nu era nevoie să fie neapărat subversive; era de-ajuns să fie, într-o măsură sesizabilă, neconforme cu ideologia oficială. Iritarea redactorului, soldată în final cu respingerea, în cele mai multe cazuri, a textului, era semnul urii sale la adresa autorului care, scriind altfel decât ştia foarte bine că i se cere, îşi asuma riscul de a nu fi publicat. Ceea ce redactorul, în postura sa ingrată (şi) de cenzor, nu putea s-o facă. Sentimentul său de vinovăţie, mai pregnant totuşi (îmi place să cred) decât al grănicerului în relaţie cu victima sa fugarul, se transfera asupra autorului, vinovat de imperfecţiuni stilistice, reale sau inventate, dar a cărui principală culpă era aceea de a fi dovedit nesupunere, sau mai puţină supunere, faţă de rigorile regimului. Lucru perfect aplicabil celorlalte trepte ierarhice — şef de secţie, director, şef de secţie la Consiliul Culturii (şi Educaţiei Socialiste — s-o spunem, fiindcă ultima parte a sintagmei este astăzi, adesea, eludată cu bună ştiinţă în apariţiile televizate ale foştilor kulturnici) ş.a.m.d.

Aceeaşi „cenzură” o găseşti şi astăzi îndreptată împotriva celor care au îndrăznit, cu ani în urmă, să se opună, mai mult sau mai puţin făţiş, regimului comunist. Foştilor disidenţi fie li se caută (şi uneori li se şi găsesc) diverse carenţe de caracter, comportamentale sau de expresivitate a discursului public (sau privat), fie li se minimizează pur şi simplu riscul şi/sau eficienţa trecutei opoziţii. Îmi amintesc şi acum cu dezgust de lamentabila poziţie a academicianului Nicolae Manolescu, născocitorul fantomaticei rezistenţe prin cultură, într-o discuţie televizată cu Adam Michnik, acum câţiva ani, când încerca să-i explice acestuia din urmă de ce în România ceauşistă au fost prea puţine gesturi de disidenţă. La dumneavoastră, spunea academicianul adresându-se lui Michnik — citez din memorie — disidenţa contesta aservirea faţă de regimul sovietic. În timp ce la noi Ceauşescu luase o poziţie tranşantă împotriva sovieticilor. Şi atunci ce să mai conteşti?… Şi spunând, asta, N.M. râdea dezarmat şi se amuza de unul singur… Cu alte cuvinte, disidenţii din România, faţă în faţă cu un atât de puternic curent antisovietic, şi-au asumat un risc inutil.

Mă întreb uneori dacă nu cumva şi tigrul, în timp ce vânează, nu îşi urăşte victima deoarece îl obligă la un act abominabil.