La Paris, victoria Naționalei franceze scotea în stradă sute de mii de oameni. În cîteva ore, această mulțime își transforma extazul în furie. Irațional și neiertător, din pîntelecele Parisului apărea o pegră, o forță redusă la jaf, vătămări și foc. În același timp, de la un cap la altul al lumii, marile rețele media începeau să explice unui public după cîte se pare neavizat ce are de înțeles din Cupa Mondială.

Două idei au fost repetate în nenumărate variante: descoperirea Rusiei și virtuțile înfrățirii. Amîndouă exemplare și certe, după doar patru săptămîni și 63 de meciuri. Finala însăși a încoronat competiția cu un spectacol derutant. Franța și Croația au făcut un meci bun, dar mai puțin însemnat decît contextul. După 40 de minute de joc, fotbalul ieșea din scenă, dereglat și înlocuit de erori grave de arbitraj, încurajate sau nereperate de un sistem menit să asigure eliminarea erorilor. Introdus pentru prima oară la Mondialele din Rusia, sistemul de arbitraj video (VAR) a creat dramă fără să limpezească jocul și a pus capăt normalității în finală. Dacă lăsăm o clipă deoparte cifrele și argumentele strict fotbalistice e de observat că, mai mult ca niciodată, Cupa Mondială a fost un vehicul, o cameră de influență cu puteri și efecte formidabile.

Fotbalul e un joc extrem de popular de aproape 100 de ani. Dar,astăzi, acest prag emoțional e depășit. Nu mai vorbim de popularitate ci de un cult de mase, de dorința unei secțiuni enorme a lumii de a face din fotbal tot ce poate fi mai însemnat în viață. Un meci sau o competiție de nivel înalt au, acum, o putere simbolică fără egal. Oamenii trăiesc pentru și în funcție de fotbal, de detaliile și înțelesurile pe care le extrag din orice e fotbal sau legat de fotbal. Vremurile în care cineva se putea mira sau lua în rîs această pasiune incredibilă pentru un joc au trecut. Statutul religios, politic și social al jocului de fotbal nu mai pare nimănui o aberație sau o situație neonorantă pentru umanitate.

În fond, n-ar trebui să ne mirăm. Omenirea nu sucombă pentru prima oară în fața unui joc sau a marilor spectacole populare de divertisment mai mult sau mai puțin agreabil. Formele de nebunie colectivă romană pe timpul jocurilor dăruite de stăpînire și fanatismul Bizanțului pentru cursele de care sînt bine cunoscute. E, însă, semnificativ că epoca noastră, mîndră de modernitatea ei superioară, s-a întors tocmai la aceste forme de trăire colectivă extremă și că le cultivă fără să fie deranjată de conotațiile negative pe care le atribuie trecutului pre-modern. Așadar, în ciuda aparențelor tehnologice tot mai rafinate, epoca noastră s-a întors în baia de pasiuni primare pentru un joc ridicat la rang sacru.

Primul semn al acestei tendințe e gigantismul. Rusia 2018 a fost o Cupă Mondială supradimensionată, cu 32 de echipe, după modelul care a lărgit constant competiția. E aproape neverosimil că, în 1970, Cupa Mondială se juca, încă, în 16. Dar dezvoltarea sau, mai curînd, expansiunea va continua. Următoarea ediție sau cea de după va adopta formatul în 40 sau 44 de echipe. Treptat, Cupa Mondială tinde spre statutul de festival general și permanent. Într-un fel, valoarea participanților devine secundară, iar dimensiunile turneului devin prioritare. Meritul calificării la un asemenea turneu scade sau dispare căci, în curînd, cu excepții minore, toată lumea se va califica la Turneul Final. Aceeași tendință va duce și la schimbarea bazei de desfășurare: turneele finale nu vor mai avea o țară gazdă ci mai multe. Mondialele vor face pasul spre un soi de spectacol global ambulant, în trecere prin tot mai multe stadioane, orașe și state. Toate aceste previziuni nu tocmai dificile contează pentru că spun ceva despre rosturile prezente și viitoare ale fotbalului, așa cum am putut să le ghicim, deja, la ediția Rusia 2018.

Rusia și, în primul rînd, Vladimir Putin au înțeles cum nu se poate mai bine ce aduce organizarea unei Cupe Mondiale. Înainte de orice, o schimbare de imagine și o creștere a simpatiei internaționale care merită aproape orice cheltuială. Pare imposibil dar, pentru un public enorm, Rusia era ceva înainte de Cupa Mondială și e cu totul altceva după. Operația e relativ simplă. Cheltuieli de infrastructură și construcții de arene, încadrate de dispoziții stricte de înghețare sau prevenire a oricărei anomalii interne. Patru săptămîni de amabilitate, veselie și corectitudine. Nu e greu, mai ales într-o țară ca Rusia, unde voința stăpînirii stabilește orice.

Vizitatorii curg în țara astfel organizată pentru patru săptămîni și iau cu ei impresia unei societăți absolut normale, radical diferită de ce auziseră sau știau din dezbaterile politice. Mai departe, megarețelele media fac ce rămîne de făcut. De la BBC la CNN, trecînd prin nenumărate organizații media mărunte, toată lumea transmite ceva despre ospitalitatea, cumințenia și umanitatea confirmată a țării gazdă. În cazul de față, mediile majore de informare au prestat gratuit un serviciu de imagine pe care Vladimir Putin nu îl putea plăti cu tot petrolul și gazul din Rusia. Dar motorul simbolic al Cupei Mondiale nu are o singură temă și e utilizabil din mai multe părți.

Cel mai grăitor exemplu e cazul Angliei. O putere prin tradiții venerabile și prin statutul de țară inventatoare a jocului de fotbal, Anglia nu are performanță. Cîștigătoare a Cupei Mondiale, organizată acasă, în 1966, Anglia e, de atunci, o echipă medie sau mediocră, înconjurată de pretenții incredibile. O dată la patru ani, opinia publică și media engleză refac ideea după care Anglia e favorită și va cuceri titlul suprem. Acest sentiment complet lipsit de argumente corespunde în mare unei nostalgii active după o glorie istorică apusă și reușește invariabil să ascundă sau să deformeze situația reală a țării și a jocului de fotbal.

În Rusia, Anglia a profitat, de altfel incomplet, de un parcurs norocos și a ajuns în semifinale însoțită de noroc și favorizată de adversari slabi. A fost mai mult decît suficient pentru un acces național de grandoare. Presa și publicul au plonjat în convingeri și speranțe fără legătură cu lumea reală. Anglia a fost declarată cîștigătoare sigură a titlului. La radio și tv, zeci de mii de oameni au vorbit despre calitatea excepțională a jucătorilor și a antrenorului lor, deși, acum doar două luni, asemenea considerații ar fi provocat ilaritate. Mari lanțuri de magazine ca ALDI și LIDL au pus la punct planuri pentru o zi liberă, luni, după triumful la Cupa Mondială. Autoritățile britanice au luat în studiu declararea unei zile naționale libere, cu ocazia aceleiași isprăvi. Altfel spus, și Anglia a găsit exact ce și-a dorit la Cupa Mondială: o stare de măreție și trăire comună pe care nu o putea recolta de altundeva.

Așadar, în lipsa realității, Cupa Mondială e cît se poate de utilă. Fantasmele și iluziile provocate de fotbal și de Cupa Mondială se nasc repede, cer doar cîteva meciuri decente și au consecințe remarcabile. Englezii și-au reconfirmat, dincolo de orice argument rațional sau concret, vocația de mare putere și convingerea că au un loc rezervat în istorie, oricare ar fi realitatea de facto. Cupa Mondială și-a făcut datoria. Cutia cu vise e puternică. Neîngăduit de puternică și la dispoziția celor ce vor să-și mențină națiunile la dispoziție.

Traian Ungureanu, 17-18 iulie 2018

Acest articol a fost preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Mai întîi, atacul asupra fostului ofițer Skripal nu e o excepție izolată ci ultimul dintr-o serie de atacuri rusești pe teritoriu britanic. Nimeni nu știe exact cîte asemenea atacuri au avut loc dar cele mai recente și documentate estimări au scos la iveală 14 cazuri. Foști sau actuali cetățeni ruși stabiliți la Londra, multi-milonari sau de condiție modestă dar activi politic, dar și cetățeni britanici, în vreun fel sau altul legați de chestiuni rusești, au murit în condiții bizare sau au fost asasinați, după cum arată probele, de serviciile secrete rusești. Lucrurile nu se opresc aici. Atacurile instrumentate de Rusia sînt încă mai numeroase și vaste în plan digital. Așa numitul ”război cibernetic” purtat de Rusia de la un cap la altul al Europei nu e o fantezie. Cel mai vizat obiectiv britanic e, de pildă, centrul de comandă al sistemului energetic național. Rețeaua de tranzacții bancare e, de asemenea, în permanență atacată de hackeri cu semnătură digitală rusească.

În plan militar, hărțuiala și provocările rusești au intrat în rutină. Avioane, submarine și alte nave militare rusești intră regulat în spațiul suveran britanic, numai și numai pentru a dovedi că pot face exact asta, că nu se tem și că își pot permite orice. În Marea Britanie dar și în Republicile Baltice, asemenea incidente au loc aproape săptămînal și mizează pe intimidare sau, mai bine zis, pe un raport de forță în care Rusia e puternică iar statele țintă sînt slabe, ezitante și limitate de regulile tipice pentru sistemele democratice. În sfîrșit, propaganda prin dezinformare e, probabil, capitolul cel mai activ al prezenței subversive rusești în Europa.

Vedeta e, desigur, RT, fostă Russia Today, un canal de televiziune internațional cu studiouri la Londra, Paris, Washington și numeroase alte orașe din toată lumea. RT e finanțată de statul rus și emite un flux de știri și comentarii aproape în totalitate propagandistice. Numeroși actuali sau foști jurnaliști, politicieni și alte figuri publice din Europa și Statele Unite sînt invitați sau folosiți contractual în emisiunile tv care își credibilizează, astfel, emisiunile. Influența acestui canal pare restrînsă dar capul de pod astfel fixat e o mutare importantă pentru Rusia. Din nou, cîștigurile sînt, mai curînd, ideologice. Între lecțiile transmise indirect de RT stă ideea după care libertatea de exprimare occidentală e o valoare manipulabilă și, deci, derizorie.

Pare ciudat dar existența rețelei RT demonstrează că toleranța își poate veni singură de hac, din moment ce admite existența, la vedere, a inamicilor ei direcți. Un exercițiu de imaginație util poate spune mai mult. RT plantat în Occident e echivalentul rețelei Europa Liberă emițînd în regulă, prin corespondenți și invitați locali, din birouri deschise oficial la Moscova, București, Kiev sau Chișinău, pe timpul lui Brejnev sau Ceaușescu. Aberația sare în ochi. Deosebirea e că în regimurile comuniste, așa ceva era complet imposibil, pe cînd în democrațiile occidentale același lucru e perfect etic, legal și la îndemîna Moscovei.

La un loc, formele variate de prezență și ingerință rusească în Occident sînt mai mult decît o rețea de contact. Sînt un concert agresiv care a atins limita de sus. Cu alte cuvinte, după ani și ani de provocări, incidente și iritare, statele europene au ajuns la concluzia că e de ajuns. Atacul asupra ofițerului Skripal a fost picătura otrăvită care a umplu paharul, oricum, plin de venin. De aici, reacția conjugată a statelor membre UE și a Americii. E limpede că, de data asta, lumea occidentală a făcut un pas înainte. Semnalul a fost trimis. Dar e el suficient de puternic? A fost Rusia atinsă cu adevărat de aceste contra-măsuri? Se va gîndi Rusia de două ori înainte să lanseze viitoare provocări? Deocamdată, e greu de crezut.

Statele UE și America au expulzat mai mult de o sută de diplomați ruși. UE și-a retras ambasadorul de la Moscova. E limpede că lumea occidentală a ajuns la capătul răbdării. Ingerințele și tentativele de manipulare rusești s-au înmulțit și au mers prea departe. Contra-măsurile occidentale sînt, în mod clar, justificate. Și decisive? Din păcate, nu. Adevărat, reacția occidentală a calmat, întrucîtva, nervozitatea de acasă. În lumea politică reală și, mai ales, în fața unui stat ca Rusia, efectele sînt considerabil mai mici. Căci, pînă, acum, măsurile de răspuns nu au atins nici unul din punctele sensibile ale Rusiei. Cu sau fără diplomați retrași sau expulzați, afacerile, investițiile, proiectele și inițiativele comune continuă. Pînă la urmă, măsurile diplomatice sînt singurele noutăți. Restul e vechi și neatins. Situația e cu atît mai bizară cu cît nu e nevoie de cercetări speciale pentru a înțelege care și unde sînt punctele nevralgice ale Rusiei.

Evident, dacă e vorba de interese rusești în Occident, primul gînd duce la energie. Mai precis, la rețelele de distribuție Gazprom care transportă gaz rusesc în Vestul Europei. Și mai precis: NS2. Mult discutata conductă North Stream 2 ar urma să treacă pe sub Marea Baltică și să transporte gaz, direct din Rusia, spre Germania, pe o scurtătură care scoate din joc Ucraina și Polonia. Valoarea politică a NS2 e formidabilă. Statele est-europene ar fi lipsite de taxele de tranzit și mult mai vulnerabile la presiunile rusești asupra contractelor de import. Germania și alte state vestice și-ar mări dependența de Rusia și exportul de gaz. Proiectul NS2 a supraviețuit tuturor crizelor, fără cel mai mic semn de revizuire dinspre partea germană. Nici invadarea Ucrainei, nici Crimeea anexată, nici doborîrea avionului MH17, nici furia provocată de cazul Skripal nu au putut clătina proiectul NS2. Și nici planurile strategice asupra necesarului de energie occidental. Importurile de energie rusească, situate, de pildă, la 40% în Germania, vor continua. Variantele nu intră în joc.

Sugestiile lansate de Președintele Trump care stă pe un excedent energetic tot mai mare au rămas fără răspuns. Celălalt lucru curios se întîmplă sau, mai curînd, nu se întîmplă în City, cartierul financiar al Londrei. Estimările spun că în jur de 90 de miliarde de lire sterline (peste 100 miliarde euro) sînt spălați anual prin conturi rusești, în City. În plus, depunerile la vedere ale marilor magnați ruși sînt, demult, un fapt notoriu la Londra. La fel, achzițiile exorbitante pe piața imobiliară. Nici în acest caz nu sînt de constatat bariere. Nici un cont rusesc nu a fost închis sau amenințat. Guvernul britanic a anunțat că e pregătit să blocheze achizițiile sau bunurile rusești suspecte, în baza unui așa numit UWO – Decizie asupra valorilor nejustificate. Deocamdată, există doar planul.

Aceeași discreție în fața Cupei Mondiale la fotbal care va începe, peste două luni, în Rusia. Chemările la boicot au fost ignorate sau respinse. Asta, deși Olimpiada de la Sochi s-a încheiat acum 4 ani cu un scandal enorm. Nimeni nu se mai îndoiește, după Sochi, că sportul global de vîrf e folosit de Moscova ca instrument propagandistic de mare capacitate. Mondialele de fotbal sînt, alături de Olimpiada de vară, cea mai importantă competiție sportivă a lumii. Un turneu reușit în Rusia va trimite un mesaj curpinzător de normalitate și va credibiliza Rusia în plină criză a relațiilor cu Occidentul. În tot acest timp, amintita televiziune RT își va vedea de treabă. RT nu va transmite meciurile Cupei Mondiale dar le va analiza, folosind, după obiceiul casei, ce e mai bun în materie de experți. De data asta, Jose Mourinho, celebrul antrenor portughez, trecut pe la Chelsea și Manchester United. Mourinho a semnat un contract cu RT. Nimeni nu știe pentru ce sumă dar e clar că Mourinho nu a semnat din sărăcie. Cupa Mondială va trece, timpul va îngusta memoria sfidărilor rusești care scandalizează acum și aproape totul va continua sau ar putea continua ca pînă acum. Pînă la primul metru cub de gaz refuzat și primul cont bancar închis, nu e de spus nimic altceva.

Traian Ungureanu, 1 aprilie 2018

Acest articol a fost preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Așa cum poate afla oricine în orice moment din mediile de informare, vinovatul e o companie britanică, pe numele ei Cambridge Analytica. Numita companie se ocupă cu studii de piață și consultanță politică. Pînă aproape de finalul alegerilor americane din 2016, Cambridge Analytica a fost angajată oficial a campaniei lui Donald Trump. După un tipar deja frecvent, un fost angajat al firmei dă, acum în vileag practicile companiei. Astfel, Cambridge Analytica e acuzată că a folosit în scop politic datele de profil de pe Facebook ale unui număr uriaș de persoane. Se vorbește de 50 de milioane. Concluzia e că toți acești oameni, sau chiar mai mulți, au fost manipulați și împinși să voteze pentru Donald Trump. Încă o dovadă, că victoria lui Trump e nulă, anormală și contestabilă. Sau, altfel zis, încă o dovadă în sprijinul ideii după care orice stînga nu poate pierde alegeri decît dacă la mijloc e ceva necurat.

Cazul Cambridge Analytica urmează procedura standard. Presa, mediile academice și nenumărați experți acuză și apoi anunță că avem în față o fraudă dovedită de acuzațiile formulate de cei ce anunță frauda.

Folosind date personale de pe Facebook, hulita companie Cambridge Analytica a făcut ce face toată lumea în lumea de azi, așa cum e aninată ea de net și de universul comercial. Cambridge Analytica n-a făcut nimic nou sau neamauzit. Culmea, chiar faimoasa companie Facebook se ocupă cu același lucru: cu colectarea de date, vîndute, apoi, în toate zările și folosite de mii și zeci de mii de companii care plătesc pentru asta. Facebook nu are buget de la stat, ci e o companie privată care trăiește din reclame, la rîndul lor direcționate în baza datelor personale furnizate de Facebook. Asta explică de ce orice utilizator de Facebook se trezește bombardat, în orice moment, de reclame personalizate, adică reclame și oferte care „știu” că utilizatorului îi place schiul, se mută în casă nouă și caută mobilă sau va pleca în concediu peste două săptămîni. Acest nou raport de viață a devenit o banalitate, deși, în principiu, e o anomalie care reduce caracterul privat al vieții. Situația e posibilă tocmai pentru că sute de milioane de oameni acceptă, conștient sau nu, să își verse detalii de viață personală pe Facebook, adică într-o rețea publică. Viața privată a fost demult cedată de dragul comunicării instante și de masă. Sîntem, deja, în punctul în care e un pic ipocrit să te expui public aproape în totalitate și să ai, în același timp, pretenția la intimitate protejată. Promiscuitatea socială și discreția vieții private sînt greu de împăcat. Apoi, cuvîntul „privat” e înșelător sau abuziv folosit. Ce înseamnă date private?

Nimeni nu a explicat, deocamdată, ce fel de date a recoltat și folosit Cambridge Analytica. Nimeni nu dă exemple. Dacă e, cumva, vorba de preferințele culinare, de numărul membrilor de familie, de adresă, nivelul studiilor sau sistemul de încălzire de acasă, nu e cazul să dramatizăm. Astăzi, în vremuri de conectare administrativă și comunicațională totală, aceste date sînt, oricum publice și cunoscute. Dar – se va spune – toată discuția de pînă aici privește raporturi comerciale cu statul sau cu companii private. În fond, datele recoltate de pe net sînt folosite pentru a vinde sau cumpăra ceva, pentru a înlesni plăți și servicii curente. Cu totul altceva e să folosești datele personale pentru a impune sau sugera preferințe politice. Așa e dar, nici în acest caz, nimic nu e nou. Sau e dar numai pentru naivii nu tocmai inocenți.

Politica a fost dintotdeauna personală. Ideile curate sau necurate ale politicienilor nu au convins niciodată doar pentru că au fost expuse metodic și pe înțelesul tuturor. Cine a reușit să ajungă – cum se zice – la inima omului a avut, mereu, un mare avantaj. Cine a ajuns la rărunchi, la pasiuni și instincte a avut un avantaj și mai mare. Politica modernă și campaniile ei din ce în ce mai sofisticate tehnic au transformat contactul cu alegătorul într-o artă extrem de precisă și pasională pînă la patimă. În Vest și în Est, campaniile electorale au devenit un laborator cinic și matematic de urmărit pînă în pînzele albe și în gîndurile negre, județe, categorii profesionale, străzi, grupuri de vîrstă, cartiere, fani de cluburi de fotbal și partizani ai celor mai diverse idei și superstiții. De altfel, presa face demult exact același lucru, calibrîndu-și emisiunile și tronsoanele orare în funcție de un public atent cercetat în detaliile personale.

După 1920, nimeni n-a mai jucat altfel în campaniile electorale și nimeni n-a rămas străin de procedee care combină, întotdeauna dubios, precizia, tehnologia și apelul la instinct. Nici măcar adulatul fost Președinte Obama, aproape sanctificat în conștiința publică sau, poate, numai în prezentările mediilor de informare. Referința la Obama e utilă. În 2012, campania pentru cel de-al doilea mandat al Președintelui Obama a folosit exact mecanismele de care e acuzată acum compania Cambridge Analytica. Susținătorii Președintelui au fost rugați să se conecteze la platforma centrală a campaniei Obama, folosind datele de pe contul de Facebook. Apoi, susținătorii au fost întrebați dacă acceptă să permită accesul la conturile de Facebook ale prietenilor. La sfîrșitul campaniei, unul din organizatorii șefi ai operației se lăuda, chiar, că știe numele tuturor celor 70 de milioane de persoane care l-au votat pe Obama, plus alte date referitoare la aceleași persoane. Campania pe net a taberei Obama și-a fixat ținte detaliate, în zone critice, pe care le-a bombardat cu mesaje video, audio și scrise adaptate la datele personale ale alegătorilor. Atunci, operațiunea a fost considerată în toată presa o capodoperă tehnico-politică și un exemplu de urmat. După patru ani, aceleași tehnici puse la treabă în sprijinul unui candidat adversar al stîngii și al agendei stîngii sînt denunțate fără excepție și răgaz. Problema pe care o ridică acest gen de ipocrizie prezentată ca adevăr global e mult mai gravă decît victoria sau eșecul în alegeri.

Mai întîi, ideea după care sute de milioane de oameni sînt duși cu preșul pe net de vrăjitori ruși sau de o companie engleză care le trimite mesaje magice presupune că alegătorii – dar numai cei ce votează împotriva stîngii – sînt niște minți slabe cu care oricine face ce vrea. De aici decurge ideea după care orice eșec al stîngii e de neconceput, tocmai pentru că e rezultatul unei fraude. Altfel spus, ideile stîngii și ale agendei progresiste sînt totuna cu binele și adevărul și, prin urmare, nu au cum să fie respinse decît de oameni cu mintea tulburată (de alții). Ceea duce, logic, la ideea după care trebuie făcut ceva pentru restabilirea sănătății publice a campaniilor și dezbaterilor politice pe net. Așa apar apelurile la reglementare sub control guvernamental. Cum nu e vorba doar de eliminarea violenței și pornografiei, reglementare înseamnă apariția sau reapariția controlului și a cenzurii. Cu atît mai bine instalate, cu cît lucrează în numele binelui.

Traian Ungureanu, 22 martie 2018

Acest articol a fost preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Fostul ofițer rus și spion britanic a fost reperat, alături de fiica lui Iulia, în orășelul englez Salisbury și atacat cu un așa numit „nerve agent”. O substanță distrugătoare, provocatoare de vătămări incurabile a fost folosită pentru a îl elimina pe Skripal. Fiica lui Skripal a avut, pur și simplu, nenorocul de a se afla lîngă tatăl ei. Skripal se află în Marea Britanie de mai bine de 10 ani. El a fost condamnat în Rusia pentru spionaj în favoarea Marii Britanii și trădare. După patru ani de închisoare, Skripal a fost eliberat în 2010 și schimbat cu zece agenți ruși reținuți în Statele Unite. De atunci, Skripal duce o viață anonimă în Salisbury, un orășel la fel de anonim. Skripal și fiica lui sînt în stare foarte gravă în spital. Un polițist englez care a intervenit imediat după atac a fost deasemenea contaminat și e în spital în situație gravă dar stabilă.

Nimeni n-a fost arestat încă și e de bănuit că autorii direcți nu vor fi găsiți. Cine a dat ordinul de atac și eliminare fizică a lui Skripal? În această privință, nu există dubii. Substanța folosită și antecedentele spun clar că ordinul a fost dat la Moscova și operația organizată de FSB. Ce va urma e, deja, previzibil. Am mai văzut asta. În 2006, Alexander Litvinenko, un al fost ofițer FSB refugiat în Anglia, a fost asasinat la Londra. Agenți ruși au turnat o doză de plutoniu radioactiv în ceaiul băut de Litvinenko. Guvernul britanic a protestat, a declanșat o anchetă și a identificat urma autorilor. După zece ani, o anchetă publică a stabilit răspunderile și a recomandat arestarea făptașilor. La fel de evident, cei doi autori, aflați acum în Rusia și răsplătiți cu onoruri oficiale, sînt de neatins. Rusia nu extrădează.

Episodul Litvinenko e doar cel mai faimos caz de asasinat chimic-radiologic organizat de Moscova. Lista e, însă, mult mai lungă. Cel puțin 14 cetățeni ruși și britanici au fost asasinați, în ultimii 10 ani, în condiții cel puțin dubioase, cu implicarea aproape certă a serviciilor secrete rusești. Rînd pe rînd, critici sau foști colaboratori ai Kremlinului căzuți în dizgrație au fost lichidați prin asasinate organizate de profesioniști. Dar Skripal? Fostul ofițer rus și agent britanic părea complet dezactivat și retras. O teorie nu tocmai lipsită de sens spune că Skripal a intrat pe lista neagră a Moscovei pentru că a continuat să colaboreze cu serviciile secrete britanice și să divulge date cheie despre rețelele rusești de spionaj. E posibil, deși nu trebuie uitat că sursa Skripal trebuie să se fi învechit, totuși, după zece ani de la sosirea în Marea Britanie. Oricum, asemenea detalii nu vor fi, probabil, cunoscute vreodată.

Mult mai instructivă e altă problemă: de ce recurg la asasinat serviciile secrete rusești cu atîta siguranță, ba chiar dezinvoltură, în Marea Britanie? Evident, Marea Britanie a devenit o destinație predilectă pentru banii și investițiile oligarhiei ruse. Londra are, de altfel, reputația unei gigantice spălătorii de bani negri aduși din Rusia. Însă răspunsul merge mai departe, trece de tehnicile serviciilor secrete și atinge teme vaste care țin de politică, mentalități și modificări istorice nu tocmai convenabile.

Serghei și Iulia Skripal au fost atacați pentru că puteau fi atacați fără griji. Cine a dat ordinul decisiv știa că atacul nu va avea urmări. Serviciile secrete ruse nu au avut nevoie de o documentare specială pentru a ajunge la asemenea certitudini. Realitatea publică e clară și vizibilă pentru oricine. Occidentul, fie că e vorba de Marea Britanie sau Statele Unite, ca să nu mai vorbim de statele care, ca Germania, practică un cult pacifist total, încasează fără probleme. Reacția lor la asasinate sau alte operații ostile, la agresiuni asupra aliaților sau la cooperarea militară cu adversarii se rezumă la discursuri detunătoare și goale, uneori la expulzări de diplomați sau agenți cu acoperire diplomatică și restrîngeri de relații culturale sau economice. Riposta e limitată și previzibilă. Rusia știe că tariful e foarte mic. Mai mult, Rusia știe că, urmînd o ecuație perversă, cu cît mai sfruntat abuzul, cu atît mai timidă replica.

Prin urmare, Rusia va continua să regleze conturi în mod criminal, pe teritoriul altor state, tocmai pentru că aceste state nu au contrat niciodată. În această privință, nu a existat test politic mai mare și mai bine trecut de Rusia decît invadarea Ucrainei și, apoi, intervenția militară la vedere în Siria. Apogeul tragic a venit în iulie 2015, cînd forțe de invazie rusești au doborît, în Ucraina, un avion civil malaiezian cu 298 de persoane la bord. Rusia continuă să nege orice implicare iar Occidentul, în frunte cu guvernul Olandei, s-au limitat la acuzații și proteste. 193 de cetățeni olandezi au fost uciși după ce zborul MH17 a fost doborît de o rachetă din dotarea forțelor armate ruse. Masacrul de acum trei ani e una din cele mai rușinoase pagini de istorie și morală occidentală. Sute de oameni au fost uciși, autorul e cunoscut și fărădelegea e trecută cu vederea.

În toate aceste cazuri, acțiunile rusești au dictat situația și situația e validă și azi. Sancțiunile economice împotriva Rusiei sînt amintite mereu ca exemplu de contramăsură, dar e destul de evident că măsurile economice nu ating în mod semnificativ Rusia. În fond, Moscova a observat, de pildă, că după suita de asasinate de la Londra, tot Londra rămîne destinația și piața de achiziții imobiliare favorită a oligarhilor ruși. În timp ce oponenții sînt eliminați fizic, oameni apropiați regimului sau îmbogățiți de complicitatea cu regimul apar la Londra și cumpără case de milioane de lire sterline în zonele de lux, de pildă în Chelsea, unde vor avea, în plus, și plăcerea de a vedea jucînd Chelsea FC, clubul cumpărat și patronat de un alt oligarh rus. Asta explică de ce serviciile rusești nici măcar nu se mai obosesc să își șteargă urmele.

Organizatorii operațiilor Litvinenko și Skripal știau, de bună seamă, că au lăsat destule indicii și că vor fi identificați în cîteva zile sau săptămîni. Ei și? Ce anume va face cutare guvern occidental împotriva Rusiei? Va ține acasă naționala de fotbal calificată la Mondialele care vor începe peste trei luni în Rusia? Imposibil. Publicul larg, presa și sponsorii vor argumenta în cor că sportul și politica nu trebuie amestecate. E de crezut că se va găsi cineva care să spună „pînă aici”, știind că în Germania, Italia, Franța, Austria, Olanda atîtea mari companii continuă să facă afaceri grase în Rusia?

Slăbiciunea lumii occidentale în raporturile cu Moscova și în fața crimelor statului rus nu e și nu are cum să fie un accident. Tăcerea sau neputința repetată nu semnalează o eroare, ci o trăsătură deja instalată. Ea e parte a unei configurații mentale și sufletești cuprinzătoare care definește, azi, viața publică occidentală. Frica de a nu insulta sau vătăma se combină cu aversiunea față de orice formă de violență și cu un cult acerb al obiectivității legale. Împreună, toate aceste ingrediente dau o formă de paralizie pozitivă care face întotdeauna loc reținerii și lasă nesancționate loviturile cele mai odioase. Situația e cu atît mai gravă cu cît, dimpotrivă, în tradiția unor state ca Rusia, singura reținere posibilă apare în fața celor ce răspund decisiv. Înseamnă asta că rețeta cea mai eficientă e vărsarea de sînge sau chiar războiul cu statul rus? Nu. O asemenea întrebare e tot parte a alibiurilor care sfîrșesc prin a impune paralizia.

Cine vrea să se asigure că Rusia primește mesajul potrivit are la dispoziție mult mai multe mijloace decît se crede. În primul rînd, adevărul: cine, cum și cînd. Autorii politici și morali trebuie numiți cu toată precizia. Apoi, sancțiuni economice reale, nu parțiale, blocări de conturi și vize, expulzări și chiar ruperea realțiilor politice, comerciale și diplomatice. Prin urmare, Occidentul nu duce lipsă de soluții ci de voință și, mai ales, curaj. Guvernele vor găsi mereu o scuză, pentru că interesele de grup sau private ale multor state și companii occidentale trec prin Rusia. Dar și peste cadavrele nevinovaților uciși de o rachetă rusească în Ucraina. Liderii și organizațiile politice vor invoca interese superioare de stat. Evident, așa ceva există dar e absurd să susții că aperi interesele propriului stat încheind un Tratat Unilateral de Slăbiciune cu Federația Rusă.

Traian Ungureanu, 18 martie 2018

Acest articol a fost preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Una din televiziunile BBC prezintă un interviu lung (40 de minute) și foarte amabil cu o actriță militantă care decretează în mod repetat pe tema bărbaților asupritori sexuali și a femeilor șantajate sau umilite în lumea filmului și, mai ales, la Hollywood. Pe altă televiziune BBC, știri despre inegalitatea salariilor plătite de chiar BBC angajatelor și angajaților. Cotidianul britanic The Guardian a informat că marele Open australian la tenis e marcat de scandalul provocat de Margaret Court. Fosta supercampioană australiană a făcut declarații în dezacord cu căsătoria homosexuală și, în consecință, mulți sportivi și comentatori au cerut schimbarea numelui (Margaret Court) principalei arene de tenis din Melbourne. În replică, sponsorii cîtorva mari tenismeni au decis să își trimită sponsorizații în teren, îmbrăcați în roz – culoarea care semnifică acordul cu mișcarea pentru drepturile homosexualilor. În ziarul canadian „Globe And Mail”, o scriitoare și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu presiunile activiștilor care denunță rasismul și sexismul mediilor artistice. A doua zi, același ziar a publicat o intervenție care înfierează articolul de cu o zi mai devreme. Marele cotidian „New York Times” tipărește un editorial cu titlul „Trump e rasist. Punct!”. Tot în Statele Unite, CNN organizează, ca în fiecare zi, o dezbatere în care e vorba de rasismul Președintelui Trump și informează, în plus, despre ultimele cazuri de salarii și onorarii mizere pentru femei și gigantice pentru bărbați.

Și tot așa, zi de zi, pe toate canalele, platformele și în toate formatele: reportaj, interviu, știre, comentariu. Cine vrea să afle ce se întîmplă în lume folosește mediile de informare, iar cine folosește mediile de informare va trebui să asculte, să vadă sau să citească ultimele noutăți în materie de: sex, rasism, exploatare, schimbare climatică și perspective africane sau asiatice. Cine nu crede că e așa, trebuie doar să facă experiența următoare: să lase deschis televizorul sau radioul. După un minut sau o oră, va fi căutat de o știre pe una din temele amintite mai sus. Există desigur și știri pe alte teme. Însă regularitatea temelor fixe nu are rival. În vreme ce informația pe o temă sau alta poate lipsi, programele sau elementele de program pe temele fixe nu pot lipsi. Experiența e diferită de procedura mediilor de informare ale regimurilor comuniste. În detalii, nu în principiu. Fixația și dogmatismul sînt la lucru în ambele cazuri. Cu diferența că mediile occidentale au sau își dau voie să includă în agendă și știri pe alte teme. Oricît ar părea de absurd, la 30 de ani de la victoria asupra regimurilor cu ideologie unică, mediile de informare netezesc drumul spre o altă formă de îndoctrinare.

Sigur, se poate obiecta. Frecvența temelor legate de sex și rasă în mediile de informare e legată de existența reală a problemelor legate de sex și rasă în lumea reală. Asta nu explică, însă, de ce știrile și temele sînt fixe și prezente, practic, în fiecare zi în mediile de informare. E, pur și simplu, prea mult. Echilibrul și bunul simț au fost abandonate. Tonul acuzator și aroganța celor ce poartă mesajul spun că avem în față o campanie. Mediile de informare urmăresc să impună punctele de vedere și valorile care ar trebui să conducă în societate. Presiunea vine de sus în jos, aureolată de prestigiul instituțiilor de presă și legitimată moral de celebrități artistice sau vîrfuri academice. Punctele de vedere diferite sau opuse sînt pomenite doar pentru a dovedi că rasismul și exploatarea sexuală sînt reale, au caracter de masă și nu se dau bătute. Ceea ce, desigur, legitimează campania neîncetată de pe platformele media. Așa zisa reflectare de presă pornește de la premiza după care vinovăția e totuna cu lipsa de adeziune la noile obligații ideologice. În modul cel mai bizar cu putință, campania mediatică a obișnuit, încet-încet, onor publicul consumator cu ideea după care o vinovăție trebuie doar denunțată, nu și probată. Reflexul a devenit obligatoriu.

Schema se repetă aproape săptămînal după un tipic neștirbit: cineva lansează o acuzație de molestare sexuală, de aluzie rasială sau de așa zis „hate speech” după care angajatorul denunțatului își suspendă angajatul, fără să mai aștepte verificarea acuzațiilor. În plus, acuzatul e proscris public și trebuie să-și schimbe profesia sau să se retragă în anonimat. Actori, sportivi, scriitori, cercetători, profesori, ziariști, oameni de rînd cu păreri pe facebook, politicieni, medici ba chiar și figuri istorice demult dispărute au fost înfierate și apoi excluse din viața și conștiința publică. Din nou, e prea mult! E imposibil să susții sau să accepți că lumea trebuie împărțită în două și că una din părți trebuie reeducată sau redusă la tăcere de partea care decide ce e bine și ce nu e deloc bine. Oricît de înalte idealurile și oricît de groaznice abuzurile, așa ceva nu e normal. Am mai trecut prin asemenea epoci și ar trebui să luăm aminte.

Urgia care mătură umanitatea în numele purității morale n-a fost niciodată întemeiată și nu s-a terminat niciodată cu bine. Există o limită. Iar dacă limita e depășită critica și revendicarea devin abuz. Și cine stabilește care e limita? Bunul simț. În caz că asta nu e suficient, avem la dispoziție legea. Ea ar trebui să fie suficientă. Măcar în democrații și în statul de drept, egalitatea cetățenilor în fața legii e un fapt stabilit. Dacă legea rămîne singurul arbitru, atunci ea trebuie să fie, cu adevărat, singurul arbitru. Fără campanii și presiuni, spectacole de reeducare și demonstrații de virtute nesolicitate. Toate exercițiile de pedagogie mediatică la care asistăm mărturisesc, de fapt, o neîncredere și, chiar, un dispreț adînc față de lege și de capacitatea unei societăți de a se autoguverna prin mecanisme democratice. Gimnastica puritană la modă astăzi împinge în față grupuri sociale care își fortifică statutul elitar și dreptul la dominație în societate. Nu pentru că au fost investite cu aceste puteri de lege sau de alegători, ci tocmai pentru că vor să le ocolească pentru că nu vor să-și mai vadă superioritatea pusă la îndoială. Pe acest drum, libertatea și echilibrul societăților nu mai au mult de trăit. Bunele intenții puse la treabă în slujba ideii fixe sau strunite de setea de putere trec rapid în dogmatism și intoleranță. Și parcă nu asta și-a dorit lumea după 1990, cînd a crezut că se desparte de fanatism.

Traian Ungureanu, 16 ianuarie 2018

Acest articol a fost preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Ce trebuie, totuși, spus este că valul care contestă statutul de capitală al Ierusalimului ignoră sau calcă în picioare toate argumentele istorice, politice și raționale cu putință. Situația în care opinia luminată a lumii occidentale acceptă să se plaseze într-o postură pe deplin anormală este un semn grav de refuz al realității și alunecare colectivă în propagandă. Înaintea oricărei pledoarii pro sau contra, la dispoziția tuturor stă bunul simț. Și cum umorul este cel mai bun conducător de bun simț, putem începe cu o glumă, dacă vreți de cea mai bună calitate evreiască. Astfel la întrebarea „e Ierusalimul capitala evreilor?”, răspunsul nu poate fi decît: dar unde altundeva?

E greu de imaginat un nonsens mai brutal decît ideea după care Ierusalimul nu este capitala evreilor. Probabil nu există pe lume o legătură mai strînsă între un centru istoric și un popor sau o națiune. Multe capitale pot fi puse în discuție sau contestate. Dar Ierusalimul? Asociază cineva Ierusalimul cu alt popor, altă națiune și alt stat?

Discuțiile înecate în politică și partizanat pe care toată lumea le absoarbe din media omit, în cele mai multe cazuri, orice context istoric. Ierusalimul pare, în aceste discuții, un oraș desigur vechi, dar așezat într-un vid la fel de vechi. Nimeni nu se obosește să noteze că Ierusalimul este marele centru al lumii evreiești de mai bine de 3000 de ani. Cu 1000 de ani înainte de Cristos și cu mai bine de 1500 de ani înainte de apariția Islamului, Regele David a făcut din Ierusalim capitala regatului evreu. De atunci încoace, contextul politic și demografic al zonei s-a schimbat, dar prezența evreiască în Ierusalim a rămas neatinsă.

Mai aproape de noi, lucrurile s-au complicat, dar nu pentru că elemente hotărîtoare au pus la îndoială identitatea evreiască a Ierusalimului. În 1948, evreii au fondat primul lor stat național, cu capitala la Ierusalim. Parlamentul, Curtea Supremă, Ministerele, Președintele și Primul Ministru israelian lucrează în Ierusalim. Partea de Est a orașului, loc al unei importante populații palestiniene, a fost anexată de Iordania pînă în 1967. În tot acest timp, Ierusalimul de Est a fost închis pentru evrei. În 1967, la capătul așa numitului Război de Șase Zile, Ierusalimul a fost reunificat. Argumentele istorice și chiar istoria politică recentă spun clar că Ierusalimul este capitala statului evreu. Și atunci? De unde împotrivirea la recunoașterea acestei realități elementare?

Controversa creată de decizia prin care Statele Unite recunosc Ierusalimul drept capitală a Israelului nu are nici un temei istoric sau logic. Argumentele adversarilor nenumărați ai acestei decizii au de-a face cu ideologia, ca parte valorilor pe care lumea liberală a Occidentului le-a absorbit și adoptat.

Prima obiecție a liberalilor occidentali spune că decizia de recunoaștere a americanilor compromite așa numitul Proces de Pace. S-ar înțelege de aici că faimosul Proces de Pace era pe punctul de a izbucni sau izbuti, în momentul în care a fost destrămat de decizia americană. Dar Procesul de Pace este, mai degrabă, o formulă care acoperă constant o lungă istorie de negocieri eșuate, războaie reluate și concesii fără rezultat. De-a lungul timpului, Israelul a oferit palestinienilor un acord care prevedea existența a două state separate, israelian și palestinian, precum și împărțirea administrativă a Ierusalimului (în 2000, 2001 și 2008). De fiecare dată, propunerile au fost respinse sau dejucate. Palestinienii nu vor sau nu reușesc să declare că recunosc dreptul la existență al statului evreu. Mai mult, chiar după acorduri aparent promițătoare, liderii palestinieni au revenit inevitabil la discursuri de consum intern care repetau o idee fixă și arabă: distrugerea statului evreu. Exemplul cel mai flagrant a venit după 2005, anul în care Israelul a cedat palestinienilor Gaza. Odată preluate de palestinieni, aceste teritorii au devenit baza preferată a atacurilor palestiniene cu rachete asupra Israelului.

Un alt argument des invocat spune că recunoașterea Ierusalimului anunțată de Președintele Trump pune capăt soluției de existență a două state separate: israelian și palestinian. Bineînțeles, asta doar pentru că nimeni nu a citit sau nu a vrut să citească declarația Președintelui american. Acolo scrie clar că recunoașterea Ierusalimului nu exclude soluția negociată a două state și împărțirea administrativă a Ierusalimului.

De altfel, valul propagandistic lansat împotriva acestei decizii a fost însoțit de proteste suspect de palide și de poziții complet teoretice din partea marilor state arabe. Culmea, palestinienii s-au trezit în fața lipsei de sprijin arab real. Statele arabe au făcut ce fac de obicei. Au evitat orice formă de sprijin concret și au folosit copios tema palestiniană pentru cîștig de imagine. Problemele economice ale palestinienilor puteau fi demult rezolvate de resursele incalculabile ale statelor arabe. Toate au preferat să mențină rana și mizeria pentru că așa pot exploata mitul palestinian, care dă justificarea obsesiei anti-evreiești a expansionismului arab.

În această situație, refuzul Occidentului și al marilor organizații internaționale (UE și ONU) de recunoaștere a Ierusalimului nu face decît să alimenteze moral dezordinea și violența de sorginte palestinian-arabă.

În imaginea cu care lucrează lumea bună a Occidetntului, Israelul rămîne vinovatul permanent, instigatorul, uneltitorul și marele opresor pentru care nu există loc decît într-un stat imaginar sau aprobat de arabi.

Cine urmărește cascada critică de după reunoașterea americană sau cunoaște anti-evreismul general pe strada, în școlile și în instituțiile occidentale își poate pune întrebarea: cum s-a ajuns aici? De unde acest acord compact și irațional? Discuția este lungă, răspunsul este mult mai scurt. Lumea oficială și conducătoare a Occidentului a absorbit și adoptat valorile anti-evreiești și pro-arabe ale stîngii – dintotdeauna campioană a insurgențelor anti-tradiție. Trist, dar nu tocmai surprinzător, mintea și sufletul Occidentului sînt cea mai întinsă colonie ideologică a stîngii.

Traian Ungureanu, 21-22 decembrie 2017

Acest articol a fost preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Indignarea celor ce insistă să pedepsească Estul este ambalată în principii. Cine a intrat în clubul UE se poate bucura de avantaje doar dacă respectă regulile. Și cînd este vorba de migranți și cînd este vorba de statul de drept. Judecata este, evident, logică. Ea este mereu amintită în diverse Comisii și documente ale Parlamentului European și folosită în intervențiile publice ale demnitarilor europeni. Recent, patru foști Comisari Europeni au cerut pedeapsa cu tăierea fondurilor, într-o scrisoare adresată Președintelui Comisiei Europene. În presa vest-europeană, ideea trece drept o măsură normală și meritată de state est-europene ingrate. Logica fără cusur a principiului „cine profită trebuie să aibă și răspunderi” nu epuizează subiectul. Povestea este mult mai complicată și mai șubredă principial decît ar putea crede cineva care ascultă discursul oficial.

Prima observație critică trebuie să pornească de la adevărul elementar după care regulile nu se pot inventa sau schimba din mers. Propunerea de cote de migranți pentru Est a apărut pentru că Vestul nu mai face față valului care vine din Africa și Asia. Valul uman care se deplasează spre Europa de Vest a fost încurajat și admis în interiorul Europei de Vest de o decizie luată de Cancelarul german Merkel care a anunțat, pur și simplu, acum doi ani, că deschide granițele. Cancelarul german a luat această decizie fără consultări și fără avertisment. Toată lumea a fost pusă în fața unui fapt împlinit.

Abia apoi a apărut ideea suplimentară după care și Estul trebuie să devină parte a procesului de primire. Cu alte cuvinte, a fost nevoie ca, mai întîi, Germania și alte state vest-europene să se lovească de consecințele propriilor decizii. Abia apoi au descoperit statele vestice că esticii sînt ingrați. Vina Estului este, deci, un fel de a camufla sau diminua o decizie arbitrară și eșecul ei masiv. De altfel, poziția Estului nu îi putea surprinde pe vest-europeni. Ea a fost enunțată clar, încă de la început, în ordine, de guvernele macedonean, sîrb și maghiar care au refuzat să primească ceea ce se numea, pe atunci, refugiați. Polonia, Slovacia și România au adoptat, curînd, aceeași poziție. În primă fază, nimeni nu s-a gîndit să amenințe statele est-europene cu tăierea fondurilor. Ideea a apărut cu un an în urmă. Comisia Europeană și lideri ai unor state membre mari ca Franța și Germania au început să se gîndească la redirecționarea spre Est a refugiaților. Așa a apărut proiectul cotelor care a fost pregătit tot fără consultări și trecut rapid prin Parlamentul European, fără o dezbatere propriu-zisă. Indiferent de poziția deputaților din Est, votul din Parlamentul European era asigurat, dată fiind majoritatea confortabilă deținută de parlamentarii vestici. În sfîrșit, după ce statele estice au obiectat, anunțînd că nu acceptă cotele, a apărut și amenințarea cu tăierea fondurilor, însoțită de discursuri moralizatoare pe tema înaltelor obligații morale pe care le presupune solidaritatea europeană. În concluzie, sancțiunile care amenință Estul Europei vin la capătul unei crize generate de Vest și niciodată discutată la nivel pan-european, așa cum o presupunea mult citatul principiu al solidarității europene.

Ca să coborîm de pe platoul principiilor nobile în lumea reală, povestea cotelor de migranți conține un detaliu niciodată amintit de UE. Da, statele est-europene se împotrivesc importului de migranți și, da, UE a ajuns la ideea că această poziție trebuie pedepsită cu tăierea fondurilor. Numai că statele est-europene ar urma să fie pedepsite pentru un refuz pe care victima nu îl reclamă, ba chiar îl aprobă. Mai clar, migranții intră în Europa și pornesc numai și numai spre Vest, unde caută un nivel de viață și asistență socială ridicat. În enorma lor majoritate, migranții refuză să se gîndească, măcar, la viața într-un stat est-european.

Autoritățile vest-europene care pregătesc sancțiuni pentru Est se fac foarte bine că nu știu sau nu au auzit de această situație și se poartă ca și cum migranții nu visează altceva decît să ajungă în Est. Și farsa continuă. Liderii vest-europeni simulează indignarea față de lipsa de recunoștință a esticilor, iar esticii acceptă muntele de hîrtii și amenințări, cu speranța, nu tocmai deplasată, că totul este un spectacol de care nu se va alege nimic. S-ar prea putea ca scandalul cotelor și amenințarea cu tăierea fondurilor să treacă, așa cum au mai trecut atîtea, și să se piardă fără urmă în labirintul birocratic UE. Asta nu înseamnă, însă, că actualele tensiuni nu vor lăsa urme.

Amenințările venite din partea vestică a UE sînt mai puțin importante prin posibila vătămare financiară și mult mai însemnate prin efectele morale și politice. Chiar faptul că am ajuns să vorbim de tabără vestică este regretabil și nu face bine manierelor măcar aparent înalte ale UE. Dar cu adevărat gravă este abia vulgaritatea acestor amenințări. Alegînd sancțiunea cu tăierea fondurilor, UE nu face decît să semnaleze că vede în Est o rudă săracă, sensibilă doar la bani și capabilă să înțeleagă din Europa numai ce ține de profit. Estul este pus într-o postură pre-cerebrală, ba chiar condamnat la starea de jumătate inferioară și primitivă a Europei. Iar cu asemenea oameni nu poți vorbi decît în termeni de tejghea: acceptul sau banii! Și nu este numai asta.

Într-un fel, ideea sancțiunilor bănești spune că Estul a fost acceptat și rămîne în UE ca adaos tîrziu și nenatrural. Ca obligație și nu ca rezultat al reîntregirii europene. Evident, Estul este mai sărac, mai puțin dezvoltat și, deseori, mai reticient la norme și standarde liberale, dar asta era clar de la bun început. Statele Vestice dau impresia că au descoperit acest lucru și că s-au lovit de el abia acum. Așa ceva nu poate fi adevărat. În schimb, este mult mai de crezut că divergențele provocate de valul de migranți scot la iveală resentimente și compelxe de superioritate mult mai vechi. Este o situație periculoasă.

Pe de o parte, Estul a început să adune dovezi de ostilitate sau chiar dispreț vest european. Așa de pildă, refuzul de a aduce o Agenție Europeană în Est, după ce Marea Britanie a plecat din UE. Agențiile care lucrau la Londra au fost înșfăcate de Paris și Amsterdam. Încercările Estului au fost respinse și, în urmă, a rămas sentimentul că estici nu vor primi niciodată lucruri pe care vestul a pus, deja, ochii. Apoi, campania care face din Polonia și Ungaria promotori ai fascismului și rasismului a trecut deja într-o cruciadă care irită, în tot Estul, oameni care au doar vina de a fi estici, cu simțăminte, tradiții și cu un specific național demult apuse în Vest. Ciudat, mania Vestică pentru diversitate și specific local nu mai lucrează în acest caz. Problema pe care aceste divergențe o amplifică poate trece în divorț oficial sau subînțeles Vest-Est. Nimic nu spune că viteza evenimentelor și numărul viitoarelor crize europene se vor reduce. În aceste condiții, fractura ar putea deveni o realitate. Culmea, este exact punctul central de agenda Rusiei. Situație în care Vestul s-ar putea să constate că lipsa de tact și înțelegere au dat o mînă de ajutor Rusiei.

Traian Ungureanu, 2 decembrie 2017

Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

E vorba de știrea care domină emoțional presa ultimelor cîteva săptămîni. Zimbabwe e departe dar nu e un loc străin nici lumii occidentale care a stăpînit țara, nici Europei de Est care a sprijinit eliberarea de vechii stăpîni, în numele idealurilor comuniste.

Pe scurt, Zimbabwe a fost colonie britanică pînă în 1980, cînd o mișcare de eliberare pompată militar și financiar de URSS plus celelalte regimuri comuniste din Est a preluat puterea după un război de gherilă. Mișcarea de eliberare a fost sprijinită moral de opinia publică occidentală, în numele dreptului la autodeterminare și a luptei cu rasismul și colonialismul.

Noua putere a fost, la început, împărțită de cei doi lideri ai mișcării de eliberare: Robert Mugabe și Joshua Nkomo. Apoi, înălțătoarea poveste a virat spre cu totul altceva. Mai întîi, a avut loc răfuiala tovarășilor. Mugabe i-a venit de hac lui Nkomo. Războiul civil care l-a lăsat singur la putere pe Mugabe s-a încheiat cu 20’000 de morți.

Au urmat 37 de ani de dictatură. Stăpîn pe tot ce mișcă în Zimbabwe, Mugabe a trecut la socialismul aplicat ca la carte. Economia s-a prăbușit, libertățile și drepturile civile au fost abolite. Foametea, inflația și cultul lui Mugabe au devenit singurele realități indubitabile în Zimbabwe. Mugabe s-a înconjurat de o clică și o mafie care a pozat în Partid conducător, Parlament, Justiție și Armată. Sub conducerea luminată a lui Mugabe, s-a tipărit bancnota de 1 trilion de dolari cu care oricine putea cumpăra, dacă găsea așa ceva, o pîine.

În 1996, Mugabe s-a căsătorit cu Grace, fosta lui amantă, cu 41 de ani mai tînără. Grace s-a instalat la vîrful statului și a devenit al doilea om din doi care contau în Zimbabwe. După 37 de ani de stabilitate în dictatură și opresiune polițienească, Grace Mugabe a socotit că i-a venit timpul la domnie. La sfatul ei, Robert Mugabe l-a îndepărtat pe vicepreședintele țării care dădea semne că se socotește urmaș al lui Mugabe. Vicepreședintele era, desigur, tovarăș de stăpînire cu Mugabe: fost șef al Serviciilor Secrete și tartor de seamă în mafia patronată de Mugabe.

Era limpede că, la 93 de ani, Mugabe nu mai are mult timp pe tron și așa a apărut competiția pentru putere. Grace a înțeles că Vicepreședintele Emerson Mnangagwa e un rival și i-a făcut vînt. Vicepreședintele a fugit din țară, peste graniță, în Africa de Sud. De acolo, el a luat legătura cu bunul lui tovarăș, șeful forțelor armate. Amîndoi, au decis că Grace Mugabe nu trebuie să devină noua superșefă în Zimbabwe.

Armata a anunțat că s-a răsculat și așa a început comedia pe care o avem sub ochi: o lovitură de stat politicoasă. Nu s-a vărsat sînge și nu s-a tras un foc de armă. Mugabe a fost rugat să se retragă. Rebelii și Mugabe au avut, chiar, o conferință de presă comună. Mugabe nu a vrut să demisioneze. Apoi, Partidul tovarășilor lui de o viață l-a exclus și a dansat de bucurie. Mugabe nu s-a lăsat înduplecat. Apoi, Parlamentul tovarășilor lui de o viață a început procedura de punere sub acuzare. Mugabe a trimis o scrisoare în care și-a anunțat demisia.

Dictatura a luat sfîrșit, Zimbabwe e liber, poporul cîntă și sărbătorește pe străzi, în toată lumea televiziunile transmit reportaje emoționante cu oameni liberi și politicieni care vorbesc solemn despre victoria asupra răului.

Dar ceva nu e în regulă. Ce? Tot.

Povestea răsturnării lui Mugabe e o farsă dintr-un motiv simplu și vechi. Mugabe, dictator absolut vreme de 37 de ani, nu a fost răsturnat de poporul mînat de dorința de libertate și condus de lideri gata de sacrificiu. Mugabe a fost răsturnat de tovarășii lui, de oamenii care au batjocorit, înfometat și ținut în lesă poporul care își cîntă, acum, libertatea pe străzi.

Revoluția a fost o lovitură de palat. Curtenii au scăpat de despot, în clipa în care au înțeles că despotul e pe ducă și puterea poate fi reîmpărțită.

Noul Președinte așezat pe locul de pe care a fost îndepărtat Mugabe e fostul Vicepreședinte, adică omul care l-a slujit pe Mugabe și a avut grijă să nu existe murmur de împotrivire în țară. Cruzimea și viclenia i-au adus porecla sub care e cunoscut de toată lumea: Crocodilul.

Partidul care l-a demis pe Mugabe e format din slugile promovate de Mugabe. Aceiași oameni care sărutau papucul dictatorului sînt acum tribuni ai libertății, emit proclamații împotriva călăului Mugabe și dau interviuri la toate televiziunile lumii vorbind despre victorie și zorii unei lumi noi.

Parlamentarii care l-au pus sub acuzare pe Mugabe sînt aceiași oameni care, după bunul model sovietic, trimiteau mesaje de mulţumire către Mugabe, la cel mai mic semn al stăpînului.

O mulțime de eroi proaspeți spun că l-au îndepărtat pe Mugabe și își justifică astfel dreptul de a lua parte la conducerea țării de pe poziții oficiale, în noul guvern.

Dar cine dă filmul înapoi are ce vedea. Cu doar 10 zile înainte de demisia lui Mugabe, Miniștrii care susțin azi că sînt eroi participau la ceremonia care dădea Aeroportului din capitala Harare un nume nou: Aeroportul Robert Mugabe. Toți Miniștrii erau de față în costumele lor Armani, aduși în limuzine Mercedes, și pregătiți să se plece în fața lui Mugabe.

Membrii Partidului lui Mugabe susțin azi că poporul trebuie să le fie recunoscător pentru curajul de a-l demite pe Mugabe dar tot ei votau, cu doar 7 zile mai înainte, în unanimitate, o rezoluție care deschidea calea spre putere pentru Grace, soția lui Mugabe.

Mai clar decît în orice altă farsă, toți, dar absolut toți cei ce cîntă, azi, libertatea, sînt cei ce au sugrumat-o vreme de aproape 40 de ani, în schimbul unei mașini, vile sau a unui cont în bancă.

O zicală confirmată periodic spune că schimbarea regilor e bucuria nebunilor. Zimbabwe e ilustrarea stridentă și grosolană a acestui vechi adevăr uman.

Și est-europenii, trecuți prin revoluții dubioase, știu cîte ceva despre acest adevăr. Atîta doar că, în cazul lor, figurile dizidenților sau ale mișcărilor de protest și sprijinul din afară au dat o șansă libertății. Unii au știut să o folosească mai bine decît alții.

Dincolo de comicul grotesc, harababura din Zimbabwe trimite un mesaj grav, neplăcut și greu de rostit. Acolo unde robia a mers pînă la capăt, nu e loc de schimbare. Pasul spre alte timpuri va fi o minciună și robia va continua cu alt nume și sub alți cîrmuitori.

Din acest motiv, Zimbabwe va avea încă mult de așteptat și pătimit. La fel ca alte națiuni și societăți care au ajuns prea jos, au acceptat înjosiri prea adînci și n-au avut puterea să-și apere valorile, dacă le-au avut vreodată. Și nu e vorba doar de țări din înapoiata Africă. Înapoierea e mai colorată acolo, dar e la fel de vie în alt părți atît de bine cunoscute nouă. Istoria noastră nu e mult diferită.

Traian Ungureanu, 23-24 noiembrie 2017

Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Așa s-a ajuns la referendumul de acum un an. Britanicii au votat pentru desprinderea de UE și rezultatul a șocat. În primul rînd, pe cei cei nu știau mare lucru despre mentalitatea și tradiția distinct-britanică. este vorba de numeroși cetățeni ai altor state europene, dar și de o parte a cetățenilor britanici, desprinși de mentalitatea tradițională. Pînă aici, lucrurile au fost, poate, surprinzătoare dar s-au jucat la vedere și inteligibil pentru un public larg. Povestea a fost înțeleasă de foarte mulți oameni cam așa: britanicii au votat, vor pleca și gata. În fond, UE este o asociere voluntară și democratică de state. Prin urmare, despărțirea nu este nici interzisă, nici foarte complicată.

Apoi, au început negocierile de despărțire. Unii le-au asemănat cu disputele presupuse de un divorț. Comparația este tentantă, dar inexactă. Căci, în lumea europeană cel puțin, nu s-a mai pomenit căsătorie în 28. Marea Britanie a decis să se despartă de o familie pe care a împărțit-o cu alte 27 de state. Discuția despre un divorț poate simplifica explicațiile, dar nu este exactă. Oricum, negocierile au început și, din acest moment, lucrurile s-au complicat rapid, ba chiar au devenit de neînțeles pentru un public larg. Treptat subiectul a pierdut din atracție și a început să plictisească sau chiar să irite, deși nu a încetat să stea pe prima pagină a ziarelor. Ceva tulbure și nervos a înlocuit tot ce era de înțeles. Singurul lucru aparent clar este că Marea Britanie și UE nu se înțeleg la bani.

E vorba de banii pe care Marea Britanie îi va restitui în contul datoriilor față de UE. S-a vorbit de 10, apoi de 20, de 60 sau chiar de 100 de miliarde de euro sau de lire sterline. Aici, s-ar părea că intră în joc o cunoștință veche: aplecarea umană spre cîștig sau, măcar, spre limitarea pierderilor în bani. UE vrea să scoată cît mai mult la capătul afacerii, în vreme ce Marea Britanie vrea să piardă cît mai puțin. Dar impresia este suspectă. Nu este greu de priceput că 10 sau 100 de miliarde sînt valori extreme, că suma în discuție este, probabil, pe la mijloc și că 50 de miliarde nu sînt o sumă hotărîtoare pentru UE. Aceeași sumă ar fi importantă pentru Marea Britanie, dar nu o chestiune de viață și de moarte economică sau financiară. Cu toate astea, negocierile s-au împotmolit în acest punct. Reprezentanții UE repetă că nu vor face nicio concesie, britanicii amenință cu ruperea negocierilor și retragerea din UE fără un acord final. Ce este, de fapt, în spatele acestei încurcături care pare, pur și simplu, o ceartă pe bani?

Impasul în negocierile Marea Britanie-UE nu este o problemă de bani. Ar fi prea puțin și prea vulgar pentru un conflict care opune două părți atît de puternice și, pînă la urmă, legate de atîtea fire și secole de istorie. Poate că problema devine un pic mai ușor de înțeles dacă răsturnăm perspectiva obișnuită. Asta înseamnă să presupunem că, în ciuda tonului sever și triumfalist, UE are o problemă mai mare sau cel puțin la fel de mare ca Marea Britanie. În genere, toată lumea pornește de la premiza că despărțirea va avea consecințe negative numai sau în primul rînd pentru Marea Britanie. Ideea după care și Uniunea Europeană riscă lucruri foarte nesigure și neplăcute este aproape absentă.

Totuși, este de observat că Marea Britanie este a doua putere economică a UE, după Germania. este destul de limpede că pierzînd numărul doi economic, UE nu poate fi tocmai mulțumită sau liniștită. Din nou, nu este vorba numai de bani și indicatori economici, este vorba mai degrabă de efecte morale și psihologice. Cineva care pleacă dintr-o organizație de pe poziția a doua nu lasă în urmă doar un loc gol, ci și un mesaj care spune că organizația nu, în definitiv, chiar atît de puternică și că viața este posibilă și în afara ei. Ce va fi mai departe nu se poate ști. Însă între scenariile posibile, este de luat în seamă și varianta în care Marea Britanie face o figură bună sau nu suferă un șoc grav, avînd în vedere marile ei tradiții comerciale și vechile legături cu lumea din afara Europei. Cu alte cuvinte, UE este pusă în fața riscului ca Marea Britanie să demonstreze că există viață economică și în afara UE. Puse la un loc, aceste observații sugerează că UE are motive să se simtă pusă la încercare de plecarea britanicilor și tot atîtea motive să facă din această despărțire un proces greu și complicat. Evident, nimeni nu poate împiedica Marea Britanie să plece din UE dar starea în care britanicii ies din UE poate fi influențată pînă în ultima clipă. O complicație urmată de o criză internă britanică ar face din despărțire un episod încărcat și ar trimite spre restul statelor membre UE mesajul cupă care „orice este mai bine decît despărțirea”.

Al doilea lucru care scapă sau se strecoară neobservat în discuțiile despre Brexit este prestigiul. Pare o glumă dar este, probabil, cel mai adînc și mai ascuns motiv de îngrijoarare pentru UE. Astfel, dacă facem un pas înapoi și privim mai bine, vom observa ceva în aparență binecunoscut dar mereu ignorat: Marea Britanie nu este un stat oarecare în istoria Europei. Mai mult decît atît, Marea Britanie are o reputație și un prestigiu fără egal. Mai întîi, pentru că a intervenit de mai multe ori pe Continent pentru a restabili ordinea democratică, în momentul în care statele europene cedaseră în fața absolutismului și a dictaturii. Apoi, pentru că Marea Britanie este considerată unanim statul de origine al democrației parlamentare și al domniei legii în Europa. Prestigiul britanic este enorm și a supraviețuit timpului și crizelor. Limpede, o organizație care este părăsită de etalonul ei democratic originar are o mare problemă.

În cazul UE, lucrurile sînt încă mai complicate. Asta pentru că prezumția fundamentală de existență a UE este tocmai ideea după care UE este totuna cu Europa. Nu neapărat geografic și teritorial ci politic și democratic. Această idee repetată fără încetare de liderii UE presupune și altceva: că tot ce este în afara UE nu este democratic sau nu este încă perfect democratic. UE a folosit această prezumție față de toți candidații est-europeni admiși în UE ca într-o școală de îndreptare și menține același criteriu în fața statelor europene cu care are relații de asociere sau negociere (foste republici sovietice și statele balcanice) sau de care se distanțează (Rusia și Turcia). Atît timp cît UE a fost un bloc în care au existat numai intrări și nici o dezertare, ideea a stat în picioare. Din momentul în care UE a pierdut un membru, această idee cade. Iar dacă statul plecat este Marea Britanie, prin excelență întrupare a legalității și democrației, ideea de bază a UE este în fața unui dezastru.

Pierzînd Marea Britanie, UE nu mai poate susține că este totuna cu lumea democratică a Europei și că dincolo de granițele ei se află doar state cu probleme sau perfectibile. Pretenția de unicitate și monopol democratic a UE cade. Marea Britanie, statul originar al democrației europene, se mută în afara UE și demonstrează, astfel, că formele superioare de organizare politică ale democrației pot trăi foarte bine și în afara UE. Cu alte cuvinte, UE se află în fața riscului ca Marea Britanie să demonstreze că există viață democratică și în afara UE. Această lecție este o catastrofă morală pentru UE. Și explică mai bine de ce încleștarea Marea Britanie-UE nu este o ceartă pe bani.

Traian Ungureanu, 14-15 noiembrie 2017

Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Nu e greu de înțeles de unde vine dorința de socialism și comunism a tinerilor americani. Mai întîi, din ignoranță. Apoi, din idealuri. Ignoranța e de neiertat. Idealurile sînt de înțeles, dar numai dacă în spatele lor nu stă tot ignoranța. Cazul acestor oameni, beneficiari și revoltați împotriva celei mai libere și bogate societăți cunoscute în istorie dovedește că, după un secol, comunismul rămîne necunoscut. În teorie compromis și în practică viu sau, mai bine zis, gata de relansare, comunismul e o realitate fără leac și o creatură ciudată. Fantoma din Manifestul Comunist al fondatorilor Marx și Engels bîntuie în continuare. Și nu numai Vestul.

Dacă tinerii americani speră la un viitor comunist, în Est o masă umană însemnată are nostalgia trecutului comunist. În acest caz, s-ar zice că ignoranța și idealurile nu joacă nici un rol. Era de crezut că experiența concretă a vieții sub comunism a fost hotărîtoare. Și totuși, mulți est-europeni invocă sentimental traiul comun sub dictatura comunistă.

Pentru a lămuri misterul fascinației comuniste după un veac de orori e nevoie de ceva mai mult decît de indignare. În fond, scandalul opțiunii comuniste după comunism a fost tratat prea mult timp prin declamații fără conținut. Cine vrea să se mai gîndească o dată sau cine vrea să afle pentru prima oară ce e cu adevărat comunismul are nevoie de două lucruri: de adevărul faptelor și de minciuna dejucată a ideilor. Altfel spus, la întîlnirea cu tentația comunistă, o minte trebuie să se bizuie pe două antidoturi: istorie și gîndire. Amîndouă duc la adevăr.

Lecțiile neînțelese ale comunismului pornesc din istorie. Iar bilanțul istoric al comunismului nu e în dubiu. În numele aceleiași idei, mutată și impusă prin violență de la un capăt la altul al lumii, au fost uciși zeci de milioane de oameni. Muntele de cadavre e atît de înalt încît pentru stabilirea unei cifre de evaluare a fost nevoie de demografi. Crimele directe ale comunismului au fost îngroșate de masacre indirecte. Glonțul în ceafă a fost însoțit de foametea provocată, de lagăre de muncă, războaie civile și teroare în masă. La un loc, această orgie nestăvilită și metodică s-a soldat cu minimum 65 de milioane de morți. Estimările urcă pînă la 100 de milioane.

Culmea, panorama morții sub comunism nu e neapărat convingătoare. Stalin știa ce spune atunci cînd a ajuns la concluzia că „1 milion de morți sînt o statistică, în vreme ce moartea unui singur om e o tragedie”. Bilanțul bestial al comunismului e colosal, dar poate fi înțeles mai bine prin crifele limitate la o persoană sau la un grup de persoane legate prin sînge și limbă. Povestea unui brutar sau a unei țărănci arestați, torturați și executați pentru spionaj sau sabotaj sînt o victorie fără egal a răului. Milioane de ucrainieni înfometați, împinși la canibalism și lăsați să moară în chinuri sub paza brigăzilor comuniste sînt tot o formă de precizie aplicată a crimei, într-un ocean de statistici peste puterea noastră de înțelegere.

Ignoranța în fața acestor orori poate fi asigurată de școli plictisite sau îndoctrinate dar nu e o scuză. Faptele refuzate continuă să lucreze și primul lor rezultat e o minte dezarmată în fața minciunii. În fond, și tinerii occidentali doritori de comunism și est-europeni ieșiți din comunism doar spre a-l regreta evită întrebările și problemele prin ignoranță. Primii au scuza, superficială, că nu aveau de unde să știe. Ceilalți refuză să știe sau reușesc să transforme răul pe care îl cunosc în rău necesar și, apoi, în bine. În mod frecvent, est-europeanul care a fost martor al crimelor sau chiar o rotiță în mecanismul care le-a produs ajunge, azi, la concluzia că „șa au fost vremurile”, că „altfel nu se putea” și că, pînă la urmă, „sub comunism ne-am descurcat bine”. Locul pentru întîlnirea cu ideea comunistă și aprobarea ei generală e astfel deschis.

După ignoranța scuzabilă sau vinovată, a doua treaptă pe care urcă tentația comunistă e ideea. Ideea largă a bunelor intenții, a progresului dificil, punctat de lipsuri dar incontestabil, șansa asigurată celor fără mijloace (sociologii marxiști vorbesc de „mobilitate socială”) și constatatrea generală a industrializării și educației de masă (aceiași sociologi vorbesc de „modernizare”).

Toate aceste principii sînt invocate în stradă sau la catedra universitară, fără urmă de respect pentru realitate. Acest lanț de alibiuri e credibil doar dacă înțelesul de bază al vieții e răsucit pentru a satisface ideile propagate de comunism. Astfel, mult pomenita grijă față de omul de rînd și promovarea celor fără șansă, e în principiu, perfect onorabilă. Însă, la capătul a 50 sau 70 de ani de comunism, realitatea spune altceva. Societățile comuniste au forțat progresul social distrugîndu-și, simultan, societățile.

Nimeni nu mai poate susține că societățile est-europene au terminat în formă viața sub comunism. Educația s-a generalizat dar mediocritatea și lipsa de dezbatere au tras în jos societatea și au înălțat prostia. Țăranii au fost mutați în fabrici, au fost școlarizați și au primit apartamente. Însă noua lor viață a cerut supunerea și complicitatea la mizeria egală împărțită. La capătul experimentului, foștii țărani au devenit o ființă nouă și incompletă. Indivizi reduși la mecanica vieții închise, fără drept la cuvînt și gînd propriu, îngăduiți la bunuri materiale după socoteala Partidului și cufundați într-un puternic instinct anti-ambiție. Nevoiașii și nedreptățiții găsiți de comunism au fost transformați într-o masă fidelă partidului, dresată să iubească tot lipsa de șansă dar în regie comunistă și, pe deasupra, să joace într-o farsă, adică să mulțumească, la comandă, pentru binele făcut. Omul nou creeat de comuniști își regretă născătorul dar și-a pierdut umanitatea.

Modernizarea pare un fapt incontestabil. Comuniștii au umplut statele pe care le-au cucerit de industrii și de mistica tehnico-științifică a dezrobirii prin producție. Realitatea de la capătul comunismului ne arată, iar, altceva. Industrii enorme, depășite, în lumea reală, de calitatea industriilor occidentale. Cantitatea a domnit în industrialismul comunist și și-a ruinat resursele. Atît oamenii cît și materiile prime au plătit un preț enorm pentru rezultate în cel mai bun caz mediocre. Marele salt industrial a modificat societatea doar în măsura în care a înregimentat-o. Efectele materiale asupra nivelului general de viață au fost mult mai modeste decît se crede. Oamenii au ajuns la mașina de spălat dar numai după 30 de ani de progres și cu prețul unui sfert din salariu. Glorificatorii modernizării comuniste nu văd sau nu vor să vadă că, în 44 de ani de comunism, România s-a ales cu 96 de km de autostradă. Asta, în condițiile în care comuniștii au guvernat controlînd total statul, economia și politica, fără opoziție și fără presă liberă, pe parcursul a 10 mandate consecutive.

Bilanțul real al comunismului e catastrofal. În vieți și societăți pierdute. Chiar și așa, susținătorii comunismului repetă într-una că, de fapt, comunismul nu a fost niciodată aplicat cum și unde trebuia. Că ideea e măreață dar s-a lovit mereu de condiții nefavorabile. E ciudat că, între toate regimurile politice, doar comunismul a avut ghinion. Necurmat. Deși, peste tot, a avut puteri nelimitate și societăți complet supuse la dispoziție. Cei ce susțin această idee par să repete: aici n-am încercat încă, vrem încă o șansă! E inutil.

Marea lecție neînțeleasă a comunismului e că ideea comunistă corect aplicată distruge umanitatea. Încercarea poate merge la nesfîrșit și, din păcate, vremurile noastre spun că nu am văzut ultima întronare a ideii comuniste. Ar trebui să fie elementar: ideea comunistă presupune, printre altele, abolirea proprietății private și suprimarea libertății de gîndire și expresie. Cu aceste condiții la bază, rezultatul a fost și va fi întotdeauna dictatura și dezumanizarea. Dar totul spune că suta de ani comunistă n-a fost suficientă. Mai vrem!

Traian Ungureanu, 10 noiembrie 2017

Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.