De cîteva săptămîni mass-media din România dezbate aşa-numita „lista lui Hodor”. Este vorba despre o listă cu numele unor persoane considerate apte de fi implicate în acţiuni propagandistice, destinate influenţării opiniei publice din străinătate, prin scrieri, contacte directe sau conferinţe.

În arhiva Securităţii există nenumărate dovezi din care rezultă activitatea pe această „linie” a unor persoane stabilite în străinătate. Acestea au acceptat, din varii motive, să devină instrumente ale propagandei naţionaliste, inspirată de regimul ceauşist şi organizată, sprijinită, respectiv stimulată, de Securitate. Inclusiv legionari, susţinători ai regimului fascist al lui Ion Antonescu sau foşti activişti ai Grupului Etnic German din România au acceptat să acţioneze acoperit în conformitate cu linia naţionalistă a regimului.

Naţionalismul radical al regimului se reflectă atît în documentele moştenite de la Securitate, cît şi în interiorizarea unor reflexe naţionaliste în cazul unor oameni care au fost utili propagandei cu care ei s-au identificat. Asta spune şi Mădălin Hodor în interviul difuzat marţi, 29 mai, de Radio Europa liberă: „Linia aceasta naționalistă, antieuropeană, xenofobă, aparent patriotică, un patriotism de tipul naționalismului lui Ceaușescu nu un patriotism european, autentic și asumat, arată clar că ceea ce am spus eu este real, adică influențele se văd pînă în zilele noastre.” (Subl. n.)

Obsesia listelor

Securitatea avea o adevărată obsesie a listelor. Acestea erau întocmite cu scopul de a uşura identificarea informativă a unor persoane. În acest context, fondul documentar, întocmit sub denumirea generică: „Artă-cultură”, ocupă un loc special. În ultimii ani s-au publicat numeroase documente din acest fond. Amintim doar două cărţi în care într-un mod selectiv au fost reproduse anumite materiale, iar altele au fost trecute sub tăcere. Asta cu scopul de a acredita o anumită idee sau, pur şi simplu, de a prezenta Securitatea ca o organizaţie patriotică şi nicidecum represivă.

Prima carte, la care ne referim, aparţine Ioanei Diaconescu şi a apărut, în 2012, la Bucureşti, sub titlul „Scriitori în arhivele CNSAS”. Cartea cuprinde o selecţie subiectiv-comentată, axată pe o perspectivă unilaterală – cea a victimelor Securităţii.

Cea de-a doua carte a fost coordonată de Mihai Pelin şi a fost publicată în 1996, tot la Bucureşti, sub titlul „Cartea Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice 1969-1989”. În prefaţa „Cărţii albe”, se susţine că „acţiunea Securităţii faţă de inaderenţa scriitorilor şi artiştilor” a fost cu preponderenţă de ordin informativ” (p. VII) – adică nu represiv. Faptul că Securitatea a supravegheat pe toţi, „în egală măsură”, indiferent de apartenenţa la un grup sau altul, constituie pentru Pelin o dovadă că poliţia politică chiar ar fi fost un organism care „nu aplauda totdeauna măsurile grave”, impuse de conducerea superioară de partid şi de stat. Tot acolo afirmă că nu a „întîlnit documente care se propună, de la nivelul Securităţii, soluţii extreme împotriva unor adversari declaraţi ai regimului comunist sau intervenţii brutale în treburile breslelor de scriitori şi artişti” (p. IX).

Această legendă – pe lîngă multe altele – a fost propovăduită de-alungul ultimilor 28 de ani şi a fost transformată în muniţia neo-naţionaliştilor care l-au transformat pînă şi pe ultimul şef al Securităţii, Iulian Vlad, într-o icoană o patriotismului neprihănit.

O spune spune şi Mădălin Hodor în interviul citat, explicîndu-şi reacţiile şi atacurile la care este supus prin faptul că a „deranjat liniile directoare, liniile ideologice care s-au moștenit de la fosta Securitate pînă în ziua de azi”.

Xenofobia şi antisemitismul care se desprind din numeroasele documente ale Securităţii, de obicei, sînt ocultate, tocmai pentru a-i conferi aparatului represiv o aură patriotică. Atacarile globale contra minorităţii maghiare sau ieşirile antisemite din trecut, năşite şi de către Securitete şi colaboratorii ei neoficiali (cuprinse în liste şi dosare „necercetate”) s-au prelungit în diverse campanii post-comuniste de presă în care minoritarii sînt transformaţi în cîrtiţe ale unor puteri străine sau în care susţinătorii unor opinii incomode sînt stigmatizaţi drept agenţi ai evreului maghiar, George Soros.

„Evrei în cultură”

Apogeul negativ al naţionalismului securistic, documentat în fondul „Artă-cultură”, este lista intitulată „Evrei în cultură”. Lista dactilografiată, nedatată, a fost întocmită la începutul anilor 1980 de către ofiţeri de la Direcţia 1 care se ocupa de problemele interne. În cele peste 20 de pagini ale acestei listei sînt cuprinse numele unor scriitori, artişti, muzicieni, actori, regizori, jurnalişti, critici, profesori universitari, cu toţii evrei activi în domenii culturale. Astfel de liste, bazate pe criterii etnice, au fost întocmite doar în perioadele de tristă amintire, atît în Germania nazistă, cît şi în România naţional-legionară şi militar-fascistă, antonesciană.

„Evrei în cultură” (ACNSAS, D 118, f. 86)

Din documentul Securităţii care cuprinde lista evreilor nu rezultă cu ce scop a fost ea întocmită. Din alte documente, însă, se poate deduce că în anii 1980 în cercurile unor intelectuali evrei – şi nu numai – antisemitismul cultivat de anumite persoane şi publicaţii (ca de exemplu gazeta „Săptămîna”, condusă de Eugen Barbu) a stîrnit nemulţumiri masive. Rapoartele, notele şi planurile de măsuri reflectă foarte bine această stare de spirit (vom reveni, cu exemple, într-un viitor articol) care trebuia suprimată, influenţată pozitiv şi dispersată prin contramăsuri, dezinformări şi legende. Cît de mult s-a distanţat intelectualitatea evreiască de ideologia naţionalistă a regimului ceauşist rezultă dintr-o declaraţie a criticului şi istoricului literar, Zigu Ornea (citată în mai multe documente). Acesta a spus că în România acelor ani pînă şi marxismul a ajuns să aibă numai un statut de ideologie tolerată (cf. ACNSAS, D 118, vol. 27, f. 190).

William Totok, 30 mai 2018

Acest articol a fost preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Un documentar ARD care dezvăluie rădăcinile unui fenomen îngrijorător: „Germania, patrie, ţară străină. Germanii originari din Rusia între politică şi populism”.

„Germania, patrie, ţară străină. Germanii originari din Rusia între politică şi populism”. Aşa se intitulează documentarul realizat de Galina Dick şi Rainer Fromm, difuzat pe canalul 1 al televiziunii publice germane, ARD. Cei doi documentarişti au încercat să găsească un răspuns la întrebarea de unde provin reacţiile xenofobe ale unor strămutaţi de origine germană din Rusia, stabiliţi în Republica Federală, de ce se îndreaptă simpatiile multora dintre ei către partide autoritar-naţionaliste, ca Alternativa pentru Germania (AfD), şi de ce putinofilia este un fenomen atît de răspîndit în rîndurile acestor oameni.

Documentariştii au însoţit timp de cîteva luni mai multe persoane, nemulţumite de situaţia din noua lor patrie. Au vizitat locurile de întîlnire ale strămutaţlor din mai multe oraşe din Germania, dar au fost şi în localităţile, din Rusia, de unde provin unii dintre ei sau unde s-au născut părinţii lor. În acest context, s-a evidenţiat rolul pe care-l joacă mişcările fundamentalist-creştine, neoprotestante, puterea de atracţie a organizaţiilor de dreapta şi efectele tîrzii ale terorismului de stat stalinist asupra auto-imaginii şi asupra identităţii etnice, influenţînd convingerile politice ale acestei comunităţi numeroase (estimata la cca. 2 milioane).

Din interviurile incluse în acest film se desprind pe alocuri nostalgii restaurative şi simpatii pentru soluţii autoritare. Prin cultivarea unor sentimente eurosceptice, de exemplu, contribuie şi propaganda sugerativă televizuală a Moscovei la osificarea unor concepţii pseudo-patriotice şi la consolidarea unor prejudecăţi. Partidul Alternativa pentru Germania (AfD) constituie pentru mulţi dintre strămutaţi acea ofertă politică care garantează la faţa locului transpunerea unor concepţii preconcepute, stimulate şi de propaganda sugerativă subtilă, venită pe canalele media din Rusia.

Elena Roon (vezi sus, în stînga, ilustraţiei colaj), o activistă agilă a Alternativei pentru Germania, susţine că acest partid este singura formaţiune care „oferă valori conservator-creştine”. Acest partid, spune ea, „reprezintă” oamenii care au „convingeri conservatoare, asemenea germanilor originari din Rusia”. Acum apără Germania, ameninţată de migranţi.

Partidul este interesat să-şi atragă alegători din rîndurile acestui segment al populaţiei care în proporţie de 14% a votat pentru AfD. Nu întîmplător, AfD-ul a înfiinţat în cadrul partidului şi o aşa numită „Societate de interese a germanilor din Rusia”.

Alţi activişti şi simpatizanţi ai unor grupări radicale de dreapta îşi exprimă deschis aversiunile homofobe sau lansează teorii conspiraţioniste cu tentă nazistă.

La demonstraţiile contra politicii lui Merkel au participat şi persoane care aparţin spectrului politic extremist de dreapta. (În colajul ilustrație – în stînga jos – apare tînărul cu un tatuaj care reprezintă „roata solară”, un simbol al cercurilor extremiste. Detalii privind astfel de simboluri pot fi citite în Ghidul de coduri, simboluri şi însemna ale extremei drepte editat, în 2017, în limba română, de Fundaţia „Friedrich Ebert”).

Autorii filmului au întîlnit şi numeroşi tineri, care provin din familii originare din Rusia care resping radicalismul şi care îşi exprimă deschis nedumerirea faţă de atitudinea unor strămutaţi care se opun altor categorii de migranţi.

William Totok, 28 februarie 2018

Recunoaşterea genocidului contra armenilor s-a oficializat prin adoptarea unei Rezoluţii de către Bundestag. Preşedintele Bundestag-ului, creştin-democratul Norbert Lammert, a precizat într-o cuvîntare că un parlament nu evită discutarea unor probleme delicate, cerînd Turciei să abordeze deschis chestiunea masacrului comis în 1915:

„Un parlament nu este o comisie de istorici. Şi în nici un caz un tribunal. Bundestag-ul german însă nu vrea şi nu poate să evite întrebări şi răspunsuri incomode. Mai ales pentru că în timpul genocidului armenilor şi altor minorităţi creştine din Imperiul Otoman, Imperiul Germaniei s-a făcut co-vinovat.”

Turcia refuză să recunoască că cei aproximativ un milion şi jumătate de armeni ar fi devenit victimele unui genocid dirijat. Peste 20 de ţări, inclusiv Vaticanul, consideră – în mod oficial – că uciderea armenilor a fost un genocid. Din motive diplomatice, guvernul german, însă, s-a opus folosirii acestui termen în legătură cu masacrarea şi deportarea armenilor.

Guvernul turc a exercitat în ultimele zile presiuni asupra cancelarei, încercînd s-o determine să împiedece votarea Rezoluţiei.

Numeroşi deputaţi germani au primit ameninţări cu moartea, ceea ce a fost calificat în timpul dezbaterii din Bundestag, drept ceva inacceptabil. Unul dintre deputaţii germani care devenise în ultimele zile ţinta ameninţărilor este Cem Özdemir, de origine etnică turcă şi vicepreşedinte al Partidului Ecologist.

În cuvîntarea pe care rostit-o în Bundestag şi în care a pledat pentru adoptarea Rezoluţiei, Özdemir a subliniat că nimeni nu intenţionează să demonstreze superioritatea morală a Germaniei. În textul Rezoluţiei „este vorba şi despre un capitol din istoria Germaniei“ – a spus el.

În Rezoluţia adoptată se spune că în perioada 1915-1916, cînd Imperiul German a fost principalul aliat al Imperiului Otoman, autorităţile de la Berlin au ignorat informaţiile primite de la misionari şi din surse diplomatice privind epurările etnice ale armenilor şi anihilarea lor fizică, fără a interveni în vederea opririi acestei „crime contra umanităţii“.

Deputatul Partidului Stîngii, Gregor Gysi, a criticat faptul că Angela Merkel nu abordează tema nerespectării drepturilor omului în Turcia. Prin plecăciuni în faţa lui Erdoğan, Merkel nu va rezolva problema refugiaţilor. Deputatul nu a uitat să atragă atenţia asupra faptului că de la şedinţa care a adoptat Rezoluţia au lipsit tocmai cancelara Angela Merkel, ministrul de externe, Steinmeier şi vicecancelarul Gabriel.

În textul rezoluţiei termenul genocid apare de 4 ori, ceea ce, bineînţeles, a stîrnit supărarea Turciei. Absenţa cancelarei şi celor doi apropiaţi nu este nimic altceva decît o încercare timidă de a limita conflictul cu Ankara. Parlamentarii germani au dovedit că nu ţin cont de raţionamente politice, pur pragmatice. Eu au avut curajul de a spune lucrurilor pe nume. Şi asta e bine.

William Totok, 2 iunie 2016

Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

De peste zece ani, Ungaria, ţările baltice, Polonia, Cehia şi Slovacia sînt membre ale Uniunii Europene. S-au alăturat unei comunităţi a valorilor care le-a sprijinit cu sume imense pentru a-şi ridica standardele de viaţă şi pentru a-şi reface infrastructura. Toate aceste ţări primesc pînă-n momentul de faţă mai mulţi bani de la Bruxelles decît transferă ele efectiv în bugetul comunitar.

Acum ţările baltice şi Polonia cer cu insistenţă o prezenţă militară mai puternică pe teritoriile lor ca un scut de apărare faţă de Rusia. Este un indiciu în plus, că, în ultimii ani, est-europenii s-au dovedit mai tari cînd e vorba despre solicitări decît în a da ceva în schimb.

Această atitudine se remarcă tocmai în aceste zile cînd Uniunea Europeană este confruntată cu afluxul de refugiaţi din Orientul Apropiat. Ţările amintite se opun cu vehemenţă primirii unor oameni afectaţi de război – şi care, din motive politice, fug pentru a-şi salva vieţile.

Este mai mult decît paradoxal cînd unii lideri ai ţărilor amintite invocă valorile creştine ale Europei şi, în acelaşi timp, vorbesc în mod demagogic şi populist despre ameninţarea existenţei Apusului din cauza refugiaţilor musulmani.

Cea mai stridentă voce în acest cor al demagogiei naţionalist-populiste este cea a premierului Ungariei, Viktor Orbán. Faptul că declaraţiile sale se bucură de o popularizare prioritară în mass-media internaţională are de-a face cu deraierile politice, naţionaliste, ale guvernului său şi cu comportamentul actual al autorităţilor ungare faţă de refugiaţi. Dacă s-ar răspîndi pe canale media şi anumite declaraţii ale unor politicieni din est (pe cele ale unor organizaţii nici nu le avem în vedere!), atunci ele, pe alocuri, cu siguranţă, le-ar umbri pe cele ale lui Orbán.

Pe lîngă teze conspiraţioniste, unii politicieni est-europeni vehiculează argumente străvezii pentru a-şi justifica poziţia contra primirii refugiaţilor. Astfel, în Polonia s-au făcut referiri la refugiaţi ucraineni, primiţi în această ţară. Nu s-a spus, însă, nimic despre faptul că aceşti refugiaţi sînt folosiţi ca forţe ieftine de muncă şi că, pe de altă parte, cu aceştia nu există probleme de integrare.

Ţările baltice justifică adversitatea lor faţă de refugiaţi, invocînd prezenţa minorităţi ruse, uitînd că etnicii ruşi locuiesc acolo de decenii şi sînt, de asemenea, integraţi în structurile existente. Liderii Ungariei şi Cehiei nici măcar nu caută justificări de genul acesta, declarînd, pur şi simplu, că nu-i vor pe refugiaţi. Pentru a nu se limita numai la vorbe, Ungaria a emis o ordonanţă de urgenţă care-i declară pe cei care trec ilegal frontiere drept infractori care pot fi condamnaţi la trei ani de puşcărie. În plus, armata ungară de acum înainte poate să fie mobilizată contra migranţilor.

Preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, a vorbit în urmă cu cîteva zile despre Germania întunecată, referindu-se la incidentele contra unor tabere de refugiaţi puse la cale de forţe extremiste şi naţionaliste. Aceste forţe nu au reuşit să schimbe cu nimic atitudinea generală a populaţiei din Germania care s-a pronunţat pentru primirea refugiaţilor şi acordarea de azil politic unor persoane supuse prigoanei. Pe lîngă această Germanie întunecată, există, însă, şi Europa întunecată. O Europă egoistă în care spiritul de solidaritate este orb, lipsit de civism şi, cronic, subdezvoltat.

William Totok, 09.09.2015

Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Mai mult comerţ, mai multă cooperare politică. Aceste două puncte constituie nucleul Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană a Republicii Moldova, Georgiei şi Ucrainei votat astăzi în Bundestag-ul german.

Majoritatea covîrşitoare a deputaţilor, reprezentînd partidele din coaliţia guvernamentală, creştin-democrat/social-democrată, cît şi ecologiştii – din opoziţia parlamentară – au votat în favoarea acordului. Doar post-comuniştii, din Partidul Stîngii, au votat contra.

Acordului de asociere i-au premers negocieri care au durat mai mulţi ani. Refuzul fostului preşedinte ucrainean, Ianukovici, de a semna la sfîrşitul anului 2013 acordul cu Ucraina, a declanşat protestele în această ţară şi au dus la răsturnarea regimului. De situaţia explozivă a profitat Rusia, anexînd Crimeea, iar în estul ţării a izbucnit conflictul sîngeros, întreţinut şi de Moscova.

Kremlinul s-a opus de la bun început Acordului, încercînd să exercite presiuni masive asupra celor trei ţări. În acelaşi timp, Rusia critica un paragraf din Acord prin care se prevede cooperarea militară cu Occidentul. Toată această problematică explozivă s-a aflat şi în centrul dezbaterilor din Bundestag.

Ministrul german de externe Frank-Walter Steinmeier a subliniat în alocuţiunea sa că politica de bună vecinătate a Uniunii Europene nu este îndreptată împotriva numănui.

Europa doreşte să întreţină relaţii bune cu Rusia, a spus Steinmeier. Pe de altă parte, şeful diplomaţiei de la Berlin a reliefat dreptul fiecărui ţări la autodeterminare – de a-şi stabili propriile priorităţi în domeniul politicii externe.

Într-un mod similar s-a exprimat şi deputatul creştin-democrat, Manfred Grund, care este şi preşedintele Forumului moldo-german.

Deputatul postcomunist, Andrej Hunko, a criticat Acordul, afirmînd că este o parte strategiei privind extinderea spre est a Uniunii Europene şi NATO. Deoarece Occidentul a facilitat această extindere, a argumentat postcomunistul german în stilul teoriilor conspiraţioniste, care circulă în anumite cercuri, vestul este vinovat şi pentru actualul conflict cu Rusia.

În cuvîntarea sa, impregnată de ideologia partidului său, Hunko a ţinut să se pronunţe şi împotriva modelului economic occidental, insinuînd că se urmăreşte impunerea în aceste ţări a „unui model economic neoliberal radical”.

Aceste opinii au fost respinse de către ecologişti şi de către reprezentanţii partidelor din coaliţie. Expertul ecologist pentru politică externă, Manuel Sarrazin, a susţinut că Rusia nu are dreptul să încalce dreptul la autodeterminare al statelor vecine. Fostul ministru al apărării, creştin-democratul Franz-Josef Jung, a calificat Acordul drept un „semnal” către oamenii din aceste trei ţări „care iubesc libertatea şi gîndesc în spirit european”.

Obiectivul principal al Acordului este intensificarea comerţului cu cele trei ţări şi implementarea unor standarde juridice, politice şi economice europene. Pe de altă parte, Uniunea Europeană va sprijini ţările în procesul de reformă a administraţiei şi justiţiei, cît şi la combaterea corupţiei.

Acordul ratificat astăzi în Bundestag urmează să fie votat şi în camera superioară a parlamentului federal, Bundesrat-ul, intrînd în vigoare după ce va fi semnat de către preşedintele Joachim Gauck.

William Totok, 26.03.2015

Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.