De la geamul dormitorului vad in fiecare dimineata un munte nu prea inalt, o colina daca vreti, care face parte din ceea ce noi numim “Muntele Carmel” desi “ Dealul Carmel” ar fi fost poate mai potrivit ca nume. O padure de pini il acopera, o padure deasa pentru ca intre pini sunt tufisuri stufoase si salbatice iar intre ele sunt cactusi, toti indesati unii in altii. In timp ce la poale, muntele e ingalbenit de o iarba cu scaieti uscati de clima noastra calda, cum urci putin, padurea se arata in toata splendoarea ei, verde in toate zilele anului.
Vara, la peste 35 de grade in fiecare zi, muntele verde a fost acum 100 de ani un deal stancos cu dune de nisip la poale, care se prelungeau pana la mare. Atunci s-au intors primii colonisti evrei in cautarea tarii care a fost a lor in urma cu 2000 de ani. Ei nu erau niste Sisifi, dar indemnati de setea de-a avea tara lor si cu o vointa de fier, au plantat pe munte mii si milioane de pini care rezista la clima calda. Multi s-au uscat, dar au fost inlocuiti si agricultorii au invatat cum sa aiba grija de padure, devenind padurari. La umbra pinilor, intre stanci, au aparut arbustii, iar pamantul la umbra lor mentine o umezeala care permite si altor plante sa se dezvolte si uite asa, un munte stancos a devenit o padure splendida care se intinde pe sute de hectare intre dealuri. Unii au numit-o “Mica Elvetie”.
Eu stau in Ein Hod, un sat de artisti in mijlocul padurii, langa Haifa, unde pictez, sculptez si mai fac din cand in cand, cate un design pentru un aeroport undeva in lume ca sa castig si eu un ban pentru cumparaturi la super.
Biroul meu are bineinteles o fereastra imensa spre muntele Carmel unde, la sfarsitul saptamanii se relaxeaza locuitorii Haifei la umbra pinilor, mai fac si un gratar, iar eu doar ma uit la ei, dar nu-i imit pentru ca mi-au gasit niste colesterol peste masura.
Incendiul din spatele stalpului indicator
Bunica mea zicea totdeauna “Nu te juca cu focul!”, dar multi n-au auzit-o si joi primim SMS-uri ca un foc a izbucnit undeva in padure, cam la zece kilometri de sat. A doua zi dimineata, un vant uscat si cumplit de peste o suta de kilometri pe ora, a impins cu repeziciune focul spre sat. Sute de pompieri, voluntari, politia si chiar armata au inceput o lupta impotriva focului care continua sa inainteze neistovit. Spre pranz a ajuns de acum in spatele dealului din fata ferestrei mele si am primit ordinul sa evacuam. Am facut repede doua valize, am luat niste albume cu poze si laptopul si am aruncat restul de haine direct in pivnita care are o usa de metal groasa ca sa ne apere de focul unui eventual bombardament de razboi ceea ce se cam intampla pe la noi. Dupa zece minute, am luat masina si am parasit satul la niste prieteni din Haifa.
Scenele la televizor nu au fost incurajatoare, focul se intindea impins de un vant care batea ziua si noaptea cu forta, schimbandu-si directia continuu, parca pentru a acoperi cu distrugerea suprafete cat mai mari. Un autobuz cu ofiteri de la o inchisoare amenintata de foc care trebuiau sa ajute sa evacueze detinuti periculosi, a fost deodata blocat de un zid de foc de de zeci de metri inaltime unind ambele parti ale drumului serpuitor de munte. Un brad in flacari a cazut si a blocat soseaua stramta si pana sa apuce sa faca o manevra sa se intoarca pe loc, autobuzul a fost cuprins de flacari si toti ce 40 de calatori au pierit in cateva secunde.
Fumul incendiului din padurea de langa Haifa fotografiat din spatiu
La miezul noptii stirile au anuntat ca focul a “sarit” peste munte si a intrat in sat. Am luat masina si am plecat inapoi spre sat. Am reusit sa evit doua baraje de politie dar pana la urma politistii m-au prins in livada de maslini de langa sat si m-au condus in afara zonei considerata ca periculoasa. Flacari de zeci de metri inaltime inghiteau brazii si-i tranformau in cenusa in cateva secunde. Iar vantul salbatic gonea carbunii incinsi spre alte victime. Toata padurea ardea.
Cu un curaj deosebit, eroic, vecinii mei s-au intors in sat si s-au luptat cu focul cu furtunirile de apa cu care de obicei, udau gradina, dar astfel si-au salvat casele. Ca sa nu sporeasca numarul victimelor, pompierii au primit ordin sa nu intre in sat si n-au facut nimic sa ajute desi satenii s-au rugat de ei cu lacrimi in ochi sa le dea masini de pompieri. 14 case au ars pana la temelie, multe cu opere de arta de nepretuit.
Cei care nu au intrat in sat ne-am inghesuit in cafeneaua statiei de benzina de pe sosea. Toata noaptea am cules vestile de la cei pe care flacarile ii impingeau afara din sat, dar care apoi se reintorceau. Vestile erau contradictorii, flacarile imense ii derutau pe cei din sat. Case care erau cuprinse de flacari despre care ni se spunea ca sunt pierdute au aparut pana la urma neatinse, flacarile provenind de fapt din scaietii uscati din curte sau din terasele de lemn arse.
Si eu am fost aruncat de cateva ori intre speranta si deprimare, datorita zvonurilor neintemeiate. Adevarata speranta trebuia sa vina de la avioanele amfibie speciale de stins foc, dar ele puteau actiona doar ziua si mai erau cateva ore pana la prima lumina a zilei. Iar satul ardea si poate ca si casa mea.
Am asteptat toata noaptea avioanele. La 6 dimineata ne-am cocotat pe un pod peste autostrada de unde vedeam casele si fumul gros si negru care iesea din sat si din padurea inconjuratoare cuprinzand tot cerul pana departe peste mare.
5 milioane de copaci arsi
Si deodata, intr-un zgomot asurzitor de motoare, a iesit un monstru de avion din mare plin cu apa curgand siroaie din fuselajul argintiu, technologic si ireal dar mai frumos decat Venus si, in strigatele noatre de bucurie, a aruncat cateva zeci de tone de apa peste flacari. Un fum alb de aburi a inlocuit fumul negru napastuitor. Am strigat cu totii “Uraaa!” pentru avionul rusesc Iliusin, fost soldat sovietic, invingatorul de flacari.
Alte avioane au aparut si apa a inceput sa curga din ceruri, fara nori si fulgere, ci doar cu bubuituri de motoare. Fumul a inceput sa paraseasca satul – am invins!
Dar padurea cea verde de la geamul meu devenise intre timp doar o adunatura de schelete de brazi fumegand si cenusa.
Insa, saptamana viitoare vine ploaia si pana in aprilie, din cenusa, padurea se face din nou verde, fara brazi inalti, dar verde. Asta este Minunea in tara noastra, pentru ca la Pasti adevarat ca-nviat…Natura.