Preambul: Menachem Hacohen s-a născut în 1932, la Ierusalim, într-o familie de rabini. A studiat la Institutul Rabinic Yeshivat Hevron din Ierusalim, ca discipol al renumiţilor rabini Isaac Herzog, Ovadia Hodiya, Eliezer Silver şi Shlomo Goren.
Marele Rabin Menachem Hacohen
În 1951 a devenit rabin al Marinei Militare Israeliene. În Războiul de Şase Zile a făcut parte din trupele de paraşutişti care au redobândit Ierusalimul de Est şi Zidul Plângerii. În 1967 a fost ales rabinul moşavurilor (aşezări agricole), funcţie pe care o păstrează şi astăzi. Între anii 1974 și 1988 a fost deputat în Knesset (Parlamentul israelian), din partea Partidului Muncii. Încă din anii 1970 a participat la câteva vizite în comunităţile evreieşti din România, însoţindu-l pe Şef Rabinul Moses Rosen, care i-a şi propus să vină să slujească în România. Acest lucru avea să se împlinească abia în 1998, după ce Moses Rosen a trecut la cele veşnice şi succesorul său nu s-a ridicat la înălţimea exigenţelor comunităţii. Marele Rabin Menachem Hacohen nu s-a stabilit în România şi nu cunoştea limba română, dar s-a străduit să ofere hrană spirituală şi sufletească enoriaşilor, în timpul vizitelor efectuate cu prilejul marilor sărbători şi prin programele de studii iudaice şi memoria Holocaustului, adresate în special tineretului. Menachem Hacohen este autorul mai multor lucrări prestigioase de iudaism şi comentarii ale Bibliei. În 31 august 2011, la Sinagoga Mare din Bucureşti, a avut loc ceremonia de rămas bun de la Marele Rabin Menachem Hacohen, care şi-a încheiat misiunea în România.
Întâlniri cu rabini
În 1936 József Farkas, tânăr croitor priceput şi arbitru de fotbal în Cluj – pe cale de a se însura cu o fată frumoasă şi înstărită din Târnăveni – nu se putea decide dacă să rămână la Cluj, unde erau rudele, prietenii, salonul de croitorie şi echipa preferată de fotbal sau să se mute la Braşov, aşa cum dorea aleasa inimii sale, care aducea argumente solide în favoarea acestei alternative. Atunci s-a dus la Dej şi a cerut sfatul rabinului Paneth, vestit pentru înţelepciunea sa, care i-a spus “Dacă vrei să ai linişte, fă aşa cum doreşte femeia”. József Farkas şi soţia lui s-au mutat la Braşov, unde au condus un salon de croitorie prosper, frecventat de lumea bună şi, ceea ce e mai important, au scăpat de deportarea la Auschwitz. Cu prilejul lansării volumului Prezenţe rabinice în perimetrul românesc, Baruch Tercatin – coautor al lucrării împreună cu Lucian Herşcovici – mi-a povestit că tatăl său, aflat într-o perioadă de strâmtorare şi nereuşită în afaceri, a apelat la sfatul unui rabin înţelept, care i-a spus: “Ce stai aici, când trenul de Chişinău pleacă într-o oră?”. Într-adevăr călătoria la Chişinău s-a dovedit fastă pentru bunăstarea familiei.
Fac parte din generaţia post-Holocaust şi nu am întâlnit niciun rabin până în anii 1980, când am început să mă duc la sinagogă (dictatura, frigul şi lipsurile m-au determinat ca, într-un târziu, să-mi pierd nădejdea în comunismul ateu) la comemorarea Holocaustului şi cu prilejul Hanukiadei (care aveau loc duminica); de Şabat, Roş Haşana şi Iom Kippur eram la serviciu. Până la vizita de Hanuka 1992, Şef Rabinul Moses Rosen nu mi s-a părut mult diferit de înalţii prelaţi ai altor culte, care predicau enoriaşilor discursuri cu tâlc, îmbrăcaţi în odăjdii. Seara pe o ninsoare ca în basme (s-a nimerit să fie şi Ajunul Crăciunului) m-am dus la hotel cu reportofonul ca să-i iau un interviu pentru Radio Cluj. Personalitatea interlocutorului m-a copleşit atât prin înţelepciune, cât şi prin forţă şi severitate. Totuşi, deşi aveam îndoielile şi frământările mele, nu m-am îndemnat să-i cer sfatul sau să-mi deschid inima în faţa lui, aşa cum avea să se întâmple peste ani, la întâlnirea cu Marele Rabin Menachem Hacohen, căruia i-am împărtăşit că-l visam foarte des pe tata şi, temându-mă să nu-i tulbur odihna veşnică, l-am rugat să mă sfătuiască ce e de făcut. Modestia, căutătura prietenoasă, sinceritatea şi empatia sa rupeau barierele, în ciuda faptului că nu cunoştea limba română. Îmi plăcea mai mult când vorbea în idiş (deşi engleza îmi era mult mai accesibilă) pentru că, printr-un resort ancestral, reuşeam să prind tâlcul celor spuse de el, înainte de a auzi tălmăcirea în română. Cele câteva întâlniri ulterioare: programul Pe urmele Holocaustului din România, Festivalul EuroJudaica sau reinaugurarea sinagogii seculare Baal Şem Tov din Piatra Neamţ, mi-au dezvăluit
Marele Rabin Menachem Hacohen fixează mezuzah pe uşorul sinagogii Baal Şem Tov, din Piatra Neamţ
(poate şi datorită norocului de a-l intervieva) câteva însuşiri ale liderului spiritual: capacitatea de a capta interesul tinerilor, erudiţia în domeniul iudaismului şi sensibilitatea.
În ajunul solemnităţilor de rămas bun de la Bucureşti, l-am reîntâlnit pe Marele Rabin Menachem Hacohen în biroul său de la Cancelaria Rabinică, unde mi-a acordat un interviu în exclusivitate pentru emisiunea Shalom. Îşi făcea ultimele corecturi la discursurile de a doua zi. Scria migălos, folosind pe rând creioanele ascuţite (cu o ascuţitoare clasică) de secretara lui Doamna Vecsler, cu care conversa din când, în când în idiş. Apoi am discutat îndelung despre cei treisprezece ani de serviciu spiritual, despre împliniri şi frustrări, de nevoia de a se întoarce acasă şi a aloca mai mult timp îndatoririlor din Israel şi, mai ales, familiei care resimţise cel mai puternic absenţa sa. “Se spune că nu poţi părăsi această lume cu cupa plină de realizări. Cupa realizărilor mele s-a umplut până la jumătate şi sunt mulţumit de ea” mi-a spus rabinul în încheierea conversaţiei, adăugând că nu părăseşte definitive evreimea din România, cu care poate păstra legătura prin toate mijloacele moderne de comunicare.
Am înţeles motivele plecării sale şi le-am aprobat, dar asta nu atenuează tristeţea despărţirii de un rabin care s-a înscris în şirul personalităţilor rabinice aflate în fruntea evreimii din România, alături de Iacob Niemirower, Alexandru Şafran, Moses Rosen, şi nici nu poate stăvili îngrijorarea în ceea ce priveşte viitorul vieţii noastre spirituale.
Unde este rabinul succesor?
Unde sunt rabinii “de mai an”? Şi unde evreii de odinioară ? Ce aşteptăm astăzi de la întâlnirile cu rabinul (din ce în ce mai rare)? Noi, evreii din România, spulberaţi de Holocaust şi marcaţi de comunism, având în mare majoritate studii superioare, suntem legaţi de iudaism mult mai mult prin tradiţie, decât prin credinţă şi, poate tocmai din această cauză, ne arătăm neîncrezători şi exigenţi faţă de rabini (mai ales cei care i-au succedat Şef rabinului Moses Rosen care se impusese prin erudiţie şi autoritate). În cei treisprezece ani de păstorire, Marele Rabin Menachem Hacohen s-a străduit să-şi compenseze prezenţa sporadică prin intensitatea vizitelor, cucerindu-şi enoriaşii prin cunoştinţele vaste, înţelepciune şi carismă, prin capacitatea de a-i reprezenta cu brio la consfătuirile ecumenice şi întâlnirile de la cel mai înalt nivel. În acelaşi timp s-a preocupat să-şi asigure un urmaş, prin tânărul rabin Şlomo Sorin Rosen, ridicat din noua generaţie revenită la iudaism. A fost, din păcate, un demers neîncununat de succes. Tânărul rabin, bine pregătit şi cu intenţii generoase, nu a reuşit să rezoneze cu comunitatea. Cred că acest eşec poate fi asumat de fiecare dintre părţile implicate. După trei ani de slujire devotată şi câteva realizări demne de luat în seamă, Şlomo Sorin Rosen s-a despărţit atât de evreii din România, cât şi de cariera de rabin.
Deocamdată jilţul Marelui Rabin rămâne neocupat, optându-se pentru angajarea temporară a trei rabini care vor deservi cele trei provincii: Moldova (rabinul Tobias), Muntenia (Rabinul Shaffer), Transilvania şi Banatul (Rabinul Ehrenfeld). Să sperăm că această formulă va fi utilă şi comunităţilor mai mici din provincie, care au resimţit cel mai acut lipsa unui rabin de sărbători şi la înmormântări. Pentru că nunţile şi băieţii nou născuţi sunt evenimente tot mai rare… rarisime
Nu pot decât să nădăjduiesc că după o vreme va apărea un rabin erudit, înţelept; evlavios, dar ne-habotnic, vorbitor de limbă română, tânăr, modern şi cu simţul umorului, interesat de problemele comunităţii întregi şi ale fiecărui evreu în parte, înzestrat cu darul negocierii şi cu harul reconcilierii, tenace şi răbdător…Dar, mai ales, dornic să ocupe cât mai mult timp funcţia de Mare Rabin al României. Şi mai sper ca şi evreimea română să-l întâmpine cu drag şi să-l ajute să-şi împlinească vocaţia.
Draga Andrea,
Rabinii sant si ei la urma urmelor oameni. Fac ei pe „pastorii de suflete” si uneori chiar reusesc sa scape cate un suflet, doua de necaz. Dupa aceea folosesc toata viata aceste reusite atat de putine si de izolate ca pilde demne de urmat.
Am intalnit cativa din acestia prin peregrinarile mele in Romania, Israel si America. Nu numai rabini, ci si preoti ortdocsi, catolici, sau pastori. Yeshivele din Brooklin, bisericile din Saxonburg ca si mega-churches din Texas, Albama, Georgia si Arkansas sant pline de ei. Adevarati oameni de afaceri care, in timpul liber fac si munca sociala. Un tribut pe care prostimea, ba chiar si unii dintre cei educati il platesc pentru linistirea sulfetului personal.
Tu incerci sa scoti in evidenta omenia lor si de multe ori reusesti. Dar sa nu uitam ca multi dintre „enoriasii” care nu s-au impacat cu soarta, care au vrut sa se revolte si sa lupte impotriva asupritorilor au fost opriti si s-au lasat macelariti in speranta propovaduita de acest pastori de suflete a unei lumi mai bune dincolo de mormant.
Rabinii ca ceilalti propovaduitori intru Domnul nu fac decat sa vanda „pie in the sky”.
Nu am avut niciodata incredere in ei si in ceea ce propovaduiesc. Iar faptul ca pe ici pe colo se mai rdica dintre ei cate un adevarat sufletist, ma lasa rece.
Draga Andrea,trebuie sa intelegem cu totii ca traim intr-o societate moderna in care timpul e scurt si avem tot mai multe responsabilitati.Dar originia iudaica se mentine si cu un conducator spiritual,care ,de sarbatori sau de Shabat ,reusesc sa ne readuca in universul nostru.Lipsa acestuia a dus la indepartarea de traditii.Nu e vorba de cat de religios esti ,asta ca si referire la comentariul facut de George Hida.Sa ne amintim cu cata placere ne revedem la fiecare sarbatoare la sinagoga,dar nu suntem religiosi.Avem nevoie si de un conducator spiritual.
Aveti dreptate Yael Gross. Fiecare cu nevoile spirituale personale. Unii, din ce in ce mai putini, se duc la locasurile de rugaciune colectiva pentru ostoirea sufletului.
Ceilalti vor mai ales sa vada sa sa fie vazuti, iar altii simt nevoia sa faca parte dintr-o comunitate (era sa zic turma), alta decat cea pe care le-o ofera viata de zi cu zi. Stiti cumva daca jocul de noroc Bingo s-a introdus si in sinagogile din Israel?