caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

De cealaltă parte a “Educației Gratuite” sau Jocul de Poker

de (8-4-2012)
5 ecouri

Dupa cele doua episoade despre mitul “Educatiei Gratuite” ce au starnit indignarea sincera si zgomotoasa a unui anume segment al audientei, indignare materializata in ecouri care mai de care mai “amicale” (“Aveți ceva probleme de caracter, dacă vă simțiți bine când cel de lângă dvs. se simte prost. Vă citesc articolele din curiozitate, să văd până unde veți merge. De răspuns, nu v-am răspuns până acum pentru că, de regulă, în astfel de cazuri e mai bine să întorci spatele decât să răspunzi.” –  scria o Dna indignata, mandra si fericita beneficiara a “Educatiei Gratuite”) culminand cu telefoane anonime in casa batranilor mei dupa ce am „comis-o” cu “Modestia” si cu “omul cu milionul”, m-am gandit sa re-vizitez problema “Educatiei Gratuite” …privita din cealalta parte a “baricadei”. Stiu, veti spune una “rece”, una “calda”. Sa trecem deci la partea “calda”.

Asta asa, poate reusesc sa impac putin si Doamnele ofuscate ce se preocupa de “caracterul” meu, si anonimii care in virtutea “verticalitatii” lor morale…ameninta niste batrani amarati pe jumatate invalizi prin telefon – bietii mei parinti octogenari de fapt…. Si, in egala masura, pentru a propune (in modul cel mai “subiectiv”  si personal cu putinta) o alternativa lucrurilor pe care le-am criticat in articolele anterioare pana in punctul in care unii dintre cititori au pus mana pe telefon…. Deci…..

Proaspat iesit de pe bancile unei facultati de doi bani (scuze, dar asa spun clasamentele internationale, indexul h, publicatiile…mai bine de atat nu pot sa scriu) si dupa ce picasem cu brio examenul de asistent universitar la aceeasi universitate de doi bani (ca sa nu va tin in suspans si pentru a fi exact, la Catedra de Fizica a Universitatii Dunarea de Jos), singura solutie de supravietuire (la propriu) a fost sa accept o catedra de Matematica la un liceu de periferie intr-un cartier in care nu prea iti venea sa te plimbi de unul singur nici macar in miezul zilei. Zis si facut, iata-ma in “campul muncii”!

Fiindca ma numaram printre cele mai tinere cadre didactice (si stiti bine cat de importanta este “vechimea” in lumea in care traiam, de multe ori mult mai importanta decat valoarea in sine, in virtutea axiomei ca daca ai trecut de 45 de ani nu mai ai cum sa fii dobitoc, lucru de care personal ma indoiesc da’ ma rog, sa nu fiu “arogant” inca o data) m-am procopsit cu cea mai problematica clasa (pentru cei “cu vechime” – veti vedea): o clasa de seralisti declarati de colegii mei vechi si “experimentati” drept … “fara speranta”.  Pai ce era sa fac, cu ce sa-mi cumpar tigarile Carpati si cafeaua Jacobs de la chiosc, printre  maidanezii ce dadeau flamanzi tarcoale aceluiasi loc – iata ca am acceptat „viitorul luminos”, maidanez si eu in felul meu, sper sa nu fi insultat bietii patrupezi!

Desi materia pe care trebuia sa o predau era un joc de copii  (“aroganta” mea clasica, ce sa fac, incerc sa o controlez dar nu prea am chef sa ma „tratez”) deci nu imi punea nici o problema de ordin intelectual, ideea ca nu voi reusi sa ma ridic la standardul dascalului la care visam in timpul “Educatiei Gratuite” si de care am avut parte doar ocazional (da, au existat exceptii remarcabile de care imi voi aminti cu mare placere intotdeauna) imi dadea fiori reci pe sira spinarii.

Proaspat “sarit” de cealalta parte a gardului “Educatiei Gratuite”, aveam acum toate sansele sa devin tot ceea ce am urat mai mult in timpul anilor mei de scoala: “superior”, arogant fara ghilimele (deci … nu ca in ultimul meu articol ce a indignat pe unii , ci altfel, si… mult mai nociv), indiferent fata de proprii elevi, fata de nevoile lor, indiferent fata de personalitatea lor, ignorant in tot ceea ce inseamna natura umana si psihologie a tinerilor (uneori problematici, recunosc, ca si mine), posesor al unui discurs rigid si sforaitor citit de pe foi in fata clasei (cu titlul de biblie ce merita cel putin un pachet de Kent), corupt pana in maduva oaselor primind “mica atentie” fie inainte de teza, fie la Bacalaureat etc.

Ma credeti sau nu, gandurile acestea, posibilitatea ca voi da gres in misiunea mea (misiune pe care nu am “ales-o” decat pentru a-mi cumpara tigarile “Carpati”, nu ma simteam deloc talentat si inspirat ca dascal- asta ca sa fiu si sincer si “modest” cum ii place mamei- Mom, are you there?) si voi sfarsi in aceeasi masa amorfa, corupta si otravita pe care o dispretuisem nu cu mult timp in urma…ma terorizau literalmente!

Era clar atunci ca nu voi face cercetare, dar speram macar sa-mi gasesc linistea interioara facand ceva ce nu ma pasiona in mod special dar facand acel lucru bine si decent – cel mai bine si mai decent cu putiinta. Era foarte important pentru mine, simteam ca m-as salva oarecum macar in plan uman daca in plan profesional nu mai speram absolut nimic.  Pentru amatorii de ‘modestie’, da, voiam inca o data “sa ma dau mare”!

Asa ca, in noaptea dinaintea primei lectii, nu am reusit sa pun geana peste geana. Fumand tigara de la tigara si band cafea dupa cafea, am recitit zeci de pagini din cursurile de Didactica, mi-am amintit fiecare din cele vreo zece – doisprezece faimoase principii ale lui Comenius, am recitit in intregime cursul de Metodica a Predarii Matematicii in Scoala. Pe la ora sase si jumatate dimineata m-am simtit oarecum pregatit sa accept marea provocare, mi-am calcat pantalonii ridicoli din stofa ieftina, am imbracat singura camasa alba din “recuzita” mea de tanar dascal, mi-am innodat atent cravata la gat si am iesit pe usa. Din cauza emotiei primei mele “confruntari” de cealalta parte a “Educatiei Gratuite”, simteam un fel de nod in gat, simteam ca „atarn” in cravata precum intr-un streang iar cerul gurii mi se uscase complet. Oare voi  trece cu bine primul “test” de cealalta parte a „Educatiei Gratuite”?

Intru in cele din urma in clasa de seralisti si … raman interzis. Un zgomot infernal, fum de tigara, coji de seminte pe jos. Baietii (de fapt ar trebui sa spun barbatii) fie jucau barbut fie se bateau cu cocoloase de hartie. Fetele (sau mai exact femeile) chicoteau zgomotos si faceau schimb de farduri ieftine cumparate (sper!) de pe tarabele din talcioc. Dupa vreo cinci minute de “negocieri” am reusit cu chiu cu vai sa instaurez un calm relativ in clasa. Un calm suficient pentru a ma putea prezenta:

Domnisoarelor si Domnilor, stimati elevi, numele meu este Teodor Burghelea si va voi preda Matematica anul acesta.

Stiu, suna putin cam protocolar si de moda veche, dar inca de atunci am decis sa nu imi tutuiesc elevii si/sau studentii. Decizie pe care o respect si acum (fac exceptie doar cu doctoranzii pe care ii consider mai intai colaboratori stiintifici, si numai dupa aceea ucenici).  Scriind calm pe tabla planul de materii incep sa aud comentarii in clasa. “Sefu’…, da matali ni mai tii mult aishi, ca noi mai avem si nishti triaba p’afara” – zice elevul Florin I. (supranumit de colegii lui “Cioace”) pe care imediat l-am identificat drept “lider” al haitei de tineri “irecuperabili”. Eleva Gina D. din prima banca, imbracata prea sumar (pentru gustul meu, iar sunt subiectiv, iar imi veti semnala in ecouri!) si sclipitor instalata in banca intr-o pozitie de ma facea sa rosesc de fiecare data cand o priveam, ma intreaba…languros: “da’ gagica aveti don’ profesor- ca mie imi plashi dispri cravata matali”. Evident, intreaga clasa se tavalea de ras si chiar aveau si de ce – aveam in mod clar o problema de “autoritate”.

Fiindca imaginea unui pian cu coada ce statea sa o ia la vale pe scari incepuse deja sa-mi joace in fata ochilor (si bausem doar cafea noaptea trecuta, va amintiti?), am simtit ca trebuie sa iau o decizie “radicala” si asta cat mai repede cu putinta, ca sa nu ma trezesc strivit de pian – pardon, de evenimente. Prima optiune, cea clasica: “Mai nesimtitilor, voua nu va e deloc rusine, va scad la toti nota la purtare? Va ia pa’ toti mama dracului! Chem acuma’ directoarea si gardianu’ si gasim noi ac de cojocul vostru, golanilor”! Iata ca prima ocazie de a deveni tot ceea ce nu voiam cu nici un pret sa devin nu se lasase prea mult asteptata. Aveam doar 23 de ani si… toate sansele sa devin un dobitoc clasic – pardon, un Maestru al “Educatiei Gratuite”. Asa ca am decis sa trec la planul doi, sa incerc o solutie mai putin … conventionala (cel putin o cititoare va spune ca  iar  „ma dau mare”…voi incerca sa imi controlez tentatia!). Imi scot cu gesturi lente cravata de la gat (eu ma simteam deja spanzurat – din vina mea desigur , deci chiar ca nu intelegeam rostul cravatei), i-o intind Domnisoarei Gina spunandu-i: „Domnisoara, daca va place cravata, pastrati-o, v-o fac cadou. Si nu, nu am gagica inca da’ nu de asta sunt aici”. Dupa care ma asez pe catedra (literalmente, adica ma pun cu fundul pe catedra, nici mai putin nici mai mult, Doamnele sensibile sa-mi scuze limbajul neacademic), picior peste picior si aprind calm o tigara. O tigara Carpati, preferatele mele (pe atunci nu descoperisem mahorca „sovietica” – Bela Mor Kanal). Incep sa devin ceva mai interesant pentru invataceii mei serialisti – si ei fumau tot Carpati. Cred ca erau putin derutati de fapt, nu intelegeau ce se intampla (de fapt nici eu nu prea intelegeam, improvizam rapid dar…habar nu aveam cum se va termina toata povestea asta cu nenorocita de “Educatie Gratuita”). Incep sa monologhez (adoptand limbajul lor) printre fumuri de tigara.

OK, doamnelor si domnilor, haideti sa vorbim “pe bune” acum. Haideti sa lasam vrajeala si abureala la o parte. Si eu si voi. Nu-i asa ca nu intelegeti ce cautati aici? Nici eu. Nu-i asa ca v-ati saturat de educatie si ca nu-i intelegeti utilitatea? Si eu in mare parte simt cam la fel, nici mie nu imi place la scoala: nici la catedra, nici in banca.”   Un tanar din ultima banca, neconvins probabil ca treaba “este pe bune” si nu e nici o “vrajeala” la mijloc, ma intrerupe luindu-ma peste picior: “Hai, nene, ne mai lasi cu predica, ca n-am venit la biserica aici!”. Liderul tinerei “haite”, Dl Florin I. supranumit Cioace, il pune scurt la punct pe “intrus” maraindu-i amenintator printre dinti: “Taci ma boule, ca vin la tine si te refardez de nici ma-ta nu te mai recunoaste!”. Imi placea Cioace. Avea personalitate tanarul, desi ceva munca de „cizelare” n-ar fi stricat.

Pot deci sa imi continui monologul. “Suntem cu totii in aceeasi barca. Eu sunt un nimeni de profesor de liceu pe care nu da nimeni doi bani, un ratat care de fapt voia sa faca cu totul altceva, voi sunteti niste nimeni de seralisti considerati drept ratati din start pentru simplul fapt ca sunteti considerati irecuperabili,  prea batrani sa va luati Bacul cot la cot cu “normalii”. Nici pe voi nu da nimeni doi bani, va asigur. Pe limba voastra, suntem cu totii in acelasi rahat: eu, desi nu am nici un chef, trebuie sa va predau niste aiureli care ma plictisesc ingrozitor ca sa am bani de tigari Carpati si cafea, iar voi trebuie sa ma “ascultati” ca va luati diploma de Bac – altfel veti fi in rahat pentru multi ani de acum incolo.

Dar haideti totusi sa muncim impreuna, poate impreuna reusim sa facem o diferenta, sa ne transformam propria ratare intr-un mic succes de moment. Iata oferta mea ca sa mai rupem monotonia. Eu am sa va predau un alt fel de Mate’  care sa va incite/stimuleze iar voi, fiecare dintre voi, veti intra in competitie directa cu mine – deci fara nici o urma de modestie, voi veti face tot posibilul sa fiti mai buni decat mine la Mate’ si cand veti reusi, eu voi fi primul care va va recunoaste meritul si il voi invita pe castigator la o bere sau la un suc. Ce spuneti, va prindeti?“ .

Liderul micii “haite”, destoinicul Cioace este inca suspicios, si nu foarte “literar” in discursul sau: “pai, ‘Nene,  ce fel de Mate‘ vreti sa ne predati…noi de vreo trei ani si mai bine stim cu totii ca Mate‘ este ‘de rahat’ – leme, teoreme, abureli si vrajeli din care nu intelegem nimic si care nu foloseste la nimic. Io stau pe macara pana la 5 dupa amiaza, mi se rupe mie de Mate’ intre 6 si 7 seara, vreau sa beau o tuica si io ca baiatu’ si sa merg la femeie dupa aia’! “. Cioace avea in mod clar ceva de spus aici – in felul lui, desigur. Ce fel de Mate‘? M-am conformat si am explicat. Scoateti programa, ce scrie in ea? Cioace citeste atent: “Teoria Probabilitatilor”. Bravo Dle Florin I. (eu nu imi poreclesc elevii, nici macar atunci cand poreclele le pica bine sau li se pare ca le pica bine – eu voi sa le stimulez propriul ego, asa ca sa renunte si ei la ‘modestie’ si inregimentare intr-o masa amorfa). Mate‘ de asta o sa facem si ‘pe bune’ le spun. El… tot neincrezator: “Da’ cum o sa facem abureli de astea pe bune”?  Ii raspund scurt: invatam sa jucam barbut si poker pe bune, adica cu cap , si daca treceti clasa, va veti curata adversarii de bani cu fiecare ocazie: voi faceti un ban si eu dorm linistit ca nu v-am facut mai dobitoci decat erati cand v-am luat cu “Educatia Gratuita”. Aici am atins coarda sensibila: bani, castig, a demonstra ceva. Au devenit cu totii atenti. Pana si Domnisoara Gina si-a strans grijulie picioarele generos si neglijent desfacute pe sub banca si incepe sa ma asculte atenta.  Dl. Cioace mai are cateva intrebari…. “Pai cum invatam noi Mate’ jucand… barbut si Poker? Io joc barbut si Poker de pe la vreo patru ani, da Mate‘ ma da pe spate. Asta chiar ca e cam vrajeala”.  Pai nu, Dle Florin I., problema este ca nu stii sa joci cum trebuie, adica scuza-ma da’ joci ca’ prostu’- nu stii sa calculezi probabilitatile, dumneata esti cel care joci la vrajeala, eu stiu sa joc ‘pe bune’. Daca ai sti sa joci ‘pe bune’, ai castiga de trei ori mai mult (in medie), cel putin!. “Haideti Don’ profesor (in sfarsit stabilisem un dialog corect cu mica haita de “irecuperabili”), asta e abureala…ce are sula cu prefectura?”. Pai este simplu, draga Dle Florin. Vino cu pachetul tau de 52 de carti la catedra si iti arat. De cate ori trebuie sa tragi o carte ca sa fii sigur ca  “scoti” un as?. Sau alta intrebare: daca primesti cinci carti din pachet, ce sanse ai sa fii servit cu o chinta roiala, asa ca in poza de mai sus? “Pai, e clar, e norocu’!”. Nu, nu este deloc norocul, se poate calcula, este Mate’, Domnule!. “Pe bune… cum asa?”. Pai invatam impreuna probabilitati si vei vedea ca „sansele” pot fi intotdeauna calculate iar cei mai inteligenti dintre voi vor putea forta mana norocului dupa bunul plac. Si in viata cam tot asa e, Dle Florin, cei mai buni isi construiesc norocul, prostii asteapta sa le pice para malaiata. Amicul Cioace tot nu se lasa. „Da examenu‘ cum il facem, venim si dam la zar sau la poker asa la mishto dupa care va aducem o “atentie” si gata sau cum facem?” Pai chiar asa facem examenu’, exceptand partea cu atentia. Pe hartie facem o teza ‘conventionala’ de ochii lumii ca sa nu ne sara-n cap directoarea si inspectoratu’, de facto jucam fie o carte, fie un zar. Daca castigati impotriva mea, promovati cu zece (si n-o sa ma supar daca pic “de papagal”, promit), daca pierdeti, scadem din nota numarul de maini pe care le-ati pierdut (ne vom limita la 9 maini pentru fiecare, deci 1 e nota din oficiu) si va primiti nota. Si, inca o data,  nu e nevoie de nici o atentie, trebuie doar sa fiti buni si atat. Deasemenea, putem organiza examenul pe maidan (fumam, scuipam cu totii seminte daca chiar va este indispensabil si ceva mai bun n-aveti chef sa faceti, dar invatam carte si devenim cu totii “meseriasi” – adica vom avea toate drepturile sa ne “dam mari” ), nu imi pasa- ma intereseaza doar sa ramaneti cu ceva din tot rahatul asta de “Educatie Gratuita”, atat. Si, daca se poate cu altceva…decat mine (cu siguranta habar nu aveau la ce ma refeream, poate era mai bine). Ce ziceti, va invoiti? “.  Si s-au invoit, cei cativa care mai carcoteau inca au fost “convinsi” de liderul grupului: gura, ba, ne apucam de treaba s-a ‘nteles?.

Si chiar ne-am apucat de treaba… Probabilitati conditionate, putina logica matematica si teoria multimilor pentru a ne dezvolta putin simtul “algoritmic” si gandirea critica, combinatorica etc.. Table intregi de ecuatii, formule, calcule, zeci de demonstratii cu pachetul de carti, zaruri aruncate de sute de ori pana obtineam o dubla, dupa care iar ecuatii ca sa calculam probabilitatea de a da o dubla…Ne amuzam cu totii cred, fiecare in felul lui. Florin supranumit si Cioace era de departe cel mai bun. Prindea totul foarte repede, punea intotdeauna intrebarile corecte si nu de putine ori dificile chiar si pentru mine si, de multe ori isi ajuta colegii cand se mai impotmoleau pe la factoriale: “hai ma bibane ca e simplu, ne-a facut profu’ pe tabla saptamana trecuta, ce’ dracu’ , murim in front cu tine de gat aicea?” Si, poate cel mai important lucru, datorita lui ajunsesem sa nu mai am nici o problema de “autoritate”: cum misca cineva in front, Florin il gratula cu un marait rau prevestitor si persoana in cauza se calma in mod instantaneu.

In final, au trecut cu totii examenele. Unii cu note mai mari, altii cu note mai mici, fiecare dupa puterile sale. Dar au trecut cu totii “pe bune”, si i-am invatat sa fie foarte mandri de reusita lor. Florin I. supranumit si Cioace, a luat un zece cu brio: spre sfarsitul anului numara cartile si isi calcula “miscarile” (adica alegea cate si ce carti sa schimbe) mai bine decat mine – sunt absolut convins ca Cioace era de fapt mai inteligent decat mine si cred ca tocmai de aceea il simpatizam cel mai mult.

In incheiere, desi intr-un mod oarecum mai putin conventional si intens criticat de colegii mei cu “vechime” (inutil sa va spun ca am renuntat cu totul la rigiditatea clasica si sobrietatea zaharisita a dascalului traditional mergand pana la …a le permite sa fumeze in timpul orei – scoala era oricum goala seara), am reusit sa invatam impreuna cate ceva. Desigur, nici unul dintre bietii seralisti nu cred sa fi devenit expert in probabilitati si nici nu cred de fapt ca un macaragiu precum Florin trebuie sa aiba un doctorat in statistica si probabilitati. In schimb, fiecare a invatat suficient pentru a-si merita nota de trecere pe care a obtinut-o cu capul sus. Toti in schimb au invatat altceva poate cu mult mai important decat binomul lui Newton: ca lucrurile se pot face si “pe bune”, ca nu este nevoie sa “ne intelegem” sau sa “aranjam” ceva. Au invatat deasemenea ca nu sunt absolut deloc “irecuperabili”, ca pana si ei conteaza si ca, seralisti sau nu, merita toata atentia si respectul cuvenit unui tanar in formare.

Cel mai mult am invatat eu de fapt, si nu ma refer deloc la probabilitati (care nu ma pasioneaza in mod special de fapt, le consider doar un instrument pentru a explica problemele fizice ce ma fascineaza cu adevarat). Am invatat ca in anumite situatii, poti trage apa dupa toata Didactica Magna a lui Comenius. Mai ales atunci cand elevii pornesc la drum (ca si mine de altfel, nu cu mult timp in urma) cu un sentiment amar al inutilitatii si cu o mare lehamite. Cu sentimentul ca orice ar face, tot dracu’ ala este, ca diploma lor nu valoreaza nici cat o ceapa degerata fiind doar o bucata de carton necesara la angajare. Cu sentimentul ca lucrurile sunt prestabilite, ca nimic nu este “pe bune”. Cu sentimentul ca ei sunt o cantitate neglijabila, ca nu conteaza nici pentru sistem si nici pentru marea majoritate a dascalilor – ceea ce era in mod clar cazul bietilor seralisti declarati de la bun inceput “irecuperabili”.

Dar…exista cu adevarat elevi/studenti “irecuperabili”?  NU,  in viziunea mea NU exista! Exista doar dascali fie indiferenti, fie incompetenti, fie ambele. Dascali  care in mod invariant iti vor cere sa fii „ascultator”, sa nu „indraznesti”, sa nu „cartesti”, sa nu „critici”, sa nu ai o alta parere deci…. sa fii „modest” – dupa chipul si asemanarea lor…modesta.

Din pacate nu am apucat sa atac cu seralistii mei si Black Jack-ul (care este si mai dur decat Pokerul, matematic vorbind, calculele sunt si ma laborioase deci provocarea este si mai mare), sa invatam sa “numaram“ carti, fiindca la sfarsitul anului m-am trezit mutat la o alta scoala…”Educatia Gratuita” era foarte „atenta” cu mine indiferent de ce parte a gardului m-as fi aflat – in mod clar, tara avea nevoie de mine…

Epilog:

Iarna trecuta, hoinarind fara niciun chef si fara nicio tinta prin Galatiul gri si desfundat, vad un tanar rotofei, bine imbracat si cu un aer prosper aleargand in urma mea. Ma opresc mirat: “Buna ziua, va pot ajuta cu ceva?”. “Buna ziua, Domnule profesor, dar nu ma mai recunoasteti?”. “Imi cer scuze Dle, dar cred ca nu va recunosc…poate ma confundati cu cineva”. “A, nu, ce confuzie, eu sunt Florin I.,  zis si Cioace, am facut  probabilitati la seral cu dumneavoastra”. “A…da, sigur, buna ziua Dle Florin I.  acum imi amintesc de dumneata”. Imi spune pe scurt ca a terminat seralul si a facut cu diploma cam ceea ce credeam eu ca va face si nu pot reda aici. S-a lasat de munca pe santier dupa care a plecat in Germania la spalat vase ajungand in final crupier intr-un cazino: facea cartile si juca pe post de „banca” cu intentia declarata de a-i curati pe fraieri de parale. A economisit astfel suficienti bani pentru a-si deschide un mic restaurant. Si spune ca-i merge foarte bine (si ca nu face „matrapazlicuri”, adica munceste „pe bune”), fiindca mai face si acum cate un Pokeras sau cate un Black Jack din cand in cand si …. nimeni nu numara cartile mai bine decat Maestrul Florin I., zis si Cioace!

In mod clar, Maestrul Cioace a fost si este mai bun decat mine (cred ca dintotdeauna, chiar daca „Educatia Gratuita” era prea oarba si indiferenta sa vada asta punandu-l pe el la categoria „irecuperabil” si pe mine…la categoria „arogant”). Si-a castigat deci cu brio berea promisa in timpul primei lectii. I-am oferit-o fara rezerve si am servit si eu una cot la cot. Adica exact ca pe vremuri, cand ne bateam joc impreuna de „Educatia Gratuita” – fiecare in felul lui, desigur.

Ecouri

  • Laszlo Alexandru: (9-4-2012 la 03:36)

    Excelent! Multe felicitari!

  • Petru Clej: (9-4-2012 la 04:10)

    Teodor Burghelea este un adversar fara mila al prostiei fudule care trage Romania la fund ca o ghiulea.

  • Andrea Ghita: (9-4-2012 la 04:16)

    Acest articol excelent ar trebui inclus in Indrumatorul cadrelor didactice din Ro.
    De altfel, (fara a avea pretentia de a compara situatia mea cu cea a autorului) in primii ani dupa 1990 – care m-au ajutat sa parasesc invatamantul superior, ferindu-ma ca peste ani sa am pretentii in fizica (cu un index h ridicol) – si studentii mei, din anul I de la Poli, erau mult, mult mai slabi decat promotiile anterioare, am trecut si ei printr-o faza similara. Adica vorbeam la pereti… Atunci, pentru a trezi interesul studentilor, am intocmit impreuna o revista scrisa de mana si ilustrata (de cei talentati la desen) cu povesti comice care exemplificau teoria relativitatii si principiul nedeterminarii. Evident ca erau niste surogate, mult sub nivelul programei cerute, dar astfel au fost mai atenti si au priceput cate ceva.

  • Vlad Solomon: (9-4-2012 la 04:29)

    Foarte bun articol, felicitari, Theo!

  • Gabriela Wainblat: (9-4-2012 la 14:00)

    Mi-a placut mult articolul, spumos, spiritual, onest…L-am citit cu interes pentru ca si eu sunt dascal…Cate ar fi de spus si despre realitatile zilelor noastre din invatamant!
    Din fericire mai avem si copii buni, probabil pentru ei am ramas in sistem…Tot din fericire mai exista si profesori si invatatori dedicati….Tot mai putini, ce-i drept, si nu mai e mult pana cand Romania se va confrunta cu o lipsa acuta de profesori…Daca nu intervine o schimbare majora de optica nationala..
    Acesti putini dascali de calitate sunt aici de dragul acestor copii…Fiindca altfel, ar fi fost de mult alungati de bataia de joc a guvernantilor si de inconstienta cu care ignora ca educatia este cea mai sigura investitie in viitorul unei natiuni!!!



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Fostul nazist Günter Grass şi neofascistul Zsolt Baráth în ofensivă antisemită

[caption id="attachment_49768" align="alignleft" width="150" caption="Gunter Grass"][/caption]Într-un poem întitulat "Lucruri care trebuie spuse", scriitorul Gunter Grass a acuzat Israelul că vrea...

Închide
18.188.20.56