Mă întreb cine este mai înstrăinat de realitate – Mircea Geoană sau Ion Iliescu?

Primul, cu ale sale viziuni despre forţele paranormale, al doilea, patronul său din umbră, recidivând pe linia “nobilelor idealuri” pe care le-ar fi trădat un Stalin ori un Ceauşescu? Ambii par să fie ostaticii unor năluciri, dispuşi să ignore evidenţele empirice în numele unor pulsiuni de-a dreptul iraţionale. Înfeudaţi fixaţiilor şi frustrărilor auto-devorante, cei doi lideri pesedişti şi-au pierdut instinctele pragmatice. Pentru că numai astfel ne putem explica interpretarea elucubrantă a revoluţiilor din 1989 de către Ion Iliescu.

Una este să crezi anumite lucruri absurde, alta să le proclami public, cu o teribilă, jenantă autosuficienţă. Teza lui Iliescu, similară aserţiunilor unui Mark Tkaciuk, ideologul Partidului Comu niştilor din Republica Moldova, este că sta linismul ar fi o „degenerare”, o „deformare”, o „denaturare” a unui comunism originar impregnat de idealuri umaniste. În acest sens, stalinismul poate fi condamnat pentru că „a întinat” comunismul. Criminalitatea sa a fost de fapt una accidentală, nicidecum legată de natura intrinsec despotică a ideologiei radicale de stânga.

Sunt de fapt tezele grupurilor de opoziţie din partidul bolşevic în anii ’20, ideile lui Troţki pentru care impulsul iniţial al revoluţiei din octombrie 1917 a fost unul emancipator. Or, mai aproape de timpurile noastre, este vorba de iluzia hruşciovistă. Ceea ce uită Ion Iliescu este că bolşevismul conţine sămânţa barbariei totalitare în chiar proiectul său fondator. Lenin, Buharin, Stalin şi Troţki au fost militanţi şi ideologi marxişti, ca şi Mao, Castro sau Che Guevara.

Într-un interviu acordat recent unui cotidian central, preşe din tele de onoare al PSD afirmă că „… stalinismul nu poate fi considerat orientare de stânga. Socialismul de tip sovietic a fost de fapt, în esenţa lui, un capitalism de stat cu ambalaj socialist. Revoluţia din 1989 a fost nu o revoluţie antisocialistă, nu de dreapta, dreapta n-a fost prezentă. Cine a fost factorul motor în Revoluţie? Păi, comuniştii. Membrii de partid au fost majoritatea celor prezenţi în acest proces. Factorul social de bază – muncitorimea”.

Iliescu uită convenabil să menţioneze mişcarea disidentă din Europa Centrală şi de Est. El omite în întregime rolul societăţii civile în pră buşirea comunismului. Pentru Ion Iliescu, schimbarea istorică din 1989 rămâne opera proletariatul, agentul istoric mesianic al dogmei pe care fostul şef al propagandei comuniste a interiorizat-o până la saturaţie: marxism-leninismul.

De fapt, Iliescu este chiar mai virulent anticapitalist decât atâţia nostalgici ai unui “marxism luminat” ori ai “comunismului cu chip uman”. Dacă neo-leniniştii zizekieni prezintă stalinismul drept o degenerare a comunismului, Iliescu sugerează că este vorba de o formă degenerată de capitalism. Aşadar, în ultimă analiză, tot capitalismul este vinovat.

La două decenii după ce l-a tratat pe Corneliu Coposu drept un neavenit, refuzând în perseverentă tradiţie leninistă să accepte pluralismul politic, Ion Iliescu continuă să întreţină mitologiile extenuate ale unei stângi falimentare. Pozând în superdemocrat, omul responsabil pentru confiscarea revoluţiei de către nomenklatură şi pentru mineriade îl atacă pe Traian Băsescu, recurgând la aceleaşi poncifuri găunoase precum Adrian Severin şi Adrian Năstase: „Tendinţele şi tentaţiile totalitariste ale şefului statului apar ca un pericol, ca şi încercarea de a slăbi celelalte verigi ale statului, în primul rând a parlamentului”.

Este într-adevăr culmea tupeului ca Ion Iliescu să reproşeze altcuiva “tendinţe totalitariste”. Mai lipseşte să-l auzim pe Vadim Tudor acuzându-l pe Traian Băsescu de “şovinism” şi “xenofobie”. Avem de-a face cu un truism: Iliescu nu a iubit şi nu va iubi vreodată stânga democratică.

Singurul marxism aplicat în realitate a fost cel de tip bolşevic.

Socialismul anti-autoritar, al unor Léon Blum, Titel Petrescu, Guy Mollet ori François Mitterrand, a respins categoric cultul marxist al violenţei sociale, experimentul totalitar leninist, mistica revoluţiei apocaliptice şi a denunţat dogmele luptei de clasă şi ale dictaturii proletariatului.

Socialismul din Europa de Est nu avea nimic de-a face cu principiile social-democraţiei moderate formulate ca reacţie la puciul leninist din 1917. În egală masură, revoluţiile din 1989 au fost antisocialiste în sensul respingerii colectivismului oligarhic-etatist şi a minciunii instituţionalizate. Revoluţiile din 1989 au repudiat monolitismul ideologic, pretenţiile hegemonice ale birocraţiei de partid, modelul dezastruos al economiei de comandă, himerele propagandistice întemeiate pe pretinsul “rol conducător al clasei muncitoare”.

Lovitura de graţie aplicată socialismului marxist a fost dată de muncitorii polonezi care au preferat comandamentele religiei creştine şi valorile liberale mirajului ideologic al unui comunism poliţienesc. A susţine, precum Ion Iliescu, că membrii PCR, în calitate de comunişti, au condus Revoluţia din decembrie 1989, ţine de-acum de zona paranormalului, a unei desfigurări aiuritoare a realităţii istorice.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com