La înmormântarea poetului
N-a venit nimeni.
Erau atât de absorbiţi cu toţii
Să-i citească poeziile,
Încât nici n-au observat,
Răsfoind ziarele în care
Îşi publica versurile poetul,
Că a murit.

Chiar dacă, din obişnuinţă,
Citeau anunţurile mortuare,
Nu şi-au dat seama
Că după moartea poetului,
Ca după fiecare moarte,
Va avea loc o înmormântare;
Şi n-au venit.

Astfel moartea poetului
A trecut neobservată…
Poate pentru că îl iubiseră toţi,
Şi el nu iubise pe nimeni.
A, da, parcă iubise odată o fată,
Şi, parcă, toate versurile
Le închinase ei…

Şi, parcă, spun unii,
Fata l-a părăsit şi a plecat…
Iar poetul
I-a scris versuri lungi şi triste
Pe care alţii le recitau
În nopţile ploioase,
Sub felinare,
Iubitelor.

Nimeni nu-şi închipuise
Că, în curând,
Poetul va muri.
Doar pentru ei n-avea importanţă
Atâta timp cât, părăsiţi de-o fată,
Poeţii vor scrie versuri triste,
Pe care ei
Le pot şopti
În nopţi ploioase.

La înmormântarea poetului
N-a venit nimeni,
Căci nu vine nimeni la înmormântările poeţilor;
Sau, poate,
La înmormântarea poetului,
Fata căreia îi închinase versurile,
Fata care nu le citise niciodată,
Fiindcă nu are nici un rost
Să citeşti cuvintele unui poet
Pe care l-ai părăsit şi ai plecat,

Văzând anunţurile funerare
Din ziarele de dimineaţă,
A venit la înmormântarea poetului,
Bineînţeles, din curiozitate.