Mă întreb adesea: ce rost o viaţă, care oricum se va sfârşi? Câţi nu şi-au pus oare întrebarea? Şi totuşi rostul îl găsim în jurul nostru. În fiecare zi, că e la fel sau se schibmă ceva, tot e ceva ce ne dă putere să continuăm. Altfel cei mai mulţi dintre noi, dacă nu toţi, am fi internaţi într-un ospiciu. Acolo am avea timp să ne gândim la problemele existenţiale. Asta bineînţeles, dacă nu am fi ocupaţi cu cei din jurul nostru, care au luat-o pe făgaşul nebunei de mult.

Astăzi m-am trezit cu o poftă Dumnezeiască de viaţă, dar mi-am amintit că trebuie să-mi iau geanta şi să mă îndrept alene spre şcoală. Nu mă grăbesc niciodată, nu înţeleg de ce o fac alţii. Profesorul este întotdeauna acolo, am impresia că nu pleacă niciodată. Asta mi-a stricat întreaga zi, cu pofta mea de viaţă cu tot. Şi totuşi, sunt lucruri care mă fac să zâmbesc. Şi la şcoală poţi găsi părţi interesante care te scot din cotidian, poate chiar profesorul care vine mahmur la ore, sau, de ce nu, vreun coleg mai adormit. Dar prevăd că în dimineaţa asta, cea adormită voi fi eu.

Interesant cum oamenii trec de la o stare la alta, atât de repede. Acu’ zâmbesc, acu’ sunt trişti. Viaţa e făută din cioburi de fericire şi din ferestre de tristeţe, dar întotdeauna încerc să găsesc cioburile. Nu îmi place să mă afund prea mult în ferestrele mult prea largi pentru sufletul meu.

Mă dau jos din pat şi mă îmbrac, destul de încet. Nu vreau să ajung înaintea profesorului, nu o fac niciodată, nici acum nu e o excepţie. Mă gândesc la ziua de mâine încă de pe acum. O iau de la capăt, fără să pun întrebări. Şi aşa mă afund în cotidian. Dar nici asta nu mă demoralizează, mă gândesc că se termină laboratorul şi mă întorc acasă, sau mă duc în oraş. Dar, iar nu îmi iese. Îmi amintesc că trebuie să mă duc la serviciu, cel puţin pentru a semna condica. Dar nu pot doar să o semnez şi să plec, subalternii îmi sar în faţă de cum mă văd. Oare de ce nu s-a inventat un subaltern mai deştept ca şeful, pentru a-mi putea lua şi eu o clipă de răgaz?

Îmi doresc să mă afund în faţa calculatorului şi să scriu ceva, orice. Nu am mai făcut-o de mult, şi am impresia că îmi pierd cugetul, dar nici asta nu se poate. Întotdeauna apare imprevizibilul: un musafir nepoftit, sau mai ştiu eu ce. Poate că dacă m-ar trimite în spaţiu aş putea să îmi fac puţin timp şi pentru mine. Şi totuşi, zâmbesc şi merg mai departe.

Mâine o iau de la capăt, poate că voi face totul în ordine inversă: mai întâi la servici şi apoi la şcoală. Dar orice aş face ideea este consecventă. Rămâe nemişcată, iar dorinţa mea de-a mai scrie ceva, rămâne o simplă dorinţă.

Dar, găsesc puterea să zâmbesc!