Nenumăraţi recidivişti periculoşi umblă fără grijă printre noi şi-şi văd liniştiţi de treburile lor. Adică fură, tâlhăresc, violează, ucid… cine să fie vinovatul ? Nu e deloc secret faptul – mărturisit cu nemulţumire firească, dar şi cu oarecare „sfială”, de numeroşi poliţişti – că îngăduitoarelor noastre legi şi sancţiuni penale li se alătură, frecvent, clemenţa unor procurori şi magistraţi, punând, cum s-ar zice, bomboana pe coliva liniştii cetăţeanului. Am remarcat şi în alte rânduri asemenea aberaţii soldate chiar cu morţi, făptuitorii fiind ticăloşi aflaţi în primele ceasuri de libertate, după ce îi vor fi convins pe oamenii legii de comportamentul lor… exemplar. Laitmotivul punerii în libertate a infractorului, pe care un procuror oarecare nu-l consideră pericol public, tinde să se transforme astfel în semnal de alarmă. Dacă mai punem la socoteală şi zelul avocaţilor bine plătiţi pentru a scoate basma curată cei mai odioşi criminali, avem imaginea exactă a atelajului din fabulă, pe care încearcă să-l tragă un rac, o broască şi o ştiucă – fiecare în felul său. Cât despre victime – totuşi, oameni -, nici o vorbă: drepturile omului se pare că trebuie să se aplice doar în avantajul ticăloşilor şcoliţi prin puşcării.