Atunci cînd umbra primilor călăreţi

apărea ondulîndu-se pe deal şi veneau

vremuri de bejenie

ne sculam în toiul nopţii,

stingeam focurile,

ne strîngeam lucrurile

şi, într-o linişte deplină,

o luam din loc tîrîndu-ne paşii

prin iarba umedă

sau prin zăpada ce tocmai

începea să se aştearnă din cer.

Şi primul lucru de care aveam grijă

erau clopotele. Două clopote mari

că puteai întoarce carul în ele

şi alte şapte ceva mai mici,

dar care scoteau un dangăt

atît de plăcut, încît ne îmbălsamau

cu sunetele lor molcome, dulci, inimile.

 

Fie vara, fie iarna,

le aşezam pe sănii

şi porneam în exod

tîrîndu-ne paşii prin pulberea

drumului albită de razele reci ale lunii

sau prin zăpada proaspăt căzută

în care ni se înfundau paşii

ca într-o pîclă moale;

aşezam cloptele pe sănii

umplîndu-le cu saci de grîu, de ovăz sau de făină,

astfel încît bătaia limbii lor

să nu ne trădeze.

 

Ne înhămam apoi noi înşine la ele,

legînd curele şi frînghii peste grumazuri;

trăgeau la jug bărbaţii,

dar şi femeile, în urmă

veneau bătrînii şi copiii

înhămaţi la sănii mai mici

încărcate cu icoane, cu prapuri, cu cărţi sfinte

şi tot felul de odăjdii,

în urma noastră se ţineau orătăniile cu ciocurile înfundate în cîrpe;

cîrduri de raţe, de găni şi de gîşte,

apoi turma de capre şi turma de oi,

cîinii şi pisicile legate cu cîrpe la bot;

după ce treceam de un deal

unii dintre noi făceau drumul îndărăt

ca să măture urmele trecerii noastre

dinaintea iscoadelor;

nu aveam nici cai, nici boi,

nici alte animale de tracţiune,

ci doar un asin bătrîn şi orb

care ne servea drept călăuză.