“După ce, pe 15 aprilie, Guvernul României a emis o ordonanţă prin care a completat şi modificat Legea cetăţeniei române nr. 21 din 1991, mii de cetăţeni ai R. Moldova vin zilnic la oficiile poştale să expedieze scrisori prin care solicită redobândirea cetăţeniei române. Amintim că, în conformitate cu modificările operate, ei vor putea s-o redobândească în termen de maximum cinci luni de la data înregistrării cererii. Ieri, sediul Poştei centrale din Chişinău era ca un adevărat furnicar. În sala de la parter a oficiului poştal nr. 12 era imposibil să te deplasezi. Cu toate că un crainic anunţa că cetăţenii pot expedia cereri de programare în vederea depunerii dosarului de redobândire a cetăţeniei române şi la alte oficii poştale, lumea a preferat să facă acest lucru anume aici. Majoritatea dintre cei cu care am discutat au spus că vor să depună cereri pentru întreaga familie. „Nu mai dorim să stăm închişi în ţarcul lui Voronin. Vrem să fim cu toţii în marea familie europeană! Vrem cetăţenie română şi punctum”, ne-au declarat mulţi dintre ei.”- scria zielele trecute Nicolae Roibu în ziarul Timpul.
Este o reacţie firească a populaţiei din RM după recentul val de violenţe şi discursul românofob al autorităţilor de la Chişinău. Românii basarabeni ştiu foarte bine, din istorie (nu cea din manulele falsificate, bineînţeles, ci istoria trăită de părinţii şi bunicii lor), că dacă se dă semnalul de start, de la “conducere”, românofobia, specifică societăţii moldoveneşti, cultivată zeci de ani la rând prin politici bine dirijate, va lua amploare şi va face noi victime nevinovate. Aşa a fost şi în ‘88, şi în ’92, şi în ‘94, şi în 2002, iar tradiţia vine din perioada stalinistă.
După ce Traian Băsescu a anunţat simplificarea procedurii de redobândire a cetăţeniei române de către basarabeni, am asistat la o adevărată isterie mediatică, prilejuită de două fenomene simetrice: atacurile conjugate ale Kremlinului şi ale Chişinăului asupra României care protestează, bineînţeles, pe de o parte, şi îngrijorarea mass-media din UE în faţa unui eventual val de noi cetăţeni UE, via România, pe de alta. Ambele fobii au ocupat primele pagini ale ziarelor, primele minute ale programelor de ştiri şi ambele sunt neîntemeiate. Prima, pentru că România nu face decât să fie consecventă în politica sa, găsind un mijloc legal, democratic, de a repara parţial, pentru urmaşii românilor care au suferit după cel de-al doilea război mondial, consecinţele Pactrului Ribbentropp-Molotov. Rusia, care acordă cetăţenia sa oricărui doritor dinspaţiul fostei URSS de a deveni cetăţean rus, ar fi ultima îndreptăţită să protesteze.
Cât priveşte frica Occidentului de noii cetăţeni UE originari din RM, nu cred că ar trebui să fie îngrijorată de acest act justiţiar în sine – de faptul că descendenţii acelor români, cărora acordul dintre regimul lui Hitler si puterea sovietică le-a incălcat dreptul la cetăţenie şi identitate, li se face astăzi dreptate. Aceşti noi cetăţeni UE nu vor pleca din RM pentru că vor redobândi cetăţenia ţării la care nu au renunţat niocdată şi, cu ea, un paşaport românesc. Ei ar putea să emigreze pentru că politica românofobă şi incapacitatea de a guverna a puterii politice a RM au devenit insuportabile. Altfel, este deja bine cunoscut faptul că o mare parte din cetăţenii RM au şi ajuns în ţările UE şi lucrează acolo, deseori la negru, dovadă că şi în lipsa unui paşaport valabil ei încearcă să fugă de politica antidemocratică de acasă. Una dintre cauzele pentru care cetăţenii RM apelează la dreptul de a-şi redobândi cetăţenia română este atmosfera de incertitudine, de nesiguranţă, care domină în societatea noastră, începînd cu acel “război împotriva limbii române”, declanşat încă în ’89 de către Interfront, continuat de forţele armatei a 14-a în 1992 şi resimţit în stânga Prutului, ori de câte ori Rusia încearcă să-şi reinstaureze influenţa în fostele teritorii sovietice. Este firesc, deci, ca românii din RM să caute protecţia statului român, dar şi pe cea a statelor din UE, din care România face parte, în cazul în care se simt ameninţaţi la ei acasă.
Partidele de opoziţie, mass-media, societatea civilă şi observatorii străini au semnalat de mult prea multe ori că situaţia drepturilor omului a devenit insuportabilă în RM. Răspunsul conducerii RM a fost, de fiecare dată, de un cinism dezarmant. În aceste condiţii, este normal ca populaţia să căute sa plece cât mai degrabă şi cât mai departe din RM.
Soluţia, deci, nu este interzicerea cetăţeniei române, cum i-ar placea Kremlinului şi Chişinăului, ci instaurarea unei democraţii funcţionale în RM şi, implicit, retragerea forţelor armate ruseşti din regiunea transnistreană, unde aceste forţe constituie un factor destabilizator şi ameninţă securitatea RM şi a frontierelor UE şi NATO. Apropo de stabilitate, declarată ca un deziderat de către toată lumea, când se discută despre situaţia politică din RM. Nu cred că “stabilitate” s-ar traduce prin simpla imagine a clădirilor administrative din Chişinău cu geamurile întregi. Nu putem vorbi despre o stabilitate veridică, atunci când ea se ţine pe încălcări grave ale drepturilor omului.
S-a menţionat de multe ori că RM este o “ţară a paradoxurilor”. Unul dintre paradoxuri era faptul că moldovenii votează cu comuniştii (declaraţi sau reformaţi) şi pleacî să lucreze la… capitalişti. Poate că acest paradox se explică prin fraudarea sistematică a alegerilor? Dacă cetăţenilor moldoveni le-ar fi plăcut atât de mult “socialismul” regimului comunist, de ce ar mai fi plecat? Nu era logic să rămână acasă, dacă le place guvernarea, pe care o aleg în mod repetat, acordându-i mereu un procentaj care le asigură comuniştilor o situaţie dominantă în Parlament?
Un alt paradox e faptul că, deşi este cea mai săracă ţară din Europa, majoritatea protestelor din RM sunt destul de departe de temele strict economice sau sociale. Cu mici excepţii, protestele cetăţenilor RM vizau, cel puţin până în prezent, în primul rând, chestiunea identitară (de exemplu, dreptul la denumirea corectă a limbii oficiale: Limba Română; sau dreptul la studierea Istoriei Românilor) şi problema situaţiei geopolitice ( ieşirea din CSI, retragerea armatelor ruse din Transnistria, integrarea în structurile UE şi NATO, apropierea de România). Sigur, problema drepturilor omului este una de bază într-o democraţie. De aici concluzia că astea sunt problemele cele mai dureroase ale RM, cele care necesită o soluţionare urgentă.
Paradoxurile, prietenii geniului, ca să parafrazez un vers celebru. Înainte de alegeri, un tânăr expert a zis despre electoratul Republicii Moldova că e “mai inteligent decât pare” ( http://www.azi.md/ro/comment/1547 ). S-ar putea ca explicaţia să fie foarte simplă, genial de simplă, cum se întâmplă de obicei, şi, în condiţiile în care am avea la dispoziţie date corecte, nefalsificate, experţii să constate că ceea ce a fost numit de atâtea ori “paradoxul moldovenesc” nu e altceva decât o sumă de erori regretabile.
www.argribincea.wordpress.com>/i>
