O strînsă colegialitate se stabilește între spioni și spionată, cu răsturnarea perspectivelor și bălăcirea în același sos. “Folclorista” va izbuti să-și îndrăgească turnătorii și să-și admire securiștii. În consecvență cu strategia sa dubioasă, Katherine Verdery pornește să-i întîlnească pe unii ofițeri de Securitate, între timp pensionați, care au coordonat dispozitivele de informatori din jurul ei. Le dă telefon, le sună emoționată la ușă sau îi întîlnește prin cafenele…
Aterizată în anii 70 ai secolului trecut, într-o țară comunistă mică și îndepărtată, dincolo de cortina de fier, pentru a cunoaște o realitate umană foarte diferită de ceea ce lăsase în urma ei, tînăra cercetătoare Katherine Verdery își propunea să urmeze cercetări de teren, în domeniul etnografic și antropologic. Securiștii o iau imediat în primire, sub numele de cod “Folclorista”, și-i pîndesc toate gîndurile și gesturile…
Wilhelm Filderman a fost una din personalitățile cele mai importante ale vieții evreiești din România primei jumătăți a secolului XX. Născut într-o familie modestă și rămas orfan de tată în primii ani, a reușit prin sacrificiile financiare ale mamei să urmeze studii strălucite în România și în Franța, de unde s-a întors cu o diplomă universitară în drept. Gîndirea sa meticuloasă, precisă, puterea sa de muncă ieșită din comun l-au împins în zona activismului social-politic…
O carte reconfortantă pentru zilele cu descurajări și depresii: să vezi personajul principal, devenit între timp un nume de referință al istoriei secolului XX, cum își caută drumul în viață, îl nimerește, se prăbușește, reîncepe de la capăt, deschide noi fronturi de activitate, se implică deplin și profund, obține performanțe maximale și merge mai departe, lansînd totodată ironii benigne, concluzii stimulatoare ori autopersiflante…
Vorbind despre “puterea celor fără de putere”, Václav Havel remarca paradoxul cotidian, care ar putea să corodeze și să conducă la prăbușire un regim totalitar. Ar fi de ajuns ca fiecare cetățean de rînd să-și asume “viața în adevăr”, să își găsească puterea de-a denunța realitatea oprimantă…
Ieri m-am gîndit să verific ceva pe Wikipedia, o “enciclopedie liberă”, la care “poate contribui oricine”. Voiam să văd niște detalii despre un scriitor român, condamnat pentru crime de război, care a dat numele unui liceu din București…
În ultima perioadă a revenit pe scena publică discuția în legătură cu Mircea Vulcănescu. Ocazia a fost dată de rebotezarea liceului tehnologic din sectorul 4 al Capitalei, care-i purta numele. Oficialitățile statale au constatat că se impunea schimbarea numelui școlii, în virtutea legii 217/2015, care interzice elogierea prin statui, nume de străzi și nume de instituții a celor condamnați pentru crime de război…
Tocmai am revenit de la Chişinău, unde m-am bucurat să particip la conferinţa internaţională Omul nou al Europei: modele, prototipuri, idealuri. Manifestarea ştiinţifică, aflată la a treia ediţie, a fost organizată de Universitatea de Stat din Moldova…
Două fenomene extreme ale secolului XX – care au dezvăluit resorturile cele mai monstruoase ale naturii umane, prin măcelul generalizat care s-a aplicat împotriva semenilor nevinovaţi – riscă să fie confundate de un observator superficial. Studiul minuţios al jurnalistei Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, stabileşte necesarele deosebiri
Am avut, de-a lungul deceniilor, o relaţie foarte surprinzătoare cu Paul Goma. Pornind din prima jumătate a anilor ‘90, am dezvoltat cu el o călduroasă legătură epistolară, materializată în cîteva sute de scrisori care, la o eventuală editare, ar umple vreo mie de pagini de carte…
Aflu din însemnările directorului revistei Acolada lu’ Grigurcu (nr. 6/2011, p. 26, 28) că aş fi un lefegiu dubios, fiindcă mi-am vîndut marfa proastă – scrisul – pe bani buni: “Observ la polemistul nostru absolut manifestarea defel agreabilă, pe şleau spus păgubitoare pentru d-sa, a unei concrescenţe cu filosemitismul radical, cel care vînează «antisemiţii» oriunde i se pare că ar putea hălădui, sau care, fără jenă, îi improvizează. (…) O atitudine care, neîndoios, nu aduce nici un serviciu seminţiei lui David, ci dimpotrivă, o izolează, o face antipatică. Stratagemele ieftine ale lui Laszlo Alexandru trădează un partizanat, după cum se zvoneşte[,] materialmente profitabil…”.
Pot să-l asigur pe Gh. Grigurcu de faptul că, inclusiv în prezent, trăiesc în acelaşi apartament strîmt pe care-l cunoaşte prea bine. Pentru publicaţiile mele care vizează corecta cunoaştere a Holocaustului, am primit din partea Ocultei Evreieşti Mondiale aceleaşi sume fabuloase pe care le-am căpătat şi din partea lui Gheorghe Grigurcu, pe vremea cînd locuia la mine pentru a se trata de cancer: absolut nimic
Personalitatea complexă a lui Mihail Sebastian acţionează ca hîrtia de turnesol, atît asupra intelectualilor români din interbelic, cît şi asupra celor din prezent. Depoziţia lui lucidă, calmă, dar necruţătoare, privind derapajele extremiste ale contemporanilor săi, intelectuali de frunte ai culturii noastre, e cam greu de suportat. Simţul nuanţelor, inteligenţa şi sensibilitatea reprezintă de asemeni calităţi incontestabile ale diaristului. O asemenea apariţie surprinzătoare, ca un sîcîitor element de contrast în cîmpul literaturii române – obişnuită cu vorbele în doi peri, jocurile de intermediere şi compromisurile împinse uşor sub covor – pretindea o reacţie adecvată. Discreditarea memorialistului, pentru a se prezerva neprihănită imaginea pleiadei fasciste interbelice, a devenit o prioritate a ultimilor ani.
Este important cu cine te însoţeşti, pentru a le transmite celorlalţi cine eşti. Liviu Bordaş, om tînăr, afirmat prin migăloase studii de orientalistică, denotînd răbdătoare stagii printre rafturile bibliotecii, ţine cu tot dinadinsul să ne semnaleze cine este el inclusiv în planul discursului civic, al valorilor publice. Şi-atunci se însoţeşte cu figura lui Nae Ionescu, pe care se simte dator să-l scoată din şanţul vremii, prin recenta sa broşură cu nume rebarbativ: Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei (Buc., Ed. Humanitas, 2010).
Citesc în revista 22 (din 12 aprilie 2011) prezentarea pe care Andrei Oişteanu o face ultimei cărţi publicate de Umberto Eco, Cimitirul din Praga. Cuiul lui Pepelea este dacă romanul e sau nu antisemit. Unii comentatori din Italia, Franţa şi Israel n-au ezitat să formuleze acest reproş pe seama noului produs. Ziaristul bucureştean, pe partea sa, tinde mai curînd să respingă ipoteza contondentă. “De fapt, miza cărţii lui Umberto Eco este de a demonta, nu de a promova, mecanismele de generare şi de supravieţuire tenace a clişeelor şi legendelor antisemite”, scrie convins A. Oişteanu. Prin înfăţişarea minuţioasă, “din interior”, a mecanismelor de gîndire ale antisemiţilor şi a strategiilor lor de contrafacere a realităţii, romancierul italian ar contribui, implicit, la disiparea imposturilor.
M-am simţit obligat să recitesc proza Cum să înţeleg ţăranii, a lui I.L. Caragiale, pentru a pricepe cum decurge schimbul de idei din zilele noastre.
Gh. Grigurcu îşi grupează ţintele mai întîi după originea lor etnică, şi abia apoi după concepţiile sau faptele lor. Aş putea subscrie şi eu la reproşurile pe care le lansează, nominal, la adresa unora dintre cei pe care îi enumeră. Dar de ce să fie oare mai relevantă provenienţa evreiască a lui Silviu Brucan, de pildă, în comparaţie cu abuzurile sale comuniste, totalitare? Dacă Grigurcu nu le dovedeşte cititorilor săi – în mod mai presus de orice îndoială – că Brucan a acţionat, în anii ‘50 ai secolului trecut, în calitate de evreu şi nu în calitate de stalinist impenitent, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite.
Acest scurt, dar complicat episod al relaţiilor dintre evrei şi Mihail Sebastian poate fi concludent pentru personalitatea unui autor sensibil, incitant şi profund în abordările sale estetice, culturale şi filosofice, care a fost obligat să se confrunte cu una dintre cele mai negre perioade din istoria României. Atunci cînd implementarea Holocaustului a survenit efectiv, Sebastian a fost prins în spirala abuzurilor, alături de ceilalţi persecutaţi. Şi-a pierdut slujba de avocat şi locuinţa din centrul Bucureştiului, i s-au confiscat schiurile şi aparatul de radio, a fost eliminat din redacţia revistelor şi i s-au retras înlesnirile de gazetar, numele său de autor a fost interzis şi piesele lui teatrale au fost retrase de pe scenă. A ajuns profesor la şcoala evreiască şi a fost obligat să măture străzile capitalei, cot la cot cu tovarăşii săi de suferinţă.
De două mii de ani… prezintă o situaţie unică, în istoria literaturii române, din cauza circumstanţelor explozive, rezultate din combinaţia dintre textul romanului şi prefaţa sa. Nae Ionescu, mentorul şi sprijinitorul social al lui Mihail Sebastian, ajunsese la închisoare, ca adversar al regelui Carol al II-lea şi ca ideolog al extremei drepte. După gratii fiind, avusese parte de unele atacuri în presă. Sebastian s-a considerat totuşi înlănţuit de o datorie de fidelitate. Îl rugase pe Nae Ionescu, înainte de deriva extremistă a aceluia şi înainte de arestarea lui, să-i prefaţeze romanul
Aş vrea să evoc aici figura unui scriitor care, de cîţiva ani buni, nu lasă opinia publică românească să adoarmă. Mai ales de cînd i-a apărut Jurnalul, în 1996, numele lui e mereu în atenţia lumii. Ne confruntăm cu o situaţie complicată, fiindcă problemele pe care le ridică personalitatea sa acoperă diverse sfere ale preocupărilor contemporane. Şi, cu siguranţă, depăşesc discursul strict etnicist
Ofensiva şi defensiva, în spaţiul public al ideilor, au trăsături diferite şi ar fi o naivitate din partea noastră să le confundăm. Sorin Lavric se află într-o disperată defensivă, de cînd a avut proasta inspiraţie de a-şi publica volumul despre Noica şi mişcarea legionară (Buc., Ed. Humanitas, 2007). A avut parte, ce-i drept, de un […]
La intervale de cîţiva ani, cu o ritmicitate imposibil de explicat în lipsa unui proiect deliberat, numele lui Constantin Noica revine în discuţia culturală. Această prezenţă obstinată are motive să-i nedumerească pe cunoscătorii istoriei recente. Opera lui Noica, ideile sale sînt departe de-a fi cucerit sufragiile marelui public. (Dacă nu credeţi, faceţi o mică experienţă: […]
Tocmai a apărut “E-Leonardo”, Nr. 15/2009, cu următorul cuprins: – EDITORIAL: Laszlo Alexandru, Impresii din Ungaria / Impressioni dall’Ungheria – DOSARE: Ovidiu Pecican, O carte despre trecutul literar; Laszlo Alexandru, Istoria literaturii române, de la origini pînă la Nicolae Manolescu; Ovidiu Pecican, Un turnir incomplet; Laszlo Alexandru, Cum am citit eu “Istoria critică a literaturii […]
“Nedestinare” – aşa s-ar putea echivala în limba română titlul volumului Sorstalanság, care i-a adus lui Kertész Imre, în anul 2002, Premiul Nobel pentru Literatură. “Aceeaşi banală poveste”, îşi vor fi spus unii sceptici nemulţumiţi că o altă descriere a Holocaustului a fost răsplătită. “O surpriză nedorită”, îşi vor fi spus unii intelectuali maghiari, care […]
Destinul şocant al lingvistului, filologului şi folcloristului Lazăr Şăineanu (1859-1934) a rămas pînă azi necunoscut marelui public intelectual. Cercetarea lui George Voicu, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu, recent publicată de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” de la Bucureşti, riscă să aibă efectul unui strigăt în pustiu, căci lucrarea a ajuns […]
